Toți de pe ulița noastră îl știau pe micul Urechelniță... auzea la distanță cum nu auzea nimeni altcineva; așa au fost și tatăl și bunicul și străbunicul lui - auzeau de departe șoaptele oamenilor, pașii lor, sunetul monezilor.
Fiind el prea mic, eram chemat să-i port de grijă, în misiuni speciale.
- Băi, Urechelniță! hai cu văru-to, ciulește-ți urechile, că vine Anu' Nou, e ultima zi din an!
Însă nici unul dintre noi nu știa că aceea era ultima zi de viață; Urechelniță n-a auzit nici șoaptele, nici pașii, nici sunetul morții. Venise parșiva pe vârfuri, fără vreun suspin.
Am murit odată cu fetița cu chibrituri. Ne așezasem lângă ea să îi furăm cutiile; cei care s-au ridicat nu mai eram noi, ci niște fantome care-i bântuie pe cei vii. Și noi eram copii desculți, dar noi îl văzusem pe Moș Crăciun și asta ne-a ținut câteva ierni de foame. Intrase odată cu un sac roșu grozav chiar în casa cea mai frumos împodobită, aceea de la capătul aleii, cu brazi îmbrăcați mai gros decât noi, cu beteală aurie, de unde adesea eram alungați.
În seara aceea ne uitam prin geamul cu luminițe colorate, cu mâinile împreunate de frig, ca pentru rugăciune. Copiii ce locuiau acolo aveau păpuși Sofia, Barbie și mai aveau mașina roșie Fuger și trenulețul albastru Thomas, de care nu ne-am putut apropia niciodată, dar cu care ne-am jucat mai des decât ei în poveștile noastre.
Când ne era foame de lup, eu și Urechelniță ne prefăceam că suntem copiii din casa mare și inventam aventuri ale jucăriilor preferate, iar Thomas ne aducea în vagoane cornuri și dulceață.
Unul dintre noi se săturase de povești pentru copii; avea prietenă, se mândrea:
-Gagica mea umbla cu alt băiat, dar eu i-am făcut ochi dulci și m-a ales pe mine!
Așa ca Urechelniță încerca să-i facă ochi dulci trenulețului Thomas din depărtare, dar de fiecare dată ochii îi deveneau sărați.
În Ajunul acela, am auzit și eu clar, de la distanță.
-Mami, uite cum ninge! Ce ninsoare bogată! striga un băiat, iar mami a lui râse.
-Ți-am zis eu, în noaptea de Ajun totul e mai bogat!
Iute m-am buzunărit, să văd dacă sunt și eu mai bogat cu un bănuț, dar pe loc mi-am dat seama că mami asta l-a păcălit.
-Uau, în fața casei cu lumini, ce mulți oameni de zăpadă! strigă copilul când trecu pe lângă noi.
Cu ochii lipiți de geam, devenisem stane de piatră; doar sufletul ne bătea repede din aripi, de parcă Moșul urma să își deschidă sacul pentru noi. De fiecare dată când scotea un cadou, Urechelniță își întindea, vrăjit, brațele, prinzând fulgii de nea, până când mâinile lui au început să tremure și să lovească aerul acela nepăsător, care uitase că e Crăciun, care nici măcar atunci nu se îndura să ningă cu firimituri de pâine; apoi mă scutură de geaca ruptă, urlând:
-De ce Moșul le aduce jucării tot lor, care au atâteaaa?!
Pe sub ciubica sa mare, dâre de lacrimi îi brăzdau murdăria de pe față; l-am lăsat să dea în mine, până când îmi veni o idee:
-Stai, îl întrebăm, voi striga tare, apoi tu asculți ce ne răspunde!
Se potoli, într-un final. Eu am urlat către Moșul din casă, apoi cei mai mici s-au luat după mine, dar i-am oprit:
-Liniște! Ssst... să poată auzi.
Ne-am adunat în cerc în jurul lui Urechelniță; toți așteptam răspunsul.
-Ce a zis Moșul, la noi de ce nu a venit?!
Într-un final, a spus cu ochii ninși:
-A zis că nu i-am scris scrisoare.

După câteva zile ne-am reîntors la școală. În fiecare an ne chinuiam să scriem tot mai bine scrisoarea aia, ce n-a mai fost citită.

-Moșul e prea bătrân, nu aude fiecare scrisoare ce cade-n cutia poștală.
Ultima dată când ne-a fost foame de lup, ne-am prefăcut că suntem urechelnițe adevărate; ne-am băgat în urechea Moșului și i-am citit scrisorile. Urechelniță urla tot mai tare.
Când izbucni în plâns, m-am speriat de lacrimile lui sticloase - nu cumva să facă țăndări podeaua.
-Așa-i că dacă Moșul ar fi tânăr, ar citi întâi scrisorile care urlă mai tare?