poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-03-16 | |
- Am nevoie să cunoști pe cineva.
Privesc spre cele două uși deschise, doar soare și minunata liniște în care plutesc particule de paf, îmi întorc mirarea spre popă, lăsându-mă moale în fotoliu. - Nu intenționez să fabric o enigmă, vreau părerea ta și aș prefera să nu o alterez cu detalii. Trebuie să mă întorc acolo cu cineva care poate să fie mai obiectiv decât pot fi eu. Sau mai bine spus, neutru. Ezită, ar vrea să dezvolte, dar își trosnește degetele de parcă prin ele ar trebui să iasă cuvintele. Preocuparea pentru formulare mi se pare amuzantă, nu înțeleg fâstâceala asta, eu nu am nevoie să mi se lămurească o rugăminte. -Sigur. Un zâmbet s-a ridicat până în priviri și răspunsul meu a deschis mulțumirea alburie și senină în care ne bem ceaiul, fiecare întors către sine. După o noapte de nesomn și o zi de muncă aș fi preferat o cafea, ce fel de casă de oameni poate fi aceea în care nu se găsește așa ceva?! - Nu este foarte departe, la Crângu, aproximativ 80 de km. Oricând ... poți tu. Azi mi se pare perfect, în felul ăsta evit să mă întorc la harababura pe care am lăsat-o prin casă. Cam o oră jumate de condus și poate că eu sunt cel care are mai mare nevoie de acest drum. -Ok, hai să mergem! - Acum?! - Ai altceva de făcut? Se ridică și începe să adune câteva lucruri într-o servietă în timp ce o sună pe Corina. Dispare și reapare schimbat, îl văd deopotrivă încântat și neliniștit, ca și cum ar urma să se deruleze un eveniment și nu o simplă călătorie. În câteva minute drumul se deznoadă înaintea noastră și ne strecoară destul de repede afară din oraș. Sate și peisaje în mișcare crează senzația că însuși timpul ne poartă în reverul lui. Clădiri ca un zâmbet știrb își deschid singurătatea către soare, un cămin cultural cu buruieni până la ferestre, magazine „universale” clipind din geamurile sparte și baruri apărate cu gratii subțiate de rugină, într-un sat am văzut chiar și o ruină în toată regula, de pe treptele căreia, un grup de copii lansa avioane de hârtie. Receariu privește preocupat pe deasupra lucrurilor, pentru el drumul trece printr-o poveste în care voi intra și eu în curând. Îmi imaginez că o să cunosc un călugăr, unul bătrân, atât de transparent încât prin surâsul lui poți să privești plutirea albă a norilor de pe cer. Se vor desfășura învățături blânde, care ne vor însoți plimbarea prin pădure și vom lua cu noi în oraș odihna ciripiturilor de tot felul, vom trăi mai lent la întoarcere și poate că și în ziua de mâine. Mai avem puțin și drumul cu serpentine va aduce despachetarea acestei taine, Tropaeum Traiani se arată în pustiul întinderii peste care s-a coborât până în zilele noastre adevărata înfrângere, de aici aerul se schimbă, ziduri de piatră ca niște gingii sângerează o uitare cuminte. Aveam 12 ani când am pătruns sub carcasa reconstrucției de la 1977. Îmi simțeam inima bătând în timpane pe măsură ce înaintam pe scara interioară, mâna mea atingea piatra și mă tulbura pulsul împrumutat acelei mângâieri, de parcă degetele mi s-ar fi plimbat pe o încolăcire vie, în contrast cu aerul rece care îmi cuprindea mai cu seamă obrajii. Sus, un prieten de-al tatei ne-a arătat piesele originale, adormite printre celelalte, sub soarele puternic. Iubeam de pe atunci pe cei striviți de „forța civilizatoare” care avea trufașul vis de a uniformiza sub tălpile soldaților drumuri și vieți deopotrivă. Toate acele chipuri de învinși tăiate în piatră, de atât de departe călătorește neșansa prin partea asta de lume, că mă întreb dacă supunerea nu este continuă, ca viitorul unui bonsai aflat mereu sub foarfecă: nicio înălțare permisă, creșterea este iluzia cu frunze mici cât să hrănească un zbucium. Lăsăm în urmă năpârlirea timpului, tot mai mică, mai fantomatică și iată-ne însoțiți de peisaje