Anastasia întoarse ușor capul și-l învălui într-o privire caldă dar circumspectă în același timp, apoi se întoarse iar spre mare tăcând clipe bune, privind poate tot în același loc – numai de ea știut – undeva în zare, cerând parcă acordul celor dispăruți: dacă poate să le tulbure liniștea povestindu-i unui necunoscut tragedia lor.
− Soțul meu, începu Anastasia, iubea foarte mult soarele și marea, iar pescuitul? nici nu mai vorbesc, cred că era a doua lui iubire sau prima, eu n-am știut niciodată ierarhia din inima lui, spuse ea zâmbind. Pescuitul, era mai mult decât un hobby pentru el, și această iubire o moșteniseră și cei doi fii ai noștri… Au ieșit în ziua aceea de duminică, o zi frumoasă de toamnă, ca de obicei în larg, numai ei trei și câinele Rasputin. Marea era calmă, prognoza meteo anunțase o vreme ideală pentru ieșit la pescuit, și totuși, vasul lor, inexplicabil s-a scufundat iar ei au pierit. Anastasia se opri și oftă: Doamne, ce moment groaznic am trăit la aflarea veștii! Ce suferință cumplită a trebuit să îndur! Nu mai știu de câte ori am leșinat, dar medicii m-au readus la viață… Și acum, după trecerea anilor, mă întreb cum de n-am murit și eu? Sunt sigură că ai auzit că se spune: „plângeam de tremura carnea pe mine!” Să știi că e adevărată, deoarece eu am trăit așa ceva.
− Dar nu au avut vestă specială, colac de salvare…
− Ba da, au avut, știu foarte sigur că vasul lor era dotat cu tot strictul necesar. Soțul meu era foarte ordonat, chiar meticulos, și nu pleca niciodată la pescuit fără ca totul să nu fie acolo unde trebuie. Se opri și se întoarse încet, rezemându-și spatele de balustradă: Vezi dumneata construcția în formă de cruce? Acolo sus pe colină se înalță o cruce impunătoare din sticlă. Ei bine, tinere domn, este opera celor trei! Au lucrat în echipă: soțul meu a făcut proiectul, fiul cel mare a construit-o ș-a amenajat-o în interior, iar fiul cel mic s-a ocupat cu aparatura tehnică.
Fill mai privi încă o dată, la sugestia doamnei Anastasia, crucea din sticlă. Acum însă cu alți ochi, știindu-i istoria. Era toată scăldată în lumină și sus în vârful ei, un bec roșu și unul galben, clipoceau intermitent.
− Da, aveți perfectă dreptate, este o construcție impunătoare! Poate unicat, și aș putea spune că, fără a întina memoria celor dragi dumneavoastră, puțin bizară…
− Da, da, cred că bizară este cuvântul care o definește cel mai bine! Acest termen îl folosea și răposatul meu soț în discuțiile cu amicii lui, mai adăugând că e unică în lume… Această cruce din sticlă, ascunde multe enigme și multe crime s-au comis din cauza ei și sunt sigură că se vor mai comite. Așa a dorit the King, așa a comandat el, cerându-i soțului meu – unul dintre cei mai buni arhitecți din oraș, la vremea aceea – să-i proiecteze și să-i construiască ceva deosebit, să fie unic dar și funcțional… Ceva care să devină un simbol al portului, adică, o cruce mare din sticlă, beton și oțel. Inițial soțul meu a refuzat, motivând că el nu este arhitect de cruci, și nu dă viață unor asemenea proiecte, dar the King – mi-a relatat soțul meu mai târziu – la sfârșitul discuției, i-a reproșat printre altele: „înseamnă că dumneata ești lăudat degeaba și nu ești cel mai bun arhitect! Ești limitat! Nu știi sau nu ai curajul să-ți depășești această limită, să construiești și să dai viață unui proiect măreț, grandios, care să devină în timp emblema orașului, să dăinuiască peste secole și de care generațiile viitoare să se bucure!” Simțindu-și rănit orgoliul, în primul rând cel de arhitect și apoi cel de bărbat, s-a ambiționat și a acceptat. După ce s-a finalizat lucrarea, lumea a vorbit că l-ar fi plătit dublu, chiar triplu, dar nu este adevărat. Nu pentru bani a făcut proiectul, știu și asta tot de la soțul meu, ci l-a făcut din multă ambiție, să-i demonstreze lui the King că știe și că poate… Apropo, dumneata știi cine este the King, despre care îți tot vorbesc?
