Muntele Măslinilor este unul dintre celebrele locuri sfinte de pe planetă. El este menționat în Biblie cu multe secole înainte de Nașterea lui Iisus Hristos. Aici s-a retras David, al doilea rege evreu (1015 – 975 î.Hr.) pentru a se ruga. Tot aici, profetul Ezechiel (593 – 571 î.Hr.) a avut viziunea heruvimilor. Dar Muntele Măslinilor a rămas în mintea și inima creștinilor, în special, datorită faptului că este locul unde Domnul s-a înălțat la cer la 40 de zile după Înviere (Faptele Apostolilor 1: 6-12): "(...) pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer (...) Atunci ei s-au întors în Ierusalim din muntele denumit Muntele Măslinilor, care este lângă Ierusalim, departe cât un drum în ziua Sabatului".
Ora 6,45. Telefonul din cameră a sunat deșteptarea. "Thank you very much". Într-o jumătate de oră trebuia să coborâm la restaurantul de la parter pentru micul dejun - bufet suedez. Punctuali, am început să ne învârtim cu farfuria în mâini în jurul meselor cu brânzeturi, produse de carne, sucuri, fructe, lapte și ceai. S-a transmis prin viu grai (nu știu cine a fost sursa cu informația) faptul că evreii religioși nu amestecă brânza cu carnea, așa că, cea mai mare parte a gupului de români s-a conformat rapid tradiției locale, ba chiar i-a adus completări, umplându-și câte o farfurie separată pentru fiecare categorie de alimente. Numai cafeaua era servită la cerere. Chelnerii erau arabi creștini. În loc de pâine sau alte produse de patiserie din aluat crescut cu drojdie, era disponibilă doar "mața", pasca evreiască al cărui gust îl apreciasem încă din perioada liceului, când un sfert dintre colegii mei erau de religie mozaică. Încă era perioada de opt zile a paștelui evreiesc ("Pesah"), iar restaurantul respecta tradiția acestei sărbători și pentru turiștii străini, chiar dacă, pentru a se evita eventualele incidente, pentru ultrareligioșii mozaici se rezervase o sală de mese la un etaj mai sus. Mâncam mult, mai bine zis, înmagazinam cantități apreciabile de alimente, astfel că până la cină simțeam numai nevoia de a bea sucuri răcoritoare.
Ora 8. Am plecat la drum. Șoferul autocarului, un arab creștin, de statură mare și foarte blajin, ne-a urcat cu grijă, pentru a nu provoca accidente pe drumurile mai înguste de pe Muntele Măslinilor. Ca un bun creștin ce era, el nu pleca la drum fără să-și facă semnul crucii, iar o icoană a Maicii Domnului și o cruciuliță stăteau la loc de cinste pe bordul autocarului. Așa am luat contact cu una dintre realitățile Israelului: mulți cetățeni de etnie arabă erau creștini. Această toleranță religioasă din Ierusalim și din alte locuri pe care le-am vizitat în Þara Sfântă este rar întâlnită într-o țară arabă, unde șoferul nostru ar fi fost în mare pericol printre musulmanii fanatici datorită credinței lui, considerate o trădare.
Am ajuns pe colina Înălțării de pe Muntele Măslinilor, de unde aveam panorama celorlalte două coline, mai puțin înalte: Skopus, cu albul impozantului edificiu al Universității Ebraice și Mica Galilee, cu roș-cărămiziul acoperișului spitalului "Augusta Victoria".
Primul obiectv era mânăstirea de maici denumită Elion, care în limba greacă înseamnă "a măslinilor". Spre surpriza noastră, în ciuda numelui, acest locaș de cult aparține Patriarhiei Moscovei și a Întregii Rusii. Era o oră matinală și măicuțele încă dormeau obosite după rugăciunile prelungite din cursul nopții. Totuși, ghidul, născut în România, jumătate evreu după mamă, s-a descurcat și a venit cu o măicuță care vorbea bine românește. Am intrat în biserica denumită "Spaso-Voznesemskovo" (Înălțării). Maica ne-a făcut o scurtă încursiune istorică: "După căderea Constantinopolului în 1453, Rusia, ca singur stat proslavnic (ortodox) independent, a preluat oficial sub patronajul și grija ei biserica ortodoxă din Palestina. Prima misiune ecleziastică rusă a fost trimisă aici în anul 1845. Construcția mânăstirii Elion a început în anul 1860 când, sub supravegherea arhimandritului Antonius, care a trăit între anii 1817 și 1894, a fost construit un mare han rusesc pentru cei aproape 10000 de pelerini care veneau anual din Rusia. Terenul actual, de aproximativ două hectare a fost cumpărat pe vremuri, treptat, în mici parcele, cu sume foarte mari. Piatra fundamentală a fost pusă în anul 1873, iar sfințirea bisericii a avut loc în ziua de 7 iunie 1886".
Biserica, deși rusească, nu are cupole în formă de ceapă, ci o singură cupolă în stil bizantin, semisferică, cu baza un hexagon. Cea mai impresionantă construcție este clopotnița cu șase nivele, numită și "lumânarea rusească", fiind vizibilă de aproape oriunde te-ai afla în Ierusalim.
Dar, ceea ce m-a impresioant cel mai mult a fost un paraclis realizat pe partea exterioară a zidului bisericii, lângă intrare, mic cât să încapă un fragment de rocă pe care se distingea urma piciorului stâng al Preasfintei Născătoare, în momentul când privea Înălțarea Domnului. Acolo s-a înregistrat cea mai mare înghesuială de amatori de fotografii!
Locul Înălțării Domnului l-am identificat la ieșirea din mânăstirea Elion, la o distanță de aproximativ 50 de metri. Acolo am văzut un zid circular de piatră în mijlocul căruia se ridica o cupolă tot din piatră, de aproximativ zece metri înălțime și cu diametrul de șase metri. Era Domul Înălțării, o construcție administrată de autoritatea musulmană ("Uakf") din Ierusalim. Ghidul ne-a spus că, în locul acela, a fost construită o biserică în anul 360, care a fost distrusă de perși în anul 610. Apoi, în anul 1110, cruciații au edificat o nouă biserică cu trei domuri în stil bizantin, dintre care numai unul s-a păstrat întreg. Spre deziluzia tuturor, intrarea în Domul Înălțării este permisă numai o singură dată pe an, în ziua Înălțării, când au loc și servicii liturgice. Acolo, în interiorul edificiului, am fi putut vedea Stânca Înălțării cu urma piciorului drept al lui Iisus Hristos în momentul când s-a ridicat spre ceruri.
Am plecat de pe Colina Înălțării contrariat de faptul că musulmanii, veniți mult mai târziu în Palestina, în secolul VII, au impus restricții unui loc sfânt creștin, situație care pune la grea încercare puterea mea de înțelegere.