aspre, care îmi plimbă prin minte un început de lume nerănit sub deschiderile albastre. Din loc în loc berze își pregătesc zborul, plimbând pe picioarele lor lungi finalul de vară și mă văd în odaia cu dantele în care o verișoară mai mare îmi explica secretul venirii pe lume. Același soare. Ion Corvin, în sat casele în care tihna s-a preschimbat în zugrăveală așteaptă oameni urcând sau coborând de pe drumuri înguste, într-o lentoare ce se măsoară după alt timp. Ieșim printr-o unduire la stânga și pe partea dreaptă a drumului începe pădurea, mai jos de nivelul șoselei. Îmi exclam intenția de a coborâ pentru un drum pe jos și Receariu îmi arată zâmbind indicatorul care ne înrumă direct prin pădure. Nu am mers mult și ne-am oprit în deschiderea unui luminiș în marginea căruia privirea mi-a fost atrasă de o cișmea monument. Sub crucea de piatră apa țâșnește uimitor de rapidă și rece, mă aplec să îmi răcoresc fața, sorbind din minunea vie și descopăr că monumentul este un omagiu pentru Mihai Eminescu, atât de potrivit prin simplitate, având ca element central apa într-o continuă șoaptă. - Am promis o plimbare, să mergem. Receariu îmi face semn din cărare, dacă mi-ar fi spus că m-a adus aici doar pentru asta, mi-ar fi fost suficient. Îl ajung din urmă și descopăr din loc în loc semnele unor treceri recente: pungi, cutii de bere, hârtii, o pasăre în nuanțe de verde înfrumusețează o farfurie din plastic. Mănăstirea este aproape, chilii joase, o casă de oaspeți și biserica înaltă și albă, care pare o alungire ireală a unei plutiri de nori. Ne ies în cale doi călugări, schimbăm amabilități, căutăm subiecte legate de vreme și de recoltă și în cele din urmă Receariu le spune că am venit să-l vedem pe Emil. Cei doi ezită, Emil este obosit și nu prea ar fi momentul acum, dar ținând cont de drumul pe care l-am făcut, se cam simt în încurcătură. Unul din ei mă invită să văd Peștera Sfântului Andrei și îl las pe Receariu să dicute. Peștera este mică, simplă, cu două nișe în peretele de piatră acoperite de coverturi și cu o turlă prin care coboară grațios lumina peste icoana reprezentând pe Sfânt în mărime naturală. În spatele meu călugărul îmi prezintă evenimente, oameni și minuni cu o voce clară, ca de documentar. O cruce mică, lucrată în piatră mă atrage printre icoane lăsate de credincioși. “Aici, multă vreme a fost adăpost pentru oi”. Descoperit, abandonat și despodobit prin jaf de icoanele vechi, apoi redescoperit, acest loc nu pare să fi pierdut nimic prin pustiire. Frumusețea rămâne în piatră, aceeași ca în timpurile primilor creștinați, doar trecerea oamenilor este neîntrerupt alta, ca o curgere de izvor. Receariu intră, își spune rugăciunile în genunchi și trece pe lângă mine, mă așteaptă afară vorbind în șoaptă cu un călugăr mai tânăr. Îi urmez, ocolim biserica și din câte înțeleg mergem în satul vecin. Răcoare și o liniște impresionantă, nefirească, de parcă pădurea ar fi goală, o închipuire străbătută de fluturi. Îmi exprim mirarea și călugărul îmi spune că bătrânii vorbesc de o faună bogată, multe căprioare, mistreți și chiar de lupi în timpurile mai vechi. Defrișările, ierbicidele și pesticidele folosite pe terenurile agricole au depopulat pădurea. Acum, timid, s-au întors păsările și animalele mici. A fost și o baltă prin zonă, drenată ca să se facă orezărie, dar proiectul s-a materializat printr-un dezastru. Intrarea în sat este o întoarcere-n timp, case mărunțele, cu ferestre joase, clipesc corai din mușcatele dese, unele la drum, altele cocoțate pe dealuri. Un sat parcă numai al bunicilor, cu drumuri de pământ pe care gâștele se plimbă mândre de la o fântână la alta. Într-un pridvor o fetiță cheamă pisicile, prelungind melodios un “piiissssiii” și ridică în mâinile mici castronul în care, din graba mâților apăruți de peste tot, ghicesc laptele. Rândunele trec