− Da, doamnă, am aflat cine este the King! Mi-a spus un măturător.
− Un măturător? întrebă ea puțin uimită.
− Da, un măturător.
Anastasia îl privi, măsurându-l de sus până jos. Brusc, îl interogă:
− Și măturătorul acesta, așa de bine informat, nu ți-a mai spus că pe fiica lui au găsit-o moartă?
− Încă nu! minți el.
− Uite că ai aflat de la mine. Frumoasa lui fiică, a fost găsită moartă pe iahtul ei. Vezi tinere domn, că Dumnezeu nu doarme și face dreptate!
− De ce spuneți asta doamnă? La ce dreptate vă referiți?
− Spun asta, pentru că sunt sigură că the King nu este străin de moartea soțului și a fiilor mei, nici de moartea celor două soții ale lui și nici de moartea fiicei!
− Poliția nu a cercetat, nu ați făcut o plângere în acest sens? Mă refer la soțul și fii dumneavoastră.
− Ba da, cum să nu!? Poliția a cercetat și mai caută încă dovezi și va mai scormoni în trecutul lui the King până hăt!… Adică până se va prescrie cazul, iar eu nu pot să fac nimic, pentru că nu am dovezi. Pentru simplu fapt că doar bănuiești, nu te bagă nimeni în seamă.
− Și de ce credeți că ar fi implicat în… în ce i s-a întâmplat soțului dumneavoastră?
− Tinere domn, soțul meu, fiind proiectantul bizarei cruci – așa cum ai numit-o și dumneata! − știa totul despre clădire, înțelegi? Trebuia păstrat secretul construcției și trebuiau șterse urmele, dacă mă pot exprima așa. Toți trei știau prea multe, avuseseră acces la toate: proiect și dotarea cu aparatură electronică de ultimă generație, și mai ales scopul în care era folosită această aparatură, și așa cum spun legendele despre faraonii din Egipt, care, pentru păstrarea secretă a labirintului și a accesului spre sarcofagul faraonului, dădeau poruncă ca toți participanții la construcția piramidei să fie uciși, așa și the King, bănuiesc eu, că a dat poruncă.
− Este doar o pură bănuială doamnă! Justiția vrea dovezi.
− Da, ai dreptate! Este doar o bănuială, însă acum s-au născut în inima mea niște speranțe.
− De ce credeți asta? Dacă timp de cinci ani, nu s-a întâmplat nimic, de ce tocmai acum?
− Cred din două motive! Primul: acum la conducerea poliției portuare, se află de puțin timp, un domn colonel, plin de intenții bune – am simțit eu! − și care mi-a promis că va analiza și dumnealui dosarul mai în amănunțime. Ne-am întâlnit de câteva ori, prima dată oficial, după ce eu am cerut o audiență, apoi, într-o seară întâmplător pe faleză, și, în fața unei cafeluțe, am discutat mai pe larg, spunându-i și dumnealui, mult mai detaliat, despre bănuiala mea, promițându-mi că se va interesa în mod sigur și personal, dar, a subliniat dumnealui ca și dumneata, deoarece au trecut cinci ani, să am răbdare că ancheta se va desfășura cu mai multă dificultate. Al doilea motiv: este legat de moartea fiicei lui the King, căci am aflat de la colonel în această după-amiază, că dumnealui a apelat la poliția din orașul vecin, să-i trimită un expert în crime și poate acel expert, cine știe, va face lumină. Se opri, se întoarse iarăși spre cruce și ridicând amenințător bastonul în direcția ei, spuse: Sper ca expertul să facă lumină acolo sus, unde în interior este foarte întuneric. Chiar dacă este foarte luminată, în interiorul ei, este mereu beznă… Tăcu, și revenind în poziția inițială, agăță bastonul de balustradă iar cu ambele mâini se prinse de ea, privind iarăși acolo departe, undeva în zare.
Fill o privi din profil câteva secunde. Nu putu citi mare lucru pe jumătatea văzută, zări doar că ochiul îi era plin de lacrimi.
Valurile se mai domoliseră și acum doar se legănau clipocind leneș în ritmul unui vals, sub stabilopozi. Un pescăruș trecu pe deasupra lor, zburând probabil spre mica insulă care se zărea foarte departe, la orizont. Þipătul lui, un strigăt de libertate, parcă le făcea celor doi în ciudă: eu pot să zbor unde vreau, voi, oamenii, nu puteți…
Fill se gândi câteva clipe, să-i spună sau să nu-i spună că el este expertul trimis de la… dar nu apucă să-și termine gândul, că doamna Anastasia, fără să-l privească, îl întrebă:
− Ești căsătorit?
− Nu, încă nu, mai am vreme, sunt foarte o…
− Optimist și tânăr!?... îl întrerupse doamna Anastasia, crezând că-l completează. Știu asta foarte bine, și eu am trăit acest sentiment, când eram de vârsta dumitale. Crezi că timpul deja s-a oprit în loc și te așteaptă pe dumneata să te decizi dacă să te însori sau nu… Crezi că veșnic vei fi tânăr?
− Hei nu, nici chiar așa! Am vrut să spun că sunt foarte ocupat și nu am avut timp să…
− Să te îndrăgostești? îl întrebă ea nerăbdătoare, întrerupându-l iarăși. Dar pentru asta nu-ți trebuie timp, domnul meu!? Dragostea vine întotdeauna atunci când te aștepți cel mai puțin, și culmea, te îndrăgostești de cine nici nu te gândești! A! Și nu sări peste prima etapă, etapa romantică și cea mai frumoasă din tinerețe: cu flori, cu plimbări, cu seri romantice și terminate cu un dans… Of, Doamne, unde au dispărut toate astea? Se opri, întoarse capul și-i reproșă: Scuză-mă, te rog, dar nu-mi plac răspunsurile dumitale așa de… simple! Eu le percep ca pe niște scuze puerile, banale!
„Bine, atunci să schimbăm… tactica!” își zise Fill.
− Da, stimată doamnă! începu el pe un ton puțin grav. Sunt de acord cu cele spuse, nu chiar în totalitate, dar, mă rog, punctul pe „i”, l-ați pus, asta în ceea ce mă privește! Și, cu îngăduința domniei voastre și fără să vă jignesc, acum dați-mi voie să dezvolt și să vă întreb: considerați că dețineți marea taină a vieții, iubirea? Adică, vreți să-mi sugerați că ați dezlegat enigma iubirii? Taină pe care omenirea, prin înțelepții săi, se străduiește de la începuturi s-o dezlege? Apoi că nimeni nu a mai iubit ca dumneavoastră și nu cunoaște sau mai bine spus, nu înțelege așa profund ca dumneavoastră, secretul iubirii veșnice! Și, bănuiesc că de aceea veniți aici în fiecare zi: să vă vindecați sufletul rănit cu ajutorul mării și al speranței! Al speranței că într-o zi adevărul va ieși la suprafață, chiar din adâncurile ei! Dar eu simt că vă apasă ceva. Nu cumva, teama că timpul nu mai are răbdare cu dumneavoastră?
Anastasia întoarse ușor capul spre el, învăluindu-l într-o privire caldă. Fill o percepu ca maternă, admirându-i fața: era puțin rigidă, semăna cu un pergament fin scos dintr-un sarcofag al unui faraon și care acum în lumina difuză a becurilor, era văzut prima dată după sute de ani. Oare, o supăraseră vorbele lui, sau mai mult îi răscoliseră amintirile? Măsurându-l calmă, de sus și până jos, spuse:
− Te-am provocat? Þi-am rănit orgoliul intelectual?… Da, da, intelectual, cel masculin sunt sigură că-l ții bine în frâu! Of, Doamne, dacă eram mai tânără aș fi îndrăznit și te-aș fi provocat mai mult! Întotdeauna mi-a plăcut să provoc orgoliul vostru intelectual… cel masculin, îl provoacă natura, dacă mă înțelegi… Se opri și inspiră adânc. Apoi întorcându-se total spre el, cu o ușoară nostalgie în glas, continuă aproape șoptind: Să știi, cred că ai dreptate! Mă uimești!? Dumneata ai simțit asta la mine, doar în câteva ore, iar eu am perceput că ceva se întâmplă cu mine, dar nu-mi explicam exact ce. Fără să-mi dau seama, am început să-mi grăbesc amintirile, chemându-le să-mi alin dorul… și toată vina o poartă nemilosul de timp, prieten cu așteptarea și singurătatea. Vezi dumneata, tinere domn, sunt și puțin supărată și știi de ce?
Fill, ridică din umeri.
− Pentru că noi femeile, avem un defect! Defect de care suferiți și voi, bărbații! Dar la voi parcă este mai acut! Se opri, întorcându-se din nou spre mare și ridicându-și capul semeață, inspirând profund briza, continuă: Când suntem tineri considerăm că toată lumea este a noastră, că suntem unici, nu acceptăm nici un sfat și nu avem habar de viitor… Știu, în mintea dumitale spui: clișee vechi, spuse de o bătrână senilă, dar câți dintre noi avem curajul să recunoaștem asta? Câți și câte recunoaștem că ne îngrijim doar corpul fizic! Să arătăm bine, și noi și voi, cât mai bine. Să ne clădim, să ne cizelăm un corp dezvoltat armonios și cât mai atrăgător!… Însă de sufletul nostru nu avem grijă, îl tratăm cu multă indiferență, și, poate fără să știm, îl facem gelos și se răzbună! Sufletul se ofilește, ofilire ce o transmite exteriorului, chipului… iar chipul se zbârcește, se ridează și totul se etalează la vedere!… Știu și repet, sunt conștientă că nu-ți spun niște noutăți, dar, după ce-ai auzit sau citit toate acestea, vreau să te întreb ceva: tu, tinere domn, ai stat vreodată de vorbă cu sufletul tău? L-ai întrebat, așa simplu, pertinent și conștient, ce mai face? L-ai întrebat dacă este fericit, dacă este trist, dacă dorește ceva? Și, mai ales, l-ai întrebat dacă-l doare singurătatea?
Fill întoarse capul și o privi. Anastasia tăcuse și continua să privească fix, undeva în zare, așteptând de la mare un răspuns, parcă pe ea o întrebase și aștepta ca primul val să-i răspundă. Părul argintiu îi flutura ușor în vânt și Fill zâmbi gândului ce-i trecu prin minte: Anastasia semăna cu o sirenă bătrână, înfruntând briza mării cu demnitatea unei luptătoare amazoniene…
− Omul, ce păcat!… Omul a ajuns un robot… Monotonia ucide lent, foarte lent dar sigur, rutina după ce te obosește te ucide mai perfid! Nu vreau, și, aici fac o mică paranteză pentru că nu ești căsătorit, să-ți vorbesc despre cât și cum ucide lipsa de comunicare dintre soț și soție, ucigașa multor căsătorii… Când te vei căsători, să-ți amintești de aceasta și să comunici cu soția ta!… Alergăm toată viața să ne autoperfecționăm, să înmagazinăm cât mai multe informații, îmbibându-ne mintea cu tot felul de nimicuri, în speranța că mai târziu, cine știe în ce împrejurări vom avea nevoie de aceste informații și uităm de noi, de sufletul nostru – nu mai vorbesc de persoana de lângă noi, cu care rar dacă mai schimbăm o vorbă, două, dar suntem obișnuiți s-o simțim, s-o știm în preajma noastră zi de zi, doar atât, s-o știm că este prezentă. Abia când pleacă sau când dispare definitiv, realizăm cât de mult ne lipsește… Apoi uităm chiar și de copiii noștri, uităm să ne jucăm cu ei… Și-ți spun toate acestea din propria-mi experiență. Se opri și cu o batistă, își tamponă ușor ochii. După un timp reluă: Am alergat și am muncit împreună cu soțul meu, să nu ne lipsească nimic, nouă și copiilor noștrii… Abia acum realizez că pentru noi, pentru sufletul nostru, aproape că n-am făcut nimic… Și, vreau să închei cu asta, poate că-mi dai dreptate sau nu, am să-ți spun totuși ceva, un lucru simplu pe care l-am auzit și citit de multe ori, sub diferite forme. Sunt sigură că-l știi și tu, dar poate n-ai avut curajul să-l aprofundezi mai mult: mintea noastră este tare ciudată, reține ce am vrea să uităm și uită ce am vrea să ne amintim… Așa că, tinere domn, bucură-te de tot și toate… chiar și de această seară puțin rece și fără prea multe stele!
− Dacă și eu aș fi înzestrat cu o personalitate așa puternică, ca a dumneavoastră, mi-ar fi foarte ușor…
− Tinere domn, te rog acum, în această seară, în compania unei femei în vârstă, lasă modestia să doarmă liniștită!… Dumneata ești înzestrat cu de toate! Apoi toți avem personalitate, dar nu știm s-o trezim la viață, o lăsăm să doarmă în noi, și, cu timpul se atrofiază și moare…
După câteva clipe de tăcere, bătrâna doamnă, cu un alt ton, în care parcă se simțea puțin regret, reluă:
− …Știi, primăvara este anotimpul meu preferat. Mă face să tresalt și să vibrez de emoția trezirii la viață a naturii. Mă face să râd ca o nebună, să visez, dar mă face și să plâng, da, da, să plâng de gelozie: sunt geloasă pe copaci, pe iarbă, pe flori, pe tot ce-n primăvară reînvie. Noi oamenii, de ce nu putem asta, de ce primăvara nu renaște și-n trupul nostru tinerețea? Poți să-mi spui? Ai un răspuns?
Fill o ascultase impresionat de coerența ideilor, dar mai ales de modul acesta bizar al Anastasiei, de a trece de la un subiect la altul, subiecte care, în aparență nu aveau nicio legătură între ele.
− Aș vrea, în această seară − o auzi pe Anastasia că vorbește ușor, parcă șoptindu-i mării − să rătăcesc legănată de vise și sprijinită de cer sau să-mi agăț bastonul de briza mării și să alerge cu mine pe coama valurilor, cu amintirile mele încărcate de ani, poate prea încâlcite așa ca niște fuioare răsucite din spuma mării… să tot rătăcesc căutând… căutând, până când am să-i găsesc pe ei… Se opri și întorcându-se spre Fill, cu o voce ușor înecată de emoție, spuse: Îmi este dor de ei și recunosc, ai dreptate! Am început să obosesc așteptând!… Te rog, sper să nu te deranjeze tare mult dacă-ți cer o favoare.
− Spuneți, vă ascult!
− Lasă-mă, să te iau de braț și să plecăm împreună, poate așa visele-mi revin…
Ultima frază „poate așa visele-mi revin”, chiar dacă fusese rostită foarte ușor de Anastasia, încă mai stăruia în mintea lui Fill și acum după ce trecuse mult timp de când o lăsase în fața unei porți cochete din fier forjat, prin care el observase fațada unei vile mici, dar impunătoare prin stil și armonie: „uite ce minunăție arhitectonică a realizat un om, respectând proporția numărului de aur!” gândise Fill luându-și la revedere.


- va urma –