Toiya vroia să o vadă pe Letiția cum pălește la față, cum se rușinează sau i se face pielea de găină așa ca la unele fete, care sunt pe cale să leșine de frică. Iar ea rămase rece. Se crea impresia că, dacă ar ateriza niște extratereștri Letiția s-ar uita la ei ca la ceva firesc. În cele din urmă i-a spus Letiției că din prima clipă de pelerinaj, a vrut să-i afle trecututul pe care dânsa, parcă nu-l avea, sau îl ascundea.
- Tu nici n-ai idee câtă informație este păstrată, împotriva voinței oamenilor. Dar despre tine aproape că nu este nimic semnificativ. Să te mai consider o persoană cu identitatea schimbată ori falsă? Ba ori da?
- Vă rog să mă lăsați în pace!
- Bine. Dar nu eu ți-am arătat cum să depistezi site-urile accesate pe pe computer? Nu eu ți-am spus că informațiile sunt păstrate în istoricul hard drive-ului, căci mă întrebai...
- Am vrut să aflu...
- Zău că nu înțeleg ce ai vrut, dar eu, de câte ori accesai computerul încă din biblioteca-vidiotecă a mănăstirii, te-am controlat. Mă intreseam ce cauți, dar te-ai încăpăținat și nu mi-ai oferit nicio informație de care să mă agăț. Am observat doar că încercai să răscolești o perioadă de timp de după anul 2003. Ai reușit să afli ceva, dar nu ceea ce căutai. Ori, poate, tu te pricepi să cureți fișierele, după care construiai deliberat un istoric fals pentru mine, pentru alții care se interesau de tine? Sinceră să fiu cu tine Letiția, eu am sperat că tu mai devreme, sau mai târziu, vei face o prostie care să te trădeze. Dar tu n-ai comis nicio greșală. Spune-mi măcar acum, cum ai folosit computerul pentru a-ți ascunde adevărata identitate, sau, totuși ți-ai creat una nouă, nu-i dădea pace Toiya Mononoke, căreia îi părea rău că n-a ajuns până la un capăt bine definit.
- Eu, într-adevăr n-am scuns nimic de Dumneavoastră, vă rog să mă credeți.
- Am observat. Deși nu înțeleg. On line poți să deschizi conturi bancare, poți să-ți inventezi un istoric al creditelor luate, poți face o sumedenie de lucruri. Un bun cunoscător al computerelor poate deopotrivă crea și ascunde identități, dacă el vrea - tare, tare. Însă tu cunoști computerul foarte superficial. Doar numai cu un complice reușeai și acesta, sunt sigură, a fost. Dar a dispărut. Acum poți să-mi spui unde este Victor Caraman?
- Nu pot spune nimic, fiindcă habar n-am unde se află acest persoanj, a ripostat Letiția încruntată.
- Dar voi ați sosit împreună la mănăstire și încă în toiul nopții. Atât identitatea ta, cât și a lui nu există nici într-o bază de date. Cum ați venit voi din alt timp? Prin ce metode ați penetrat "Ușa timpului"?
- Nu știu.
- Te prefaci că nu știi pentru că...
- Stimată Toiya! De la o vreme bănuiam eu că nu sunteți o simplă pelerină sosită tocmai din Japonia. Pentru că, înțeleg și eu câte ceva, nu sunt o proastă!
- Bravo ție! Nu te-a înșelat intuiția, rosti proaspăt sositul polițist în haine civile, care s-a strecurat aproape neobservat în camera celor două tinere, care discutau aprinse, dar încă nu și incendiar. Eu sunt Gabriel Melitaru, de la poliția locală. Am misiunea de a vă însoți până la noul loc de cazare al Dumneavoastră. Vă prezint legitimația și vă conduc în hol, unde vă așteaptă conducătorul grupului de pelerini și alte persoane interesate de prezența în aceste locuri.
Letiția a vrut să-l întrebe de când o urmărește, dar Gabriel i-a spulberat curiozitatea amintinu-i de noaptea muzeelor.
Eu am avut grijă să nu vă pierdeți pașii în mulțimea pestriță, să nu dispăreți. Însă am văzut că nimic rău nu vi se întâmplă și că nici nu doriți să plecați undeva în vreun mod misterios. De acum înainte eu vă voi fi mai degrabă un prieten, decât un polițist sau detectiv. Dacă acceptați!
- Ce să mai accept?
- O nouă prietenie, să-i spunem așa. Probabil că știți. Cei răi nu pot fi fericiți. Iar Dumneavoastră sunteți bună.
- Da sunt bună...
- Cei răi, se implică în vorbă Toiya, pot avea satisfacții, plăceri, noroc, dar adevărată fericire nu. Nu pentru că, cei răi nu pot fi iubiți, iar eu te-am îndrăgit ca pe o adevărată soră și-mi pare rău acum să mă despart de tine. Sper că și Gabriel te-a îndrăgi și te-a iubi. Ori poate, el deja, este îndrăgostit, dar nu-și dă arama pe față.
- Bine de tot vorbiți limba română. Presupun că vă aflați de mult timp pe aceste meleaguri dacă...
- Sunt în această țară după un tsunami de la vârsta de patru anișori. E ca și a doua țară a mea, a mărtirisit Toiya. Cine este deschis la minte trage învățătură și din durerile altora. Eu am încredere în voința ta. Rămâne să știi doar ce vrei. Iar tu dorești să știi multe, nu ești egoistă și nici nu te prefaci, ci ești sinceră.
- Așa că, hai să nu pierdem timpul. După micul dejun vom pleca la "Biserica Înălțarea Domnului" de la Mănăsstirea Hârjauca, a spus Gabriel. Aceeași noutate a aflat-o și de la ceilați, care o așteptau în holul hotelului. Nu mai am ce face altceva, s-a gândit Letiția, rămâne de văzut ce-a fi mai departe.

