poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-09-24 | |
28 octombrie a.c. „Am început să citesc un dicționar de psihiatrie, vreau să mă lămuresc dacă Ică se preface sau chiar suferă de vreun sindrom. Am căutat ceva despre voci interioare, dar n-am găsit decât niște fragmente din Freud. Am găsit însă în bibliotecă și cartea lui Drăghicescu Din psihologia poporului român, pe care îmi face plăcere s-o recitesc. La capitolul despre rolul bisericii ortodoxe în dezvoltarea poporului român, Drăghicescu e foarte tranșant și consideră că biserica a avut un rol mai degrabă negativ, iar poporul român nu este deloc un popor religios așa cum ar părea. ‹‹Partea intelectuală superioară, metafizica creștinismului n-a fost nicicând înțeleasă, pătrunsă și simțită de români...Dacă neamul nostru se păstră și scăpă nu fu prin, ci peste biserică››. Vine și cu alte argumente, dar astea nu l-au scăpat de oprobiul bisericii”.
- Și are perfectă dreptate, zise Profesorul. De ce credeți voi că merge românul la biserică? - De ce? întrebă și Săndel. Cred că mai mult din spirit de turmă. - Să nu uităm că românii se consideră buni creștini, răspunse Profesorul. (Drăghicescu, de exemplu, îl vede ca pe un creștinism de interes și de fațadă), așa că mersul la biserică a devenit o obișnuință în rândul comunităților. Pe lângă predica rostită de popă, femeile au ocazia să schimbe o rețetă sau să-și etaleze elementele noi de garderobă, iar bărbații să pună la cale o afacere sau o agapă. După care, sensibil liniștiți sufletește, se îndreaptă spre casă, nevestele să pregătească masa de prânz și bărbații vor mai povesti la „una mică în picioare” pentru liniștea gâtului. De ce merge creștinul la biserică? Dar la cârciumă? Motive de popas la cârciumă, în drumul creștinului spre casă, sunt mai multe, așa că n-am pretenția că le pot identifica pe toate, dar măcar le pot prezenta pe cele mai evidente: Ca să sărbătorească ceva (sfânt, naștere, botez...); de întristare (boală, moarte, șomaj, divorț...); din diverse motive sociale (acatiste, blesteme, socializare...). Toate acestea sunt comune ambelor stabilimente, în ciuda faptului că au roluri total opuse, unul (biserica) fiind dedicat împlinirii spirituale, celălalt (cârciuma) fiind loc de pierzanie (aici părerile sunt împărțite). Unii însă depășesc aceste motive și merg așa...din obișnuință. Și nu sunt doar „unii”, sunt cei mai mulți. Întrebați fiind ce semnificație au Paștele sau Crăciunul în viața lor, răspunsurile au fost, în mare parte, nu doar pline de savoare, ci chiar sublime: „De Crăciun se taie porcul, se mănâncă jumări și șorici și se bea vin. De Paște, se taie mielul, se mânâncă cozonac și se bea vin. Așa e tradiția”, „Ciocnim ouă vopsite, bem vin...”...și tot așa. După cum observați, alcoolul este numitorul comun. Cel puțin despre cârciumă, se pare că sunt mai informați, e ceva legat doar de alcool. - Eu cred că și de sete, interveni Dan a lu’ Nașu. - Sau pentru a-și face curaj când va da ochii acasă cu nevastă-sa sau cu soacră-sa care-l așteaptă cu ciorba rece în farfurie, zise Poetul. - De sete, insistă Dan a lu’ Nașu. - Sau din dorința de a analiza „la rece” predica părintelui Sică, Gelu, Mircea... - Eu cred că Dan are dreptate, zise Bicuță. În primul rând, de sete. - Sau