Prefer să privesc de departe. Apropierile îmi dau angoase și parcă ar ingenuncheri in fața locului sau lucrului înspre care privesc.
În mijlocul acestei insule, undeva la poalele Dealului Longevității, pe malul Lacului Kunming, mă simt ca un ostatic somat să se încânte de tot ceea ce vede.
Nu există libertatea de a privi, dar mă gândesc că ea ar fi posibilă la câțiva pași mai încolo, poate dincolo de hotarul transparent al acestei lumi.
Imaginea care se formează pe retina mea de la o distanță oarecare este mai adevărată și este singura care persistă.
Mă simt înghesuită în sâmburele dens al acestei lumi și mi-e teamă că mai târziu îmi voi aminti doar această nedeslușită emoție a prizonieratului și nimic din ceea ce parcurg cu ochii, grăbit și superficial. Îmi lipsește tihna din interiorul căreia aș putea accepta apăsarea acestei lumi, cu totă greutatea ei.
În căști ni se spun povești despre plimbările Ȋmpăratului în serile răcoroase, sau în amiezile însorite, pe aceste alei, alături de iubitele sale.
Locul în care Împăratul scria poezii. Pavilionul in care Împăratul se odihnea, fântânile care susurau plăcut urechilor sale și in care astăzi turiștii aruncă monezi, punându-și o dorință.

Din Hall of Imperial Peace trecem în Imperial Garden. Din Hall of Central Harmony în Palace of Heavenly Purity. Mai departe în Pavilion of Pleasant Sounds.
„Ȋn clipa asta mă simt foarte moldoveancă” îi șoptesc Irinei, deși nimeni n-ar înțelege ce spun. Nu e un complex și nu sunt timorată, e doar constatarea acestei stări de fapt, într-o situație in care o tulburare trecătoare de identitate poate să apară.
Summer Palace, o lume colorată în roșu, verde și albastru. Culori primordiale, puternice și pure. Albastrul de Voroneț de acasă,
în care cerul însuși se amestecă, este altceva decât albastrul teluric ce se întinde pe acoperișurile acestei lumi.
Mă întreb în gând oare cum ar trebui să rezonez la sugestiile sofisticate ale acestor denumiri, dar părăsesc repede acest gând, oricum sunt grăbită să scap din fălcile moi ale acestei plante carnivore, cum îmi pare locul acesta atât de încărcat. Ȋn atâtea feluri încărcat.

Dormitorul nuptial est închis și, din acest motiv, ghidul nostru își pune expresia dezolării pe chip. Ne invită să privim înăuntru prin fereastra largă și noi ne lipim frunțile de geamul prăfuit.
Am un vag sentiment de postură ridicolă. Poate din cauza disciplinei exemplare cu care acceptăm invitația. Mă uit în jur și observ
frunțile celorlalți, lipite una lângă alta, de geamul prăfuit. Exemplu ideal de conformare, un reflex redescoperit la mare distanță de locul și timpul în care l-am dobândit.

Patul imens, brocarturi grele, mătăsuri purpurii, fireturi aurii, un jilț uriaș.
Peste toate s-a așezat praful.
Trag aer în piept și mă uit in ochii Irinei. Ochii Irinei îmi spun „hai de aici”.
Țâșnim amândouă printre cei care se îngrămădesc să privească în
Dormitorul Ȋmpăratului, Irina împinge cu dibăcie căruciorul lui Matias printre picioarele gloatei de turiști. Iar Matias doarme în brațe la mine eu îi țin capul lipit de umărul meu. Ȋi aud respirația, ca un foșnet, și îi simt căldura acolo undet nările i s-au de bluza mea, sub claviculă.

Câțiva pași mai încolo Irina se oprește deodată lângă o pereche...un el si o ea care se țin de mână , neatașați niciunui grup (îmi place independența lor). Amăndoi blonzi și înalți și, dacă n-ar fi o coincidență prea mare, aș spune că sunt norvegieni.
De unde am rămas s-o aștept pe Irina, observ semnul...n-ai cum să nu-l recunoști, o tăietura semicirculară pe lobul occipital. Bărbatul are tumoare cerebrala și, după cum se bucură împreună, cred că se cunosc de la clinica doctorului Li.
Și nu stiu de ce, așa cum stau țintuită locului, la marginea unei alei mărginite de magnolii înflorite, mă gândesc la Yanhua ca la o a doua casă.