Gabriel s-a arătat a fi foarte comunicativ, ba mai mult, el i-a mărturisit că lăcașul sfânt, unde vor merge, emană liniște și căldură sufletească. Încă de pe când era mic mergea acolo cu bunică-sa. Lăcașul e așezat într-un loc pitoresc, înconjurat de păduri. Sau poate dorești mai întâi să vedem Mănăstirea Hârbovăț?

Încă un Don Huan sau un "Haiduc" deghizat în polițist vrea să mă ducă în pădure... Letiției numai i-a trecut prin cap acest gând, însă n-a spus nimic. A acceptat propunerea în mod tacit și s-a gândit cum să procedeze. A fost fulgerată și de o presimțire. De una că nu va încălzi prea mult timp locul de lângă lăcașul sfânt. Dacă va întrece măsura am să-i fac zile fripte acestui gabor cu numele Gabriel. Ori am să-l trimit și pe dânsul... pe Marte! Fără să-i las scară de întoarcere. Acum însă, fă-ți bagajele! Ești așteptată de nu știu cine...
În vreo zece minute Letiția își făcu bagajul. După aceea ami așteptă vreo zece minute pentru ca noul ei însoțitor și Toiya să-și spună ce mai au de mărturisit unul altuia, ca între detectivi, iar ea a ieșit pe o clipă în coridor. S-a răsucit puțin și pe neașteptate, prefăcându-se că a încurcat ușa camerei a deschs-o pe cea de alături. S-a așteptat să vadă o cameră goală, dar acolo se aflau două tinere, aproape că goale, ele fiind dezbrăcate ușor și accesau ceva la calculatoare. Fiind concentrate, n-au observat că ușa lor a fost deschisă. Letiția a văzut că ele nu erau din grupul de pelerine, fiindcă aveau tot niște ochi înguști, negri, pielea bine bronzată și erau brunete. Ar fi presupus că sunt alte două japoneze sau chineze. Dar nu le-a dat nico atenție, ci încetișor a închis ușa. Nu și-a imaginat nici că ele sau altele ca dânsele, în curând îi vor deveni prietene. Așa cum este Toiya, pentru că de când a nimerit în viitor, nu mai găsea limbaj comun cu băștinașele, ci cu persoane din țări exotice. Așa e, dacă au dispărut granițele...
Sau poate, s-a creat vreo Uniune Euro-Asiatică?

Letiția, presimțea că nu va găsi acolo liniștea promisă de Gabriel, ci se va avânta în noi aventuri. Cu alte cuvinte: mereu fă-ți bagajele și pleacă...
Dar ea nu va pleca singură. Îl va atrage, bineînțeles, și pe Gabriel. Pentru că, simțea ea din acea clipă că nu-i făcută pentru mănăstiri și nici pentru a-i distra, ori a-i face mai fericici pe niște copii nenorociți, cum s-a exprimat noul ei...
Și să nu uitați că ea, nu înzadar este Leu. Letiția Leu! Ea e un fel de "eronaut", adică, în subtext, un erou – naut, care călătorește leger în timp și spațiu cu diferiți semeni de-ai ei.
Zău că ași călători și eu cu ea, dacă ar fi ușor să penetrez ușa