poate pentru cuvântul Domnului transmis prin gura popii, sugeră Profesorul. Eu, personal cred în puterea cuvântului. Acum câțiva ani eram pe pârtia de schi de la Predeal cu niște prieteni. Noi nu schiam, doar copiii, însă stam pe marginea pârtiei și beam vin fiert. La un moment dat se aude din stânga noastră un strigăt puternic, de ne-a stat inima în loc: Pârtieeeee! Păzea! Din instict ne-am aruncat în lateral, tocmai când unul cu placa se răsturna exact în locul unde stătusem. De atunci, eu cred cu tărie în puterea cuvântului. - Eu cred că aproape nimeni nu citește Biblia, deși toți o au în bibliotecă, lângă Ulisse a lui Joyce pe care iar n-o citește nimeni, decât o etalează. Relația dintre creștin și biserică este asemănătoare ca relația dintre client și bancă, zise Săndel. Orice bancă. - Cum așa? întrebă Bicuță. - Păi, ia gândește-te... Câți oameni cunoști tu că au citit Biblia din scoarță în scoarță? Îi numeri pe degete, nu-i așa? - Cam așa e... - Și câți clienți ai unei bănci citesc contractul de împrumut? Mai ales partea cu „termeni și condiții” care e scrisă foarte mărunt, ca și Biblia. Arată-mi unul și-l mănânc. Toți își aruncă privirea în diagonală și semnează ca primarul că au luat cunoștință... Și dacă vreți să știți am cunoscut și câțiva popi care n-au citit nici ei Biblia din scoarță în scoarță. Au intrat la seminar cu pile, l-au terminat tot așa... Aici relația dintre popă și Biserică seamănă ca aceea dintre un avocat și tribunal. Nu trebuie să înveți toate codurile civile sau penale, doar articolele de lege care îți folosesc în proces. Iar din Biblie, nici atât, că doar toți citesc din ea la slujbă, n-o învață pe dinafară. - Dar Tatăl Nostru? întrebă Bicuță. Pe ăla nu-l învață? Aia este excepția care întărește regula, concluzionă Profesorul. - Când am împlinit patruzeci și șapte de ani, zise Poetul, adică acum trei ani, am publicat într-o revistă literară județeană... - Aia pe care n-o citește decât redactorul șef, nu? întrebă Profesorul. - Aia, că e singura. Dar o mai citesc și câțiva care sunt publicați acolo. Nu toți, e drept. Deci, spuneam că am publicat o poezie care se numea „Oaia 47”. N-am știut mult timp de ce a ales-o redactorul tocmai p’aia, din câte i-am trimis. Pe urmă am aflat, cică e onirică și suprarealistă. Suna cam așa: sînt adormit pe jumătate așa că număr oi în gînd și toate-s alb-imaculate și sar pîrleazul rînd pe rînd dar uite-așa, în plină noapte se poticnește socoteala cînd vine oaia 57 cu blana ei neagră ca smoala ea biata n-are nici o vină că nu va trece de pîrleaz dar behăitul ei de-ovină mă ține toată viața treaz comunicarea nu-i problema între noi doi - apă de ploaie – de-atunci mă bîntuie dilema ea - oaie. eu, o altă oaie? - Parcă era patru’șapte nu cinze’șapte, interveni Săndel - Am schimbat cifra că o s-o public și la cincizeși șapte de ani, răspunse Poetul. - Că veni vorba de cifre, interveni Bicuță, la caietul meu scrie că ai o datorie de șaizeci și unu de lei și cinzeci și cinci de bănuți care reprezintă dobânda. - Pe ăia ți-i plătesc chiar azi, nu-mi place să rămân dator. Adică bănuții, vreau să spun. În rest mai amânăm, că îmi trebuie pentru dentist. - Un prieten de-al meu a câștigat la capace de bere, zise Micăle în timp ce ștergea un pahar cu hârtie igienică. Desfăcea capacele cu dinții, când se îmbăta și în felul ăsta și-a rupt câțiva dinți. Dar norocul lui că a nimerit un capac norocos și din câștig și-a plătit dentistul. Bine, s-a mai și împrumutat. - Uite, eu, de exemplu, stau cu soția mea la masă și îmi pun un șpriț, zise Săndel. Și îmi apare un bănuț în pahar. Știți voi… Și zic așa: „Ia uite, a apărut un bănuț în pahar! Bănuțul înseamnă că voi cîștiga niște bani zilele astea, pe care îi voi bea, bineînțeles”. Și nevastă-mea îmi răspunde: „Ba, mai bine să-i aduci acasă, că avem facturi neplătite și întreținerea”. Vedeți voi? Ea nu înțelege cum ar veni devenirea, spirala aia în care mereu ne întoarcem însă la un alt nivel, superior. Dar dacă e inferior? Asta nu mai spune nimeni, cred că de frică. Nevastă-mea nu pătrunde în esența lucrurilor, nici măcar în esența paradoxurilor. Așa că îi zic: „Așa cum omul se naște din țărână și ajunge tot în țărână, așa cu și cu bănuțul. Din alcool a apărut, e normal să se ducă tot pe alcool”. Și cu asta i-am închis gura că ea nu are habar de Hegel și Descartes. „Beau deci mă transform!” Asta da, filozofie, ce Sartre sau Kant, frecții... E drept, te transformi mai repede după ce bei o sută de votcă Romulus, sau Kazak, în care pui puțină zeamă de lămâie, o juma de pahar de suc de roșii, o linguriță rasă de boia iute și un strop de zeamă de varză, pentru digestie. - Cumnatul meu e băutor de vin, zise Profesorul. Și-a luat într-o zi, când era în bani, trei sticle de vin scumpe și le-a băut singur pe toate. Un Cabernet din 1996, o fetească regală și un roze. Și când l-am întrebat care i-a plăcut mai mult, ce credeți că mi-a răspuns? „Nu știu, le-am amestecat pe toate într-o halbă mare”. Un moment de liniște se așternu în cârciumă, timp în care fiecare avu ocazia să mediteze la cele spuse de Săndel sau, în cazul lui Bicuță, la cocktailul din finalul expozeului. - Să știți că popa Sică ține slujbe frumoase, întrerupse tăcerea Micăle. - Așa este, frumoase slujbe, răspunse Profesorul. Am auzit și noi despre ele, de aia stăm acum și discutăm pe teme religioase la un pahar. - Care-s temele alea religioase? întrebă curios Săndel. - Cum care? răspunse intrigat Profesorul. De exemplu, Poetu’ bea din coniac și spune „Doamne-ajută!”, tu zici de obicei, „Primește-l Doamne și p’ăsta!”, Bicuță, cum îl știm, mai religios, spune „Maica Domnului în casa omului!”, iar Mișu Electricianu’ care e necredincios zice „Hai dracu’ noroc!” - Eu am fost cu mașina la sfințit, zise Săndel, că n-am mai putut scăpa de gura soacră-mii. O slujbă de sfințire a mașinii durează în medie zece minute, dar erau patru înaintea mea și ăia cu bemveuri beneficiau de o ofertă de cinci minute în plus. La Dacia mea, slujba a ținut fix șase minute, de aici și cearta nevesti-mii cu popa. „Cam scurtă slujba, părinte! i-a reproșat ea. Ce, dacă nu e nemțească trebuie discriminată”? „Trebuie să ținem seama de complexitatea tehnologiei, a răspuns popa. Că sunt o grămadă de accesorii în plus: computer de bord, ESP, ASR, ABS, climatizare bi-zone, sistem audio hi-fi”... „Ba, dimpotrivă, a noastră merita mai multă atenție, că avem cauciucuri vechi și plăcuțele de frână uzate, jiglerul se înfundă și troncăne și ceva la direcție”... „Jiglerul se înfundă, că puneți