foarte aproape în zborul lor mlădios și se așează pe sârme de rufe ca să ne cerceteze cuminți, sau dispar pe sub streșini de unde se aud ciripeli ascuțite. - Vă rog, te rog să mă înțelegi, nu știu cât pricepe el din toate astea, este până la urmă tot un copil, care are și el nevoie de echilibru, de reguli și limite. Vreau să îi asigur ceea ce toți copii ar trebui să aibă: încrederea că ziua de mâine va veni cu oameni care îi sunt alături, dispuși să îl apere și să îl ajute. Au trecut prea mulți pe aici, era epuizat și suferea de insomnie, într-o zi l-am găsit plângând cu capul pe genunchi, nu a vrut să îmi spună un singur cuvânt. Trebuie să găsim o cale de mijloc, are nevoie de ea mai mult decât își dau toți seama. - Am înțeles de prima oară Iov și ai dreptate să îl ferești de mulțime. Eu nu vreau decât să vorbim puțin, nu îmi doresc nimic pentru mine și nici nu am venit să cer ceva pentru alții. Deci este vorba despre un copil, sunt iar în mirare. Intrăm într-o curte cu gardul numai de lemn și din spatele casei, așezată ceva mai sus decât restul acareturilor, se arată un deal de livadă, mici pete galbene zâmbesc în chemarea lor dulce. O femeie care pare să aibă în jur de 65 de ani ne întâmpină cu voioșie, suntem invitați să ne așezăm la masa de sub nuc și în vreme ce soțul ei iese din casă și își ia în primire rolul de gazdă, încep să apară pahare, sticle, farfurioare. Călugărul mă prezintă, apoi începe să se intereseze despre un loc dat în arendă, despre starea de sănătate a unei bătrâne și alte asemenea, după care întreabă complet rupt de subiect: - Unde este băiatul? Domnii au venit să vorbească cu el. - Emil e în livadă, să îl chem? Femeia deja se ridică să își pornească intenția, dar Receariu o roagă să ne lase pe noi să mergem la el. Dealul ăsta pe care îl urc în lumina de apus este ultima distanță, dincolo de portița vopsită în alb, care delimitează livada de restul curții, va începe povestea drumului de astăzi. Nu l-am văzut imediat, eram mai mult fascinat de priveliștea care se deschidea sub privirile mele: mica pădure, biserica satului, căpițe de fân cocoțate pe dealurile învecinate, gașca de curcani scăpată la drum, toate atinse de auriul care lasă umbre. Când m-am întors către livadă am descoperit că un început de adolescență mă cercetează de sub un pom, ținând strâns în mâini o carte legată în piele. Receariu s-a oprit cumva la mijlocul distanței dintre noi cu privirea în jos, îmi pare caraghios de emoționat, așa că mă apropii cu gândul să mă prezint singur. Contrast între părul negru, ochii căprui și pielea exagerat de albă, dintr-un corp în formare mă privește parcă un adult, ușor încruntat și mă gândesc la cât de neplăcut trebuie să fie să te întrerupă cineva din visarea superbă a unei astfel de zile. - Salut, mă numesc Vlad ... Înțeleg că îl cunoști pe prietenul meu, a insistat să mă aducă aici ca să te văd, însă nu mi-a spus de ce. Pentru tine asta are un sens? Privește fix în ochii mei și nu dă semne că ar vrea să răspundă, ca și cum ar aștepta de la mine o curgere de motive, pe care eu nu am cum să o desfășor. - Îmi închipuiam eu că nu. Se pare că ești un copil deosebit, cu ceva, deși pentru mine toți copii sunt deosebiți. - Te gândești la copii de la orfelinat când spui asta. Vali mi-a vorbit despre ei. Mă surprinde vocea, deși în shimbare este totuși clară, cu rotunjimi, zâmbesc și îi strâng mâna întinsă într-o mișcare lentă. - Da, lucrez puțin, totuși e mai mult o joacă de-a culorile. - Se vede că ești interesat de estetică, este ceva care s-a declanșat cu mult timp în urmă, când ai primit un album de pictură de la cineva care nu locuiește în țară. Un album .... tematic. - De unde știi asta? - Iată și motivul pentru care ai fost adus aici. Ca să fii convins că ceea ce se învârte acum prin existența ta nu este totul, mai sunt și deviații – ca mine. Ești prins într-un moment pe care nu reușești să îl așezi în urmă, ea nu se mai întoarce, își imaginează că nu te mai iubește, așa cum tu îți imaginezi că încă o mai iubești. Captivitatea este periculoasă, pentru tine mai mult pentru că tu nu reții nimic, totul este ca apa pe care o strângi în pumni – te grăbești să o redai mișcării, nu vrei să i te așezi obstacol. - Nu pot să îmi dau sema cum ... - Accepți schimbarea și mergi acolo unde te duce ea, dar în același timp ești foarte greu de clintit în atașamentele pe care ți le creezi. Întâmplări la care nu m-am mai gândit de ceva vreme îmi trec prin față, capturate de o voce străină: când aveam cinci ani mi-am spart capul căzând de la înălțime (de pe o scară, mai exact), m-am pierdut prin pădure cu un grup de copii și eram singurul încântat că în sfârșit mi se întâmplă ceva (într-o tabără școlară la Dărmănești), cum era să se înece un băiat în mare (am plecat cu barca tatălui unui coleg de liceu, nu îmi amintesc să mă fi speriat vreodată mai tare ca atunci). Cotrobăie prin viața mea ca într-un dulap cu haine, unele lucruri nu mă mai cuprind pe mine, pe altele le-am uitat, câteva sunt de împrumut, dar cele mai multe recapătă intensitatea emoțiilor trăite în trecut. Privește peste coroanele copacilor ca și cum, pe un prompter nevăzut, ar rula informații despre viața mea, nedezvoltate, exact ca niște știri pe scurt. Degetele lungi se joacă pe carte în vreme ce cuvinte sunt aruncate ca niște pietre într-o suprafață de lac. Am mai auzit de fenomen, cu toate astea nu eram convins că este posibil și acum se derulează lângă mine, pentru mine. - Explicații logice există, nu sunt nici unic, nici atât de special, poate doar neașteptat. Și nu am mereu disponibilitatea, de cele mai multe ori mi se întâmplă să dau sonorul mai încet, până când sunt la fel de surd ca restul oamenilor, îmi iau o carte și reușesc să citesc, mă plimb sau ajut în grădină. -Și viitorul? Sau doar trecutul? - Nu. Răspunsul ricoșează și mă simt descurajat, îmi vin în minte noțiuni care cel puțin au fost studiate, chiar dacă nu au fost și explicate. Am uitat că am în față un puști aflat pe prag, cu un picior pregătit să facă pasul spre viitor. Fără îndoială are nevoie ca unele lucruri să se sedimenteze, o sedimentare dată numai de studiu și educație. - Toți oamenii au vise, presentimente, mă rog, experimentează o formă sau alta de sondare a viitorului. Eu le las acolo, împachetate în nedeslușit, nu caut să aflu. Acum mă privește direct, mirarea și nefirescul se risipesc, iar vârsta reală coboară încet în obraji. - Trebuie să fie obositor. - Nu mai obositor decât egoismul. Prefer să împart tot ce am, un chibrit aprins în întuneric nu este – cu siguranță – cu mult mai mult decât nimic, dar dacă ajută să identifici o direcție, bezna prin care treci capătă o determinare. Unii spun că se simt mai bine când pleacă de aici, nu știu, nu am idee cât este de adevărat, eu doar mă strădui să le arăt că sunt stăpâni pe viețile lor. Vali a venit din auzite, ținea la braț o femeie care căuta un vindecător, au plecat de aici cu mai multe întrebări, dar ce e mai important, au luat cu ei convingerea că schimbările pe care le așteptăm încep întotdeauna cu noi, din interiorul nostru, nu vin de aiurea să ni se așeze pe frunte ca o răsplată. Îmi place să ajut, când și cât pot, dar meritul meu se oprește acolo unde începe să lucreze voința. Doar la un pas distanță cuvintele astea sunt spuse fără efort și nu reușesc să mă găsesc pe mine - cel de vârsta lui - cu nimic. Privesc tricoul grena și pantalonii largi, cărămizii; papucii din plastic al căror albastru s-a îndepărtat mult de nuanța inițială sunt înfloriți la îmbinări, toată această banalitate îmbracă scânteietoarea abatere de la normalitate. - Vali a vrut să te cunosc direct, fără să îmi povestească și da, e impresionant. Dacă înțeleg bine tu ajuți oamenii să se vindece. - Nu pe toți, nu întotdeauna. Sunt doar o pâlnie mai largă decât restul, prin mine trece aceeași viață, nu sunt răspunsul pentru orice problemă. Eu, eu aș vrea ... Sânt însă depășit, de multe ori am doar o vagă idee. - Ești un copil și în orice condiții, un copil este supus schimbării, evoluției. Trebuie să îți păstrezi loc pentru creșere. Noi în jurul tău rămânem cu gura căscată, dar vezi tu, în orice ființă de pe lumea asta trebuie să existe joaca și jocul și fiecare vârstă le are sub forme diferite, nu înceta să le exersezi doar pentru că oamenii se uită la tine ca la un răspuns pentru tot ce îi frământă. O boare trece ca o mângâiere pe care nu îndrăznesc să o dau și încep să-i vorbesc despre vârste, etape în dezvoltare, importanța prietenilor și a lumii interioare, adaug referiri la lucrări și autori. Amestec totul, trec prin subiecte de-a valma, de teamă să nu omit nimic esențial, parcă m-aș afla într-o sală cu public pentru a susține un examen. Mă ascultă cu ochii în pământ, genele lungi și întoarse îmi par aripi de fluturi atunci când clipește. Între timp Iov a urcat cu înserarea până la poartă și mă ascultă aprobând, parcă i-ar spune “vezi, nu sunt singurul!”. Înțeleg că nu mai este vreme și îi întind mâna, mi-o strânge la fel de moale ca la început și îmi cere să mă întorc, dacă pot, cu o parte din cărțile despre care i-am vorbit. Coborâm și discuția își pierde din densitate, am sentimentul că am spus multe fără să comunic ceva, sunt lucruri care îmi scapă la vale ca pe un tobogan atunci când încerc din răsputeri să le prind în cuvinte. Când ajungem în curte primim invitație la masă dar întârzierea este prea mare, așa că ne luăm rămas bun ca de la niște prieteni vechi. - Eu mă întorc, promit, numai că vreau să dai sonorul mai încet pentru mine. Îmbrățișarea mă surprinde și îmi confirmă că ceva din ceea ce m-am străduit să transmit a ajuns cum trebuie și bucuria își face încet loc. Ne îndepărtăm mulțumind gazdelor și abia când ajungem să străbatem pădurea Iov începe să povestească despre cum a fost adus Emil la mănăstire împreună cu bunicul matern, pentru că nu mai puteau să își poarte de grijă. “Bătrânul era văduv și avea o singură fiică, venită pe lume când el și nevasta nu mai sperau să audă în casă gângurit de copil. Fata lor a născut de domnișoară și nu a vrut să le spună nimic despre tatăl copilului, părinții erau prea bătrâni ca să țină piept cu năvălnicia ei. Poate că într-adevăr nu știa, când cineva întreba ridica din umeri semeț sau spunea „și eu mă întreb!”, fără pic de rușine... La puțin după moartea bătrânei a plecat în lume să își schimbe norocul, o vreme a trimis bani, scrisori cu promisiuni și poze frumoase, apoi tot mai rar, până când i-a lăsat în neputință și uitare. Emil a crescut printre călugări, locuri de joacă au fost biserica și pădurea. Mai apoi a venit vremea de școală și eu am primit sarcină să veghez la formarea lui. Curând a început să se arate a fi așa cum l-ați cunoscut și lumea a pornit să curgă, până ce el a ajuns la epuizare. Bătrânul s-a stins cam pe atunci și au apărut insomniile, se topea în tristețe. Am avut noroc mare cu familia Grigore, țin mult la el încă de mic, de când își luase mamă-sa lumea în cap se tot îngrijeau să nu îi lipsească ceva. L-au adus acasă iarna și au început să îi deschidă lumea, dezmierdându-l ca pe copilul lor. Făceam zilnic drumul până la ei, prin pădure, ajungeam ud și obosit, dar deși mi se urâse de atâta zăpadă, nu concepeam să treacă o zi fără să îl văd. Mă aștepta acolo, înfășurat în perdea, cu fruntea lipită de geam, ca să cerceteze mai bine drumul, cum aș fi putut să înșel nerăbdarea asta, atât de minunată la copii? A crescut al nostru al tuturor, călugări și localnici deopotrivă și acum că va începe liceul suntem cu toții uniți în neliniștea apropiatei plecări. Știu că este mult prea liniștit și cuminte ca să facă probleme.” Receariu începe să vorbească despre deschiderea pe care o aduce această schimbare, toate acele lucruri care trebuie să fie văzute și experimentate. Se oferă să fie elementul de siguranță care să ușureze trecerea de la comunitatea mică a satului spre aglomerarea de vieți a dimensiunii urbane. Trăsăturile călugărului se destind și aprobă cu bucurie, îi dă adresa unde va sta în gazdă și numărul de telefon de acolo și discuția lor se ramifică până când ajunge să mă excludă, eu oricum nu îmi pot așeza cuvintele, sunt ca un copil care ține pentru prima oară cuburi în mână. Trecem pe lângă mănăstire, salutăm călugării întâlniți la venire și plecăm spre poiana în care am lăsat mașina. Receariu și Iov stabilesc să se întâlnească înainte de începerea anului școlar, călugărul ne binecuvintează și pornim la drum. Lumina părăsește pădurea o dată cu noi și o peliculă fină de mulțumire se așează aproape muzical, neașteptatul m-a făcut să mă scutur de inutilitățile pe care le căram, fără un scop anume, prin toate zilele săptămânii. Arcul unui pix devine jocul nerăbdării, Vali așteaptă primele impresii cu privirile oprite pe mine, în vreme ce eu nu reușesc să prind un capăt pe care să îmi rulez părerea. Mă simt obligat să încep, cu toate că aș prefera să las la decantat elementele acestei zile. - Nu am idee ce ai vrea să îți confirm, este un puști remarcabil, pot să încep cu asta și îți sunt recunoscător că mi-ai dat prilejul să îl cunosc. Știu foarte puține despre parapsihologie sau percepții extra-senzoriale, chestii mult prea generale și în cazul de față prea puțin relevante. - Ceva ce trebuie pipăit neapărat în mod științific. - Îmi pare rău, nu știu altfel cum. Nu exclud nimic, pentru că nu pot să formulez ceva. Prefer să mă bucur și atât, ar fi trebuit să îți fi dat seama că nu mă pricep să extrag concluzii. Vom găsi o cale ca să asimilăm toate câte ne uimesc azi. - Bine, de acord. Dar dincolo de asta nimic? Nu am vrut să îmi dai o explicație, știu câteva ridicol de științifice. Eu de exemplu am un sentiment ciudat, de parcă toată ființa mea se contractă într-un singur punct, exact ca atunci când scapi dintr-o situație care îți pune viața în pericol, numai că nu este vorba de teamă ci de sentimentul ăla că ești întreg cu totul, nerisipit. Este de ajuns un moment scurt, ca cel de azi și totul își schimbă intensitatea, capătă o altă dinamică. Nu caut explicații, nu mă interesează să știu CUM sau DE CE, eu am ales să trăiesc miracolele în fiecare zi, nu să le caut mecanismul, ce vreau să îmi spui este părerea ta, avem o excepție care vine ca o furtună peste tot ceea ce știm. Sau nu este așa? - Evident. Numai că nu îmi dau seama dacă din toată furtuna asta cei din jur nu vor extrage decât excepția și ... mă rog! Un copil cuminte ca tăcerea din curtea bisericii, este în asta o rană în sine, pe care orașul o va lărgi, poți să fii sigur. Cine înțelege așa ceva? Și va trece prin tot procesul ăsta singur, pentru că numai așa se poate, adaptarea se trăiește individual. - Înțeleg, totuși te contrazic. Da, calibrarea poate că se face numai acolo unde nu ajunge nimic din exterior, dar procesul – de adaptare, cum îl numești, nu trebuie parcurs de unul singur, nu văd o obligativitate în acest sens. Vor fi și în dezvoltarea lui oameni care îl vor susține, așa cum au fost pentru tine, pentru mine, oricât de externi i-am perceput a fi la acel moment, în fapt au fost alături de noi. Schimbările în cazul lui Emil vor exercita tensiuni mai mari, totuși eu am încredere tocmai în originile acelei cumințenii. Interesantă comparația cu tăcerea din curtea bisericii, parcă înfășoară în izolare, dar trebuie să știi că tăcerea nu este definitorie, cel puțin unele biserici au un element viu, activ. Te invit să te convingi. Probabil că orice aș adăuga – te contrazic – va continua să ronțăie mărunt argumentele, prefer să ridic din umeri, în fond ce știu eu despre toate astea? Pentru mine tranzițiile au fost întotdeauna ușoare și pentru asta le sunt dator în foarte mare măsură părinților mei, care au știut să mă convingă de faptul că am ajuns singur la o concluzie sau alta, fără ca ei să aibă un amestec prea mare în deciziile mele. - Am vrut să împart cu tine bucuria asta, care mă sporește printr-o explozie de gânduri și senzații luminoase. Cumva să mă asigur că nu sunt singur în încântare. Eu care mă lupt zi de zi cu mine și cu alții pentru te miri ce bucățică de normalitate pe care cu greu reușesc să o scot din fălcile absurdului, nu am putut să echivalez cu nimic altceva întâlnirea cu Emil. Nimic din ceea ce am făcut, nimic din ce am văzut sau auzit nu poate să se înscrie măcar pe aceeași scară. Este ca un fel de confirmare, nu sunt un Don Quijote în luptă cu morile de vânt, popa ăsta oricât de nerealist ar fi, oricât de lipsit de mijloace și de resurse, are temei când se umilește pe la ușile oamenilor, pe la ușile autorităților statului, fiecare zâmbet o merită, chiar dacă nu reușita este cea care îl așează pe chipul unui om neajutorat. Bunătatea are valoare și gândul ăsta mă întărește când mă simt înconvoiat, învins și lipsit de sens. - Tu lipsit de sens! Nu mi-am imaginat niciodată că poți să gândești asta, munca ta descâlcește vieți și așează repere, eu unul am câștigat un prieten tocmai prin ea și dacă el obosește și are îndoieli poate oricând să mi-o spună, voi găsi o cale ca să ridic moralul. Cât despre Emil, sunt încă sub efectul acestei întâlniri, cuvintele mari de regulă mă ocolesc. Da, este și pentru mine o confirmare, însă a faptului că lumea este cu totul altceva decât culoarele înguste prin care orbecăim. Undeva ne așteaptă excepția care nu ne măsoară în zile lucrătoare sau nelucrătoare, nici măcar în zile de naștere, este excepția care ne cântărește în bucuria pe care o trăim. Eu îți mulțumesc pentru drumul de azi, pentru oamenii pe care mi i-a adus, pentru încredere în judecata mea. Și îmi cer scuze dacă tăcere a sunat ofensator, mie așa îmi plac bisericile... Îmi amintesc de biserica de la Durău, am ajuns pe o ploaie cumplită și în întunecimea pronaosului era doar un grup de bătrâne care vorbeau despre metehnele lumii. Preotul mi-a aprins lumina și m-a lăsat singur, cu pliantul în mână, să mă descurc de capul meu cu toate minunățiile diafane care se întrupau din ziduri. Venisem special să le văd, pentru că de-a lungul timpului am petrecut ceva vreme la Muzeul de artă, fascinat de culoarea care la Tonitza trasează emoții. Cu totul altceva aveam în față, este diferit de ce am văzut la noi în Constanța, la Biserica Sfântul Gheorge, unde nu s-au făcut restaurări și totul se sufocă în funingine. Îmi venea să mă întind pe jos ca să pot privi mai bine și acolo, în inima aia cu ziduri, am simțit liniștea. Înțelegi? - Tăcere/liniște, nu sunt sinonime perfecte. Este bine că măcar și așa, de dragul lui Tonitza, ai găsit biserica, în cazul ăsta a fost mai bine că era goală, deși acolo fotografiatul este interzis, din câte îmi amintesc. - Da, dar asta a rămas un punct minuscul într-un plan secundar. Capsula cu lumină alunecă pe gâtlejul întunecat al drumului, mașinile sunt rare și parcă trecem printr-un decor de teatru. Tăcere – sau liniște? – cu toate astea în mine cântă orchestra de jazz și am sentimentul că suntem purtați spre destinație de o împleticire vie, prinsă de volanul meu. Popa s-a retras în gânduri și privește înainte fără să vadă ceva, probabil că nu am corespuns așteptărilor, dar nu simt presiune, doar o vagă părere de rău că nu pot să exprim starea de bine pe care o am. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate