Ziua de 18 septembrie aducea furtuna. Sunetele tuturor pașilor grăbiți din stradă se întețeau împreună cu ploaia, tot mai apăsător. Vuietul tunetelor răpea simțurile oamenilor adăpostiți, conducîndu-i în nesiguranță și rugăciune. Ceasul cu pendul din camera nepoatei doamnei R. răsună de trei ori și se opri. Fata adormi la loc, dezvelită, sub luminile fulgerelor ce străbăteau o fereastră mare, larg deschisă, acoperită pe jumătate de draperii din catifea vișinie. Pielea de culoarea laptelui a copilei se înfrigura cu fiecare tunet mîhnit, la oricare fir de praf adus de vijelie.
Crengile negre ale nucilor stăteau la mila vîntului puternic și neîndurător. Transpirau în ceața groasă, chinuiți de ploaia năvalnică. În acea zi lipsise lumina. Doar focul din ceruri se răzvrătea, arătînd o lumină candidă, diferită. Sosi doamna R., trîntind ușile din camera tenebroasă a fetei.
- Trezește-te, copilă! femeia gesticula, gîfîia lamentabil, zguduind umerii goi ai nepoatei sale. A murit! Prea devreme a murit, biata de ea! O, Cerule... se lăsă doborîtă la marginea patului.
Fata fusese trezită dintr-un somn adînc, iritată și înfrigurată de scena mătușii ei care se înăbușea.
- Ai mîinile reci... Te rog să te liniștești, continuă ea pe un ton ce se voia ferm. Cine a murit?
Ochii fetei se împînziră, înfricați de posibilele vești îngrozitoare. Pînă să-i răspundă, Évora gîndea fugitiv, cu o sămînță de liniște: ,,Cine mai poate muri? Au murit toți...”. Femeia din fața ei se agita, murmurînd încontinuu cu mîinile în rugăciune.
- Olga! Olga! repeta la nesfîrșit numele, tremurînd.
Tocmai în acel moment se auzi un tunet sfîșietor. Lovise atît de puternic pămîntul, că îl cutremură în absolut. Adîncurile acestuia trimiteau un gol nebulos care năvălea profund în suflete.
Évora se cruci de spaimă - ori tunetul fusese prea puternic, ori spiritul nu-i ieșise din transă; închise ochii încercînd să se înconjoare de liniște. Gîndea la cine ar putea fi Olga.
Ușile se trîntiră. Nici nu miji bine ochii, că își regăsea trupul din nou în singurătate. Așteptă preț de cîteva momente și doamna R. nu mai reveni. Își umezi buricele degetelor cu salivă, le frecă între ele, apoi își acoperi ochii, și-i apăsa, dorind să se trezească ori să revină acel tunet distrugător pentru a cuprinde întreaga existență, să piară și ea, și doamna R.
Lăsînd la o parte acele dorințe, își luă ciorapii, făcu patul, alese o ținută și se îmbrăcă fără grabă în acalmia muzicii lui Rezsõ Seress care parcă pregătea tristețea, totul ambientat de zbuciumurile furtunii.
Évora coborî scările, ajunse în fața doamnei R., cînd aceasta își umplea paharul cu ultimii stropi de vin. Își masa fruntea și pomeții cu ultimele puteri, ghicea în cărți, mișcîndu-și odios, cu agitație, picioarele. Spera ca etalarea cărților să-i dăruiască revelații despre viitorul apropiat. Cele două femei aveau să discute despre nefericire în acea zi, urmînd să viziteze casa Olgăi.
*
Évora și mătușa ei ajunseră în camera familiei îndoliate. Doamnele în vîrstă purtau corsete și rochii simple, pe cînd trupul Évorei se ascundea sub o bluză neagră de pînză care i se lipise de piele din pricina ploii, continuată de o fustă pînă-n pămînt de lungă, care mătura firimiturile de ceară și pașii bărbaților. Ochii ei mari și verzi se măreau la simțirea dușumelei umede, răcite de vreme, scîrțîind și la cea mai vagă încercare de a păși în acea putreziciune. Pe casa scării zăceau cîteva lumînări stingherite și doliul scris cu numele defunctei. Mirosea a smirnă și untdelemn. Totul se picta într-un gri simplu, fără bocet ori vorbe neplăcute; o șaradă obosită, ca și cînd oamenii se fereau pînă și de suferință.
Odată intrate, puteau simți legea din acea cameră. Tăcerea era sfîntă, și o astfel de sfințenie domina la fel ca și înfățișarea singuratică a celei fără de răsuflu, peste care atîrnau pînze albe și cîteva ornamente păgîne. Évora îi văzu din hol linia nasului și a buzelor, cum dorm somnul morții într-un sicriu acoperit de mătase. Bătrînele - vecine și rude îndepărtate captau atenția, bunăvoia cîtorva domni de vîrsta a treia și chiar mai tineri; ședeau laolaltă într-o cămară îngustă și chibzuită, unde totul era putregai și neființă. Comentau despre formalități precum viitorul praznic, ritualul de Șapte ani, frumusețea mortului dar și despre leșinul mamei copilului care prevestea încă o nenorocire. În acea zi fusese purtată pe brațe pînă la dispensar în nenumărate rînduri.
Tînăra fată pentru care Évora sosise, să-i privească odihna și cumințenia, murise în urma unui profund regret legat de separarea părinților. Suferise probabil atît de mult, încît se simți bifurcată.
Sfîrșitul ei se apropia cît se juca odată, pe lac, cu lebedele - se gîndi să se scufunde ca într-o îmbăiere veșnică. Ziua toridă, luminoasă, îi ușurase moartea, parcă prevestind-o cu ultimele pete din verdele ei fosforescent și primele tonuri de vișină putredă - semnele toamnei. Fusese văzută de a sa tovarășă care de altfel nu strigase nici un cuvînt, întrucît dispăruse din peisaj, lăsînd-o să moară. Cele două se cunoșteau de la cabaret, practicau și baletul împreună, și terminaseră de o bună vreme școala. Olga nu știa că era curtată de bărbatul pentru care tovarășa ei, Francesca, ar fi adus și luna dansînd laolaltă cu stelele, atît de lovită de orbire era această duduie.
Domnul Jugravu o ceruse pe Olga în căsătorie și totul se sfîrși minunat cu bunavoință din partea tuturor, doar din partea Olgăi nu. Mama dînsei dorea ca fata să n-aibă parte de vreo dezamăgire în viață, amintind că acel om în vîrstă aprecia naturalețea și fecioria ei, pasiunile feminine, le respecta și mai ales avea grijă de condițiile materiale. Nu-i surîdeau tinerii din acele vremuri: ,,sunt de neconceput - imaturi și mult prea simpli!”. Maică-sa prefera dintotdeauna bărbații mai în vîrstă, chiar și pentru ea însăși, urmărind ca valorile feminine, cele spirituale și instinctuale să fie în acord cu maturitatea întîrziată a bărbatului. Un domn ca Jugravu ar fi avut grijă de sufletul ei la fel ca un tată, nu i-ar fi lipsit acel sentiment necondiționat, gîndeau ele. Defuncta, la vremea ei cînd încă mai copilărea, își dorea să se mute la țară cu un tînăr din provincia săracă, pe care îl întîlnise la un spectacol de caritate, unde ea prezentase și un număr de cabaret, înviorînd sufletul țăranului. De atunci, artista n-a mai știut de pace. Ar fi dorit să cunoască iubirea cu prețul oricărei fisuri sufletești.
Dar țăranul n-a mai fost de găsit. Cunoștințele familiei spuneau că bătrînul Jugravu l-ar fi alungat din ținut, constrîns de amenințări și acuzații grave. Astfel, Olga, rămasă chinuită de dor și neplăcere în compania acelui ursuz ciudat, mergea la mama ei cînd avea ocazia, rugînd-o să o primească, să nu îi șterpelească și ultimul grăunte de libertate.
Bătrînele nutreau de cînd era încă în viață faptul că fata n-ar mai fi fost fecioară, căci în zilele în care ajungea acasă la ore tîrzii, cum le povestea Dorada, mama Olgăi, ar fi cutreierat barurile unde se întîlneau bătrînii slinoși, bogații, tinerii cu moravuri nespus de degradante, afinșîndu-le și alte calități pe care le poate avea o artistă de cabaret. Numele Olgăi deja fusese pătat și renegat.
Évora începea să privească oarecum cu greț doamnele din cămăruță cînd se gîndea că le poate asemui cu niște corbi netrebnici adunați în cîrd care parcă nu mai mureau niciodată, luînd parte la fiece înmormîntare, locul lor menit fiind în dreptul gropii, așteptînd să se înfrupte din bucatele pentru meseni, să privească figurile tinerilor abați, parcă hidratîndu-se cu rămășițele din suferința celor din jur.
La acea oră așteptau preotul pentru ritual, se rugau și rumegau prescură. Pe lîngă toate aceste obiceiuri care păreau să le încînte cele din urmă răgazuri de viață, se îndurau să discute și serios, grav, dar atît de încet, cît Évora să creadă că însăși Moartea revenise cu gîndul de a-i cuvînta prelung și continuu în surdină. Doamna R. își trase nepoata de mîneca mătăsoasă, șoptind:
- Nu ai venit pentru vorbele lor aici... și arătă pe ascuns cu degetul mare către stolul de ,,corbi”. Parcă vezi că pleci și deochiată, chicoti ea sarcastic. Furișează-te lîngă Olga, ai să mă vezi și pe mine mai tîrziu...
Évora se încruntă, dînd de înțeles că își scrîșnește dinții. Își frecă fața în palme, obosită, și continuă să-i șoptească:
- Îmi fac griji pentru tine. Unchiul va traversa Oceanul într-o bună zi și îi voi spune cît de singură te-ai simțit. Am să te fac să regreți fiecare bătaie de joc pe care o adresezi ființei tale. Să nu te gîndești să atingi vreun strop de vin. Dacă mă superi, plec de-aici fără tine.
Mătușa Évorei stătu un timp pe gînduri. Îi strînse mîna cu ochii închiși, apoi îi deschise și o privi ferm. Lacrimile dumneaei, ce se grăbeau să curgă, ofereau Évorei certitudinea că deși ar vrea ca lumea întreagă să-i cunoască disperarea și saturația față de viu, să știe că e singură iubind plină de jale un bărbat care poate nici nu mai e în viață, să urle vuind sălbatic aceasta, ea totuși ar fi mai apreciată de divinitate dacă ar înghiți și păstra orice dezechilibru spiritual doar pentru ea, iertînd și sperînd. Această doamnă R. obișnuia să se scalde în vin, împreună cu durerea ei, iar ori de cîte ori Évora o zărea, aceasta nu încerca să discute cu ea; doar se luptau pe un concept simplu - a bea de supărare. Firea profundă a Évorei lupta cu animalicul mătușii. Și lupta se dădea ca aceea a morilor de vînt, cînd una, cînd cealaltă, se ipostaziau cînd vînt, cînd moară și amîndouă, în felul lor, cîștigau. Tăcerea înlăcrimată a mătușii o făcu pe Évora să capituleze fără nici o urmă de dorință sau regret. Știa că femeia din fața ei era pierdută.
În camera de alături mirosea a formol și un vag ceai de măceșe; perdelele impozante, dantelate, se unduiau în bătaia vîntului. Inspira aerul rece și uscat al lemnului. Geamurile scîrțîiau, cîteva lumînări aproape sfîrșite se mai chinuiau să ardă. În șemineu scînteia cenușa.
Évora se plimba agale prin camera centrată de sicriul negru al domnișoarei în neființă. Nu puține momente refuză să-și îndrepte privirea către Olga. Relațiile nu fuseseră vreodată prea strînse, venise mai mult pentru drum, ca să se bucure de furtună. O știa de mică, de cînd era chemată la geam pentru jocurile cu mingea. Se gîndea cîteodată că moartea ei a fost curată, ca și cînd s-ar fi născut a doua oară. Cum pruncul se pregătește de naștere scăldîndu-se în lichidul din pîntecul mamei, așa și Olga s-a pregătit de moarte lăsîndu-se în voia apei lacului adînc. Astfel, nimeni nu o putea condamna. Évora își aminti de vorbele răutăcioase ale bătrînelor și o lovi din nou sila. Încerca să mediteze, să exploreze, să dea uitării. ,,Ce suflet mare ai avut tu, Olga, să îți părăsești trupul pentru iubire!”
Se așeză pe un mic fotoliu, privind la fereastra îngustă, conturată de niște pietre rotunde înfipte în perete. Aceasta încadra ceva ce Évora nu mai văzuse - un apus sîngeriu care încă răsufla peste cîmpie și deal, odată cu furtuna amenințătoare. Naturii nu-i stătu vreodată în fire o așa neobișnuință. Crepusculul nu era alungat de tunet și fulger, nici de grindină. Respira acolo, în orizont, plin de noblețe și răgaz de o tristă poveste. Tînăra privi uluită frumusețea unei seri ca aceea, ascultă liniștea, aproape din instinct zîmbise, întinzînd mîinile în jurul ei cu frenezie. Lăsă capul în jos cînd auzi pași.
- Dumnezeu s-o ierte! strigă un bătrîn cu vocea lui stridentă, menită parcă să strice cuvintele.
- Da... S-o ierte... șopti Évora, pe îndelete, privind cu interes pașii fugari ai bătrînului care se îndreptau spre hol. La răstimpuri, oameni necunoscuți Évorei se perindau pe lîngă sicriu, împrăștiind flori, închinăciuni. Aceasta îi privea în gol, mută, lipsită de expresie. Cînd plecau, își încînta din nou ochii cu apusul neîndurător s-o părăsească.
Se rușina de faptul că nu se simțea ca la un priveghi, purtată de o durere calmă, de o limpezime liniștitoare. Era încă plăcut surescitată de lăsarea nopții, cînd soarele se transpunea în sînge ceresc, la acel moment neconfundîndu-se cu furtuna. Simțea voluptatea pămîntului ce fierbea sub vîntul care smucea copacii, iar fulgerele își păstrau menirea de a amorți suflete din case și păduri. Évora gîndea că totuși, mortului din sicriu i se va cuveni o stea chiar pe cerul aflat în cumpănă de a se întuneca. Se întreba de ce ar privi mortul, în loc să aștepte învierea sufletului său în Univers, să poată priveghea dincolo de fereastră. Era de părere că acea carne rece și insipidă nu trebuie privegheată de oameni, ci de însăși țărîna, să se întoarcă de unde a răsărit. Dar ritualul o depășea, rămînea în muțenie ca un copil în fața terorii.
Brusc se ridică, așezîndu-se lîngă trupul Olgăi. O privi concentrată, amuțea cu privirea în sclipirea onixului de pe deget, inspirînd parfumul formolului. Genele îi erau scurte, fruntea acoperită de un breton încrețit, buzele ca două dungi vineții. Îi șopti acestei făpturi cîteva vorbe aproape de ureche, mîngîindu-i delicat mandibula încleștată:
- Nici nu știi ce vindecare simt, dragă Olga... cînd sunt aici, cu tine, și privesc apusul acesta și mă hrănesc din furtuna minunată. Dar simt și saturație, dragă Olga...
O mîngîia ca pe propria păpușă de ceară. Începu să lăcrimeze amar; se astîmpăra cu greu înfățișînd grimase de parcă și ea ar fi fost pe moarte, acolo, lîngă defuncta aproape străină. Continuă cu un ton mai potolit, la fel de șuierat:
- N-am mai spus nimănui, copilă... Dar lumea asta mi se pare din ce în ce mai seacă și neiubitoare! Mătușa uită sensul dragostei, de mama nu mai știu nimic - nu mi-au spus niciodată, de iubit nu pot iubi pe nimeni. Lumea mea se prăbușește, dar văd că nu îmi îngăduie să mor.
Privea în gol pleoapele ei, parcă așteptînd să le deschidă pentru a-i spună o poveste asemănătoare, sperînd să le conjoare aceeași durere. Dar nu le deschise.
Își apropie ochii neclintiți și respirația înspăimîntată la cîțiva centimetri de chipul ei mirositor ca un fruct acru, vrînd să observe sîngele uscat de sub gene. O întreba în gînd cum își simțea atunci spiritul eliberat de un tărîm născut din viermi. Fără vreun răgaz de întîrziere, trăsnetele îi răspundeau, parcă plesneau de fericire și forță, ca și cînd însăși Olga se manifesta prin ele cu o magică putere. Évora murmură... ,,Abia aștept să fiu și eu ca tine”. Și își duse mîna tremurîndă chiar pe pîntecul ei, apăsînd încet, plină de curiozitatea unui copil. Privi cum ceva se schimbă la Olga. Dintre buzele rîncede se risipea un lichid ciudat, asemănător sucului de prună. Îl atinse cu degetele, scurs chiar din colțul gurii. Se simțea rece ca iarna și înspăimîntător precum întunericul.
Pe loc își scoase un mic carnet ținut ascuns sub talia ciorapului și începu să scrie: ,,se întîmplă ceva straniu, Doamne! Oare e vina mea? Oare e vina celorlalți? Nu-mi pot exprima de ce mă simt infinită într-o căpere ca asta, în fața unui suflet suspendat în neant, pe cale să gust din apusul sîngeriu ce-l văzui de la fereastră, pregătită de înecul fiecărui fulger care cade aspru și jovial peste deprimarea chipului aproape secătuit de speranță. Sunt în goană după iubire, Doamne, căci din ea am răsărit dar parcă nu o mai am și nu o mai găsesc; și cînd mă aflu în alte încăperi, cu alți oameni, prin acest chip trist al meu pot vedea materia spiritului ce fuge din ochii muritorilor. Fuge, speriată de morbida lor răutate și crasul egoism... Fuge de tot ce a însămînțat răul și nimicul. Apoi eu îl caut în piatră seacă și de aceea mă consolez cu morții, stau singură și nu doresc să găsesc altceva mai bun de făcut. De la un timp nu am mai simțit divinul în nici un loc, dar regăsesc fascinația de a gusta o astfel de voluptate aici, lîngă Olga. E o străină dar îi simt sufletul cum zboară. Poate dacă era vie... Adormea ca ceilalți, și ea ar fi rămas cu ochii părăsiți de către spirit, urmînd ca eu să cotrobăi din nou în piatra seacă, adică în deznădejde.”
Se opri din scris, privi în jur. O copleși tot ce scrisese pe nerăsuflate. Scria așa doar cîteodată, cînd se lăsa pradă inspirației. Stătu un timp inertă cu ochii în caiet, neatinsă de vreun alt gînd, dar brusc își ridică bărbia din piept și zări un tînăr pe partea opusă, de după sicriu. Se simți privită cu niște ochi injectați de oboseală și o vădită agerime.
Cei doi nu se cunoșteau la primele vederi, dar se contemplau în tăcere, fără cuvinte ori inhibiții. Évora își simți buricele degetelor înghețate pe mica peniță. Tînărul purta un pulover negru și pantaloni din piele de aceeași culoare. Îi zîmbi calm și degajat, parcă mîngîind-o cu ochii prin păr, pe pielea obrajilor, pe cutele bluzei de mătase. Évora nici nu clinti, rămînînd să admire, speriată, părul lui de culoarea unei castane arse și ochii parcă pictați cu albastru închis, umbriți de două sprîncene încruntate, trăsături completate de niște buze subțiri, scrijelite. Poziția umerilor era demnă; putea inspira oricui cumpătare, iar pupilele scăldate în mici luminițe emanau încredere, dar și un spirit critic, intelectual. Évora ofta stînjenită cu chipul în pămînt, așteptînd să fie salutată.
- Bună seara, domnișoară... îndrăzni el, plecîndu-și ușor capul, cautînd să cunoască ochii Évorei.
Évora începu să se foiască pe scaun. Nu părea ca fiind țăranul îndrăgostit de Olga. Se ridică și fără să-l privească, răspunse salutului. Își spunea în gînd că ce se întîmplă e patetic, de obicei fiind foarte acidă în formalități, mai ales la un ritual de priveghere, unde mereu parcă era străină. Cu pași calculați, tînărul se opri în fața scaunului Évorei, și văzînd că aceasta nu se ridică, îngenunchează pe un picior:
- Eu mă numesc Luca. Vă simțiți bine? întrebă el cu un soi de îngrijorare în glas.
- Nu știu cum să mă simt, domnule... Évora ridică privirea, purtînd-o frenetic în jurul ei. Simțea nevoia să folosească un glas afectat, familiar.
- Există vreun set de reguli cu privire la simțuri? accentuă el ironia, rînjind. Își propti falca în palmă, așteptînd ușor amuzat răspunsul domnișoarei.
Évora se îndepărtă numaidecît de scaun și începu să-i vorbească tînărului de la distanță, elegant și grav:
- Presimt că această conversație nu este potrivită într-un astfel de moment. Simplitatea ei, jovialitatea ei nu ar face bine.
Se depărtă și el, mai mult, privind în treacăt carnetul abandonat pe scaun. Ajunsese în dreptul ferestrei care atunci ascundea un cer apăsător, împodobit de stele.
- Jovialul oricînd poate face bine. Iar mie nu îmi place simplitatea.
- Nu îți fac plăcere lucrurile mici?
Tînărul stă o clipă îngîndurat, fără să clipească, ascultînd liniștea, așezîndu-și gîndurile ce urmau să îi ofere un răspuns precis, ca pentru domnișoara din fața lui. Încerca să se apropie de Évora cu pași mici, dar rămăsese în dreptul frunții Olgăi.
- Lucrurile mici nu sunt simple. Au devenit cam forțate și stinghere în ziua de astăzi, domnișoară.
Amîndoi tăcură. Évora simțea că trebuie să se stăpînească. O privi pe Olga, gîndindu-se că pentru ultima oară, vrînd să se mai plimbe o dată prin cameră și pe lîngă ferestre înainte de plecare. Gîndea că acest tînăr era dornic de conversație; ar fi discutat subiectele cu o atîta dezinvoltură chiar în acea cameră în care se odihnește mortul. Dar cunoștea ceea ce spunea bărbatul. Un lucru mic își pierdea din simplitate cu cît își pierdea din trebuință. Interesul pentru așa ceva aproape că nu mai exista, oamenii se închinau altor zei, numai nu celor ai iubirii jertfelnice, ai păcii. Oamenilor li se păreau extrem de greu să facă gesturi naturale, de apropiere, căci înăuntrul lor nu se mai întîlneau valori înălțătoare. Évora preferă să păstreze aceste cugetări pentru ea însăși, vorbind doar cu sinele. Ar fi vrut să glăsuiască; ceva o făcea să se depărteze, deși voia să rămînă. Tînărul se arăta liniștit, privindu-i îngîndurarea. Deodată, doamna R. vociferă din camera bătrînelor:
- Évora, vino pînă aici, te rog, s-o cunoști pe madam Alma!
,,Salvată de gura lupului!”, gîndi Évora, întorcînd privirea către tînăr, rînjind pierdută. Luca o privea cu subînțeles, încrucișîndu-și mîinile, așteptînd să plece, poate să-și la revedere, ori s-o conducă chiar el la doamna R. Prea multe formalități s-ar fi ivit unele peste celelalte, lucru care nu aducea plăcere domnișoarei.
- Se pare că acum îmi cunoști și numele... zise Évora mărind ochii, depărtîndu-se încet de privirile lacome, spre cămăruța unde discutau ceilalți.
Luca rămase singur, îngînînd în singurătate afirmația. Ofta și se gîndea la această domniță, fermecat de aerul ei grav, elegant, sus-pus. Își plănuia alte abordări, mai apoi ștergîndu-le rapid din minte, crezînd că sunt copilărești și cum spunea ea, nepotrivite. Ochii nu o puteau evita pe Olga; din privirile lui către ea se citeau scuzele și rușinea.
Umbrele crengilor se plimbau pe cutele perdelei albe. Privi pe fereastră, iar mai apoi ceasul. Era destul de tîrziu în noapte ca preotul să mai apară, dar Luca încă spera la acest ritual - să se întîmple nu în mod special pentru sufletul Olgăi, ci mai degrabă s-o mai păstreze în împrejurimi pe șarmanta Évora. Privi pictura de deasupra șemineului și avu o revelație.
*
În camera alăturată, doamna R. se încingea cu prezentările către Alma și nepoata ei, sub ochii celorlalte doamne. Deochi peste deochi, vorbe peste vorbe, ajunseră să discute despre băiatul pe care îl văzu vorbind cu Évora. Alma îndrăzni să își scoată la vedere flaconul cu pastile, înghițind una, continuînd să gesticuleze violent și să vorbească peste oricine:
- Tînărul acela chipeș, da, da! Eu nu am cunoscut-o prea bine pe Olga, dar îl cunosc pe fratele ei. I-am fost profesoară cîțiva ani la Universitate... Are pasiune mare pentru pictură și fotografie. M-a imortalizat chiar și pe mine, dar am rămas neînrămată, undeva, prin atelierul facultății... femeia încercă din răsputeri să chicotească, însă Évora fu prima care-și dădu seama de impertinențele Almei, privirea ei și zîmbetul îngust incomodînd-o pe bătrînă.
Fata începu să prindă glas cînd auzi despre ,,tînărul acela chipeș” și îl păstră, continuînd:
- Vreți să spuneți că domnul cu care m-ați văzut vorbind este fratele Olgăi. Interesant lucru! Nu mi s-a spus pînă acum.
Alma își dădu a treia oară ochii peste cap, iar văzînd aceasta, tînăra se înroși de mîhnire, călcînd piciorul doamnei R. aproape imperceptibil. Strîngea pumnii mici și încerca să respire normal.
- Și încă ce vorbă! N-ați fi de acord să-i spunem cochetărie?
Doamna R. interveni, spunînd că nepoata ei nici nu știa cine murise cînd dădu buzna în cameră, cît dormea, darămite să cunoască pe domnul Luca. Nu își permitea astfel de lucruri. Apoi începu să înșiruiască mici evenimente cu privire la firea Évorei, singuratică și de netemut, dar în esență firavă, predispusă la depresie.
- Te-aș ruga să nu contemplăm un diagnostic chiar aici, mătușă, spuse tînăra, ascuțind buzele. Eu cunosc mai bine cine sunt și asta mi-e îndeajuns... încheie zîmbind amar.
Se rușina de ea privindu-se din exterior, mîhnită, deranjată; parcă dispăruse toată plăcerea și misterul dinainte, prefera să nu creadă că s-a strămutat în alt tărîm. Știa că abordările acelor cucoane răsfățate nu îi aduc stări prea înălțătoare.
- Nu trebuie să vă justificați, madam! Sunt sigură că fata dumitale e o domniță nemaipomenită, cuminte și de treabă. N-are rost să vorbim, doar o văd. Cum l-am simțit pe domnul din cameră, așa o pot simți și pe ea... teribilă, ascunzînd multe încăperi sufletești. De asta cred că le-ar face bine să vorbească. Poate și el se simte singur, cine știe...
Doamna R. interveni cu o trezire plină de vlagă, comentînd:
- Nu cred că doi oameni care se simt singuri trebuie neapărat să și vorbească, să se arate familiari. Se pot cunoaște dacă intuiția îi vor conduce pînă acolo, doar sunt oameni mari! Nu-i așa, madam Alma?
În timpul discuției feminine, cu emfaze și dulcețuri nepotrivite, Évora tăcea privind în gol. Își aminti cum era să ia parte la ceva ce nu dorea cu nici un chip. Se gîndea că asta trebuia să i se întîmple dacă merge la un priveghi. Din astfel de soi moral se năștea lume atunci. Și încă ea putea fi norocoasa, născută într-o generație cît de cît umană. Zecile de minute treceau cumplit de încet, însă cucoanele n-aveau de gînd să se oprească, și nici sentimentul de siguranță nu dispărea.
Nepoata doamnei R. se simți privită, văzînd în prag vîrful unul pantof bărbătesc. Avu instinctul de a țipa, ordonînd individului care asculta conversația și totodată privea insistent, să se arate ori să se depărteze de ușă. La un moment dat, mai orice gînd înceta să apară; tînăra simți că instinctul ei ar fi fost o reacție jignitoare, isterică, și realiză că spiritul său a fost totalmente consumat în acea seară. Trecură alte minute cîtă vreme ea gîndi și răzgîndi acestea. Brusc, luă hotărîrea de a pleca, luîndu-și rămas bun cu dezinvoltură de la Alma:
- Mă scuzați, dar cred că am să merg în camera Olgăi, simt că ar merita s-o mai priveghez pînă am să mă retrag de tot cu mătușa. Noi două am trăit o relație minunată în copilărie, Olga mereu voia să mă scoată din ale mele, rugîndu-mă cu ochii frumoși să batem mingea afară; și acum îmi amintesc, spuse ea, fixînd un zîmbet simplu, plăcut și natural. Mi-a părut bine de cunoștință, doamnă Alma.
Întinse mîna către bătrînă, mimînd c-o sărută, apoi atinse în treacăt, cu delicatețe, umărul doamnei R. și se făcu nevăzută, lăsînd femeile copleșite în urma ei. Doamna Alma nu a fost lăsată să-și ia rămas bun, astfel, Évora nici nu-i auzi răspunsul.

*
Olga era neschimbată, albă, rece și frumoasă, demnă de sărutări îngerești. Fereastra rămase închisă, ploaia bătea în geamurile ei tot mai abitir. Atmosfera din cameră se moleșea cu fiecare scînteie proaspătă ce răsărea din șemineu. Luca se așezase turcește, ca un copil, chiar în fața acestuia; arunca în foc niște hîrtiuțe și bețișoare pe care le ținea în mînă. Évora se întreba ce fel de hîrtii erau acelea, dacă ar fi scris ceva în seara aceea, pentru cine ar fi scris... Luca îi părea blînd și diferit. Liniștea cu care se împodobea o făcea pe Évora să își pună diverse întrebări, dacă așa a fost mereu, ori păstra dinadins tăcerea ca să pară un altcineva. Lumina candidă a focului îi mîngîia sobrietatea chipului alb și obosit. Parcă acum și-ar fi dorit să se apropie de el.
După un timp, dorința i se împlini. Deasupra șemineului domnea o operă de artă. Évora își simți ochii sorbiți de acel albastru puternic din valuri și de roșeața vișinie a corabiei; putea auzi vîltoarea care cobora din cerurile pictate, strecurîndu-se dincolo de valuri, îngrozind prin tormentele ei toți corăbierii însetați și înfometați. Zîmbetul ei era hipnotic, de parcă se scufundase în furtuna pictată. Un gust sărat îi inundă, atunci, gura. Luca întorsese capul, o surprinse zîmbind, atrasă de frumusețea tabloului.
- Puteți privi mai îndeaproape, Évora! spuse el cu grijă, de teamă să nu greșească.
Évora suspină, îndreptîndu-și pașii către șemineu. Privi un timp focul, apoi pe Luca, și se așeză lîngă dînsul. La acel moment, amîndoi își strămutară privirile către tablou. Puteau să vadă și femeile îmbrăcate în negru, ce pîndeau fiecare mișcare stînd în holul strîmt. Nu se simțeau stingheriți de ele. Tabloul îi apropiase. Évora îndrăzni să întrebe:
- De unde ai cumpărat așa ceva? și făcu un semn cu degetul către pictura care dăinuia deasupra lor. Sensibilitatea cu care a fost redat mă înfioară nespus, continuă tînăra cu interes. Mi-a lăsat gura apă.
Luca își lăsă capul într-o parte, ca și cînd i-ar fi fost mult prea dragă domnișoara, apoi își arătă dantura îngrijită frecîndu-și mîinile, parcă mîndru dar mai degrabă mișcat.
- Se pare că vă transpuneți de minune. Nu e o pictură în sine, am încercat doar să reproduc un pictor belgian.
Évora rămase impresionată, cu mîinile împreunate, gemînd scurt de plăcere, ca și cînd ar fi fost o alta, înfruptîndu-se din fructele zeilor. Luca zîmbea încurajator. Simțea că domnișoara i se deschide ca o floare, își arată simțirile și adevăratele cuvinte. Fata se ridică, îl privi pe tînăr în ochi și duse mîna către pînză. O atingea atent cu buricele degetelor, estimînd.
- Nu îmi pot explica de ce spui că nu-i o pictură. Eu doar o văd... pictată, îmi pot da seama că e ulei, încă se poate ghici mirosul terebentinei. Dar despre semnătură nu înțeleg nimic, conchise ea inocent.
- Sunt două semnături. A mea și a lui Alfred Stevens, adevăratul pictor. Acel om a gîndit și simțit adevărata natură a peisajului. Eu doar am încercat să reproduc, să intuiesc amestecurile de culori și felul în care le așeza acest Stevens pe falnica pînză, în urmă cu un secol. Am studiat foarte mult. A fost un experiment interesant, mama insistă să îl atîrne aici.
Évora își reluă locul. Îl asculta curioasă, neschițînd nici un gest, purtîndu-se în liniște deplină.
- Simt un pic de rușine acum, te las să cotrobăi în sufletul meu, mărturisi cu teamă Luca.
- Dar ai muri de rușine dacă ai ști că am fost de ceva timp acolo, înăuntru? îl întrebă aceasta cu ochii pe jumătate închiși.
Luca se prefăcu atins, ducîndu-și mîna către piept. Faptul că nu știa cum să-i răspundă era adevărat; alese eschivarea. Hotărî să nu se lase copleșit cu totul.
- Domnișoară! Nu știți ce spuneți.
- Spun doar că această reproducere e minunată, ai fost un actor deosebit cît ai pictat-o. Te-ai reîncarnat în Alfred Stevens, ai sorbit spiritul din porii picturii, etalîndu-ți dorința de a retrăi acel colț de purgatoriu mirific. Și iată... minunea, zise Évora, gesticulînd către tablou. Ce suflet trebuie să aibă un artist! Doamne! Évora se lăsă cuprinsă de frenezie și simțea cum i se naște din nou sufletul; uită de Olga, de doamna R. și de sălbatica Alma.
Luca aprecia nespus de mult complimentele. Știa și el că acelea, de fapt, nu erau complezențe, ci o privire mai adîncă, întreaga lui analiză. Évora nu putea fi adepta lucrurilor mărunte. Ar fi îndrăznit să-i sărute mîinile, dar se potoli, spunîndu-și că momentul nu sosise. Femeia din fața lui aprecia pictura, scria, se timora din pricina societății, avea maniere alese. Tînărul parcă se privea în oglinda apei. Îi făcea plăcere să aibă o cunoștință cu care să împărășească idei și simțiri, lucru ce nu-l mai făcuse din facultate.
Timpul se opri în loc. Cei doi tineri cunoscură travaliul vorbelor. S-au întins la vorbă pînă cînd fiecare începu să măturisească părticele din trecuturile familiilor lor. Luca studiase tehnicile imortalizării în culoare și grafit, mai apoi în fotografie, găsindu-și un confortabil loc de muncă. Olga îi era soră, dar mult prea străină și depărtată ca să o denumească astfel. Odată cu despărțirea părinților s-au depărtat și frații, fiind copii născuți de mamă, însă de tați diferiți. Olga suferea din pricina acelor vremuri nefaste, refugiindu-se în camera ei, vorbind din ce în ce mai puțin, visînd necontenit. Băiatul nici nu simțea că avusese vreodată o soră, de aceea era atît de puțin afectat. Mama lor era sfîrșită, Luca rămase cu gîndul la conștiința ei încărcată. Évora mărturisi cu roșeață în obraji regretele și toate cele întîmplate; cînd auzi de la mătușă despre nenorocire, nici nu-și mai amintea de biata defunctă. Povestea cu afectare frînturi din copilăria ei confuză, cînd nu știa nimic de mama ei; aceasta apărea mereu alta. Sora acesteia o învățase că toți copiii sunt, au fost și vor fi născuți din iubire, și cu timpul, o îndruma să-și reprime dorința de cunoaștere a părinților.
Évora nu știa de ce simți nevoia să discute despre familie atît de deschis. Pentru o primă întîlnire cu un străin, acel lucru ar fi fost de neconceput. La sfîrșit, amîndoi se simțiră triști și îngîndurați. Își amintiră cum și ce au fost și cum au ajuns. Deodată, Évora privi spre pictură, mai apoi către Luca:
- Am vrut să-ți spun de ceva timp, dar parcă acel albastru din pictură e luat cu mîna din ochii tăi și pus acolo...
Luca o privi mirat, zîmbind discret.
- Sunt măgulit, domnișoară dragă! Poate chiar așa și e...
- Sunt sigură că este. Ți-ai strecurat energia atît de adînc și maiestuos, încît pigmentul din ochii dumitale s-a răzvrătit asupra pînzei! Și acolo a rămas! cuvîntă ea pe nerăsuflate.
Évora mimă un gest copilăresc, bătînd din palme. Se ridică ușor, văzînd cum bătrînele începeau să se strîngă în camera Olgăi. Se împuternici însă, privind din nou frumosul tablou și pe Luca. Spiritul ei dăinuia din nou. Cîteva doamne se așezară pe scaune din jurul sicriului. Aburii împrăștiați ai alcoolului tăiau răsuflarea, liniștea se transformă într-o comedie de prost gust. Trupul inert al Olgăi răbda stingherit în mătăsurile zadarnice, ca și cînd locul lui n-ar fi fost acolo. Trăsăturile ridate și viclene ale femeilor ce șușoteau și plîngeau în scaune, se arătau trecute de cincizeci de ani, teribile, străvezii. Se pregăteau de mascaradă. Sentimentul straniu era încurajat de discuții simple și condoleanțe parcă oferite într-o continuă bătaie de joc.
*
Preotul nu mai apăru în acea noapte.
Agonia din cameră se disipa cu cît oamenii plecau. Apăruse și mama Olgăi; atunci Luca dispăru. Évora își aminti brusc de vîrful pantofului bărbătesc din fața ușii - semn că cineva ar fi vrut să asculte cu ardoare vocea nepoatei doamnei R care atunci lua parte la conversație. Încercă să își amintească și de modelul lui Luca, pentru a compara. Nu știa încă dacă el fusese ori mintea îi juca feste. Între timp, mătușa se cuibări la brațul Évorei, rugînd-o în șoaptă să își ia ,,rămas bun” de la Olga, căci se vor întoarce ziua următoare. Amîndouă au strîns mîinile, pe rînd, fiecarei doamne din cameră. Nepoata doamnei R. privi în urma ei cu dezgust și mirare. Luca nu apăruse nici atunci. N-a mai apucat să întrebe nimic, nici nu vorbi despre el către mătușă. În minte îi rămase imaginea tabloului și o alta, vagă, a bătrînelor din camera Olgăi. Priveghiul continuă și fără Évora.
Oricare străin putea observa că nimeni din acea cameră n-o cunoscuse într-adevăr pe defunctă. Évora gîndea că mai degrabă ea însăși ar fi avut băgare de seamă în privința firii copilei moarte, cît a stat lîngă ea, să privească apusul. O cunoscu mai bine și mai profund. Îi cunoscu și fratele - omul care aprinse o scînteie insolită prin adîncul sufletului Évorei. Spera să-l reîntîlnească dis-de-dimineață.