benzină proastă, d’aia! Sunteți un pericol pe șosele. Mai bine cumpărați niște cruciulițe și le agățați la oglindă, ca orice șofer normal la cap. Și dacă socotesc zece secunde pentru fiecare cal putere, asta e! La dumneata, ajungeau și cinci minute”. „Ba cruciulițe nu punem la oglindă că am văzut unul căruia i-a căzut parbrizul în poală de la cruciulițe, mătănii, iconișe și brizbrizuri”. „Hai, nu mă mai țineți din treabă, încheie părintele, că așteaptă și alții la rând. Mergeți cu Domnul! Dumneatale, ăla cu Lexus, poftiți, vă rog, în față”! Drept pentru care i-am plătit exact cât ne-a cerut, dar nimic în plus, de frică să nu ne afurisească. Pe urmă, toată ziua mi-a venit în minte cântecul ăla vechi Mi-am dorit o mașină… - Știți care e asemănarea dintre un popă și un proxenet? întrebă Profesorul. Cum nimeni nu știa, tot el dădu răspunsul: amândoi spun „Mergi cu domnul!” - Cu șoferii avea dreptate popa, zise Dan a lu’ Nașu. Sunt tot felul de demenți care fug pe șosele. Mai ales ăștia tineri sunt periculoși. Unul chiar își lipise un mesaj pe bara din spate „DACÃ CITEȘTI MESAJUL ÃSTA ÎNSEAMNÃ CÃ TE-AM CÃLCAT”. Dar și ăștia de la Peco sunt la fel de vinovați, bagă benzină cu cifră octavică mică, cum dracu’ să meargă o mașină normal? - Eu cred că un șofer periculos e ăla care ține morțiș să te depășească și tu nu-i dai voie, concluzionă Profesorul. Și, că veni vorba de cântec, m-a rugat o colegă de la clasa zero să o suplinesc două zile. În prima zi am reușit să învăț cântecelul „Zece degețele”. A doua zi le-am dat drumul acasă că s-au stricat toți la stomac de la lapte și n-aveam destulă hârtie igienică în școală. - Cum e ăla, că n-am auzit de el până acum? întrebă Săndel. Nu-mi amintesc să-l fi cântat vreodată la grădiniță. Eu cântam altul, „Șarpele cu clopoței face pipi-n chiloței...”. Mi-am luat câteva palme la școală, deși i-am spus învățătoarei că tata mă învățase. - Sună cam așa: „Eu am zece degețele/Ce-am voie să fac cu ele...? Să le bag în nas? Nuuuu! Să mângâi pisica? Daaaa!” Cam așa ceva, încă mai încurc versurile. Cert este că m-a obsedat melodia asta toată ziua, chiar și seara când m-am dus la culcare tot o fredonam că m-a întrebat și nevastă-mea ce șlagăr este. Când i-am cântat primele versuri „Eu am zece degețele/ce-am voie să fac cu ele...? s-a întors cu spatele și mi-a zis: „Ești un pervers bătrân!”. Mâine mă duc iar la clasa zero și nu mă las până nu învăț tot cântecul. - Mai țineți minte, zise Poetul, acu’ un an când l-a adus Bicuță pe Fane Troncan să ne cânte? Sărbătoream ceva parcă... - Îmi aduc aminte, zise Săndel. Nu sărbătoream nimic, era într-o sâmbătă și Fane venea de la o cununie civilă, că el nu ratează niciuna, stă cu acordeonul în brațe și când ies mirii pe ușa primăriei, începe și el cu versuri improvizate. Unii îi mai dau câte un ban, ori din confuzie, ori din milă. Adevărații lăutari, tocmiți de nuntași îl tolerează, rareori îl ușuie. De la un timp, o mai dă în bară, că vine deja afumat și cântă tot felul de măscări și își mai ia câte un șut în cur. Așa și atunci, era parfumat bine și ne-a ținut numai cu „Lume, lume, soro, lume” până când i-am zis eu s-o mai dea și pe repertoriu internațional, să cânte pe altă limbă. - Și a cântat? întrebă Micăle. Că eu nu nu știu faza, nu