Bunicul s-a afundat în pernele fotoliului, în fața televizorului și pare să nu se lase dus de acolo prea curând. De fapt, picioarele-i, care au străbătut Europa de la Prut până-n Crimeea și-napoi, nu mai vor să stea în poziția „Drepți ,soldat!” și consideră că trebuie să preia ele conducerea și să nu-l mai asculte. Iar el, aprigul caporal de pe frontul lui Antonescu, își ascultă cuminte nu doar picioarele, ci tot corpul, doldora de dorințe, lăsat la vatră prea devreme. A învățat în ultimul timp - care nu mai e al lui, să fie cât mai ascultător. Se uită copilărește la televizor, cu ochii scânteind jucăuș de la un program la altul, trăindu-se într-o lume parcă paralelă celei știute până acum.
Nepotul trece indiferent pe lângă televizor (doar bătrânii ca grandpa al lui se mai pot entuziasma în fața conservei ăleia enervant de gălăgioase) și se așează cu nerăbdare la calculator.
Când privirile i se obosesc împăienjenite, bunicul stinge televizorul și plonjează cu ochii închiși într-o mare învăluitoare, cu țărmuri prelinse prin ocheții năvoadelor de amintiri. Își inspectează militărește copilăria, cu multe, multe jucării, dar, catastrofal se pare, cu lipsuri la raport: fără televizor ori smartphone, nici măcar în scenarii SF. Nu știuse să viseze ori să imagineze, cum ar fi spus baba lui, cai verzi pe pereți.
Întinde mâna să atingă creștetul copilului (semn de contact cu auditoriul), să-i developeze sonor imaginile de sub pleoape, dar degetele îi rămân pipăind aerul în gol. Copilul e mai departe, la mini-biroul său, se joacă pe computer - unde nu are nevoie de partener.
Înciudat pe televizor și pe calculator - gelozie sau ranchiună, nu știe prea bine ce i-ar fi permis medicul psiholog la vârsta lui, bunicul e tot mai trist, se gârbovește în picioare ca o floare transplantată, care nu-și găsește locul după regulile feng shui.
Își privește nepotul tronând pe scaunul ergonomic și constată că atunci când se rotește cu el, nu are în preajmă nimic de împrăștiat ori de răsturnat de-a valma. Totul e acolo pe ecran: 1001 new games! În juru-i e gol, doar el singur și PC-ul - Olimpul său de hard și soft ware.
Grandpa se vede pe sine prunc neastâmpărat, când se făcea prea târziu în seară și maică-sa îl soma exasperată și autoritar din pragul ușii: „să-ți strângi imediat jucăriile în ordine, că altfel nu-ți mai cumpăr niciuna!”
Acum e liniște, prea liniște și prea mult gol cu lipsă de dezordine în acea cameră a copilăriei.
Vrea să-i spună nepotului despre vraiștea lui de jucării - chiar să i le deseneze (doar schițase în război atâtea hărți, cu obiective strategice bine marcate), ori despre jocurile din copilăria lui - chiar să-l învețe câteva, poate lapte gros și arșice, sigur că nu avea cum să le știe. Doar că pe nepot nu-l interesau. Era prea ”om mare” ca să-l mai înflăcăreze copilării. Bătrânul își face cruce cu limba-n cerul gurii a iertare, dacă o fi să păcătuiască, mințind ori falsificând, când își tot chinuie mintea căutând un joc cât mai interesant, ori cum să-l reinventeze, ca să-și recâștige nepotul drag...
Când îl scosese în curte, la joacă, stătuse timid între copiii gălăgioși, mai mici ca el, dezorientat. Își ferea ochii de lumină, așa cum bătrânul văzuse în tinerețea sa caii din galeriile de mină, împiedicându-se în razele soarelui, când erau scoși la suprafață, după încheierea șutului de-o viață, îmbătrâniți și fără vlagă, fără să mai știe să pască ori să recunoască gustul ierbii .
Nepotul tocmai sare-n sus, jubilând: „Uite că am câștigat! Încearcă și mata, să văd, mă bați?!” Bunicul se uită cu ochi licărind de curiozitate, butonează să învețe, dar parcă ar avea două mâini stângi, butoanele se aprind repede roșu, scoțându-l din joc, game is over.

„E Santa Claus, grandpa!”. Nepotul se născuse-n Australia și în ani de zile era prima dată când se afla la bunici în luna decembrie. Uite că abia cum putea scrie o compunere „cum mi-am petrecut vacanța de iarnă la bunici”, nu?! Un subiect de temă de casă, homework, universal valabil în timp și spațiu, o globalizare avant la lettre, din copilăria bunicilor.
Cu ”elan și voie bună”, intră ca-n brânză în calupul de jocuri de Moș Crăciun: împodobește brazi și caută cadouri, se dă cu săniuța pe derdelușuri din Alpi până-n Himalaya, face un om de zăpadă, îl îmbracă și dezbracă cât mai haios, mai funny... „Grandpa, hai să ne jucăm împreună!” Nu mai îndrăznește bunicul. „Nu știu!” Nepotul îl privește uimit: „Cuuum, nu știi să joci build și dress snowman?!” .”Nu te-ai jucat cu snowcat”?! Bunicul tace, retras cuminte în colțul lui.
Știe să facă fulgi de nea din hârtie, om de zăpadă din pahare albe de plastic... Nepotul se uită pe fereastră să vadă snowcat-ul, mașina de zăpadă, cu care, în decembrie, primarul își făcea datoria de edil, și bucura copiii că a venit iarna, împrăștiind pulbere albă peste străzi, case, copaci, bănci, căciulițe, ca niște confetti.
Privește și bunicul printre jaluzele. Nu ninge și-și amintește că mai știe să facă totuși oameni de zăpadă. Dar uite că nu poate să-i arate nepotului priceperea sa, prea e secetă de zăpadă. ”O să ningă anul viitor, ori în alt an!” Dar bunicul nu are trecut în agendă, sau nu mai vede să citească unde va mai fi anul viitor sau în alt an, poate va fi clopoțel la gâtul lui Rudolph, renul cu nasul roșu, ori într-un timp fără bunici și fără o ninsoare din senin, nu din tunuri de zăpadă...
Pe fereastră nici nu vede vreun loc liber unde să-l campeze pe omul de zăpadă. Parcările sunt subterane, nu mai sunt nici parcuri, să folosească vreo bancă drept suport, pe care să-l cațere, cum e soclul busturilor de pe aleea personalităților urbei, blocurile sunt prea înghesuite, iar la semafoare s-ar topi înainte de termen la culoarea galben. Nici cărbuni nu mai sunt, pentru ochi ori pentru nasturi, acele brichete de huilă, nici mătură n-ar mai găsi să-i pună în mână...Întrezărește un om de zăpadă cu un aspirator Philips la subraț, cu fular din coadă de viezure și în cap cu o tigaie Dry Cooker Ceramica Delimano cu Mâner Detașabil...
Deodată a început să ningă, ”ca-n Andersen”, spune bunicul. ”... Ca-n Harry Potter sau Spyderman”, exclamă nepotul. ”A trecut snowcat fără s-o vedem”. Ies bucuroși afară, trăgându-se de mână, să se joace de-a build snowman.
Copilul întinde palma, ia fulgii pe limbă și-i degustă voluptuos. După un timp prelung de nedumerire, se uită dezamăgit în ochii bunicului, care s-au făcut mici, precum ochii de cărbune ai omului de zăpadă desenat în copilărie: ”Dar, grandpa, are alt gust, asta nu-i zăpadă adevărată!”