Mașina mergea cu viteză, umbrele se scurseseră pe trotuar, oamenii le înlocuiseră cu umbrele, pe una ploua cu animale portocalii, ar fi vrut sa intre puțin în vorbă cu ea, acolo era cald și nu ploua, dar în ultima vreme nu mai avea timp, trecea în viteză, umbrele se scurseseră de pe asfalt pe carosabil, boteza pietonii cu roata de la mașină, ei îl înjurau, începuseră să semene toți cu ipostazele de sfinți deprinse de prin biserici, un bătrânel își ținea predica, era despre religie care nu mai reprezintă nimic în ziua de azi, a trecut în viteză, într-o existență scurtă frânele se uită acasă, l-a lăsat în urmă, o icoană blajină de Rubliov pierdut printre umbrele care descoperind jocul de-a clepsidra, curgeau acum de pe carosabil pe trotuar, icoana era făcătoare de minuni, un Jean Michel Jarre al secolului XXI, antrenând culorile semafoarelor în interpretarea simfoniei fantastice a lui Berlioz, câțiva sfinți părinți veniseră să o slujească, sărut-mâna mamă, sărut-mâna tată, nu putea să stea, trecea în viteză, toți se închinau acum la semafoare, erau la modă roșul, galbenul și verdele, semafoarele renunțaseră la o carieră muzicală promițătoare, devenind gri, primăria demarase un proiect de împodobire a orașului cu icoane, biserica nu era niciodată de acord, erau oameni simpli surprinși în poziții și ipostaze diferite, lucrarea câștigătoare era un domn cu joben, surprins în timp ce își savura cafeaua de dimineață într-o intersecție aglomerată, unde umbrele se coloraseră în cafeniu, dar preferata lui era pe un bulevard intens circulat, unde, la capătul unor urme de frână se distingea o mașină cu avariile pornite, lângă, un el și o ea ținându-se de mână, din buzunarul lui ieșea o pedală de accelerație, din umbrela ei picurau animale portocalii, acolo umbrele îi erau familiare.