lucram pe atunci. - Da, imediat s-a conformat. A zis „Gata, știu, mânca-ți-aș, ce-ți place lu’ matale”. Și a început să cânte „Sistăr, sistăr, pipăl, sistăr”. - Eu aveam un coleg în facultate care nu știa să cânte Gaudeamus igitur și spunea Gaudeamus Sigismund, zise Săndel. Așa înțelesese el versurile. Acum aud pe telefoane doar imnul Stelei, mai ales de când este Gigi la mititica și Steaua câștigă toate meciurile. Chiar nu-i înțeleg ce găsesc unii la melodia aia penibilă. - Asta pentru că nu ești microbist, zise Poetul. De fapt, în afară de Mișu Electricianu’, nu cred că se uită vreunul dintre noi la meciuri de fotbal. - Ba io mă uitam, când eram la pârnaie, zise cetățeanul Gheorghe P. din cartierul Inox, care se așezase la o masă, nebăgat în seamă de nimeni și căsca gura la conversația celorlalți. Că tot nu aveam altceva de făcut și pe deasupra, mai vedeam și noi lumea bună cum se caftește cu gaborii. Sau îl ascultam pe manelistul ăla mic, de-l pui în praștie...ăla...Minune. Dacă nu inoportunez, se mai poate una mică? Da’ poate pui din altă sticlă, că asta e cam tulbure. 29 octombrie a.c. „L-am visat pe directorul spitalului. Era cocoțat pe acoperișul clădirii A și amenința că sare. ‹‹Nu săriți!›› îl implorau asistentele spitalului, care erau toate dezbrăcate și cu seringile în mână. ‹‹Fă o tumbă! ›› îl îndemna medicul Istrate. Ãsta a fost visul, mă bucur că nu l-am uitat așa cum pățesc de obicei. Într-un vis visez ceva și în următorul uit ce am visat. Am așteptat ca medicul Istrate să iasă din clădire pentru a-și lua prânzul cu ceilalți colegi și am intrat în cabinetul lui, hotărât să găsesc ceva care să-mi lămurească starea clinică a lui Ică. Pe birou nu am găsit decât o agendă în care scria ceva despre sindromul Folie à deux, dar cred că era vorba mai degrabă despre viața în familie decât despre mine și Ică. Am găsit însă, în sertarul biroului, o revistă Spiritism & Știință în care era subliniat un interviu al unui medic psihiatru brazilian, Sérgio Felipe de Oliveira în care se spunea că: ‹‹În practica clinică, marea majoritate a pacienților etichetați de alți psihiatri drept „psihotici” fiindcă aud voci (claraudiție) sau văd spirite (clarvedere), sunt în realitate mediumi, fără a conștientiza acest fapt până acum. Ei prezintă doar un dezechilibru energetic specific mediumilor și nicidecum o boală psihiatrică. Mulți dintre acești pacienți s-ar putea vindeca dacă am avea o medicină care să ia în considerație Ființa în integralitatea ei››. Oare Ică ar putea fi un medium? Mai degrabă aș putea fi eu. Cred că Ică simulează că aude voci, o face știind că mă enervează pe mine. Am văzut pe birou laptopul deschis, așa că am profitat de invitația medicului și am trimis la câteva publicații naționale imaginile surprinse de mine cu două seri înainte. Am tras și două guri sănătoase din sticla de rom cubanez. Apoi mi-am făcut cruce și am apăsat enter după care m-am retras în cameră. Așteptam ca vocea să-mi spună ceva, să mă felicite pentru curajul și atitudinea mea cetățenească, dar nu a făcut-o. În schimb, Ică discuta de zor cu cineva nevăzut. În momentul acela, m-am simțit trădat. Cred că nici nu voi mai scrie ceva în jurnal o perioadă”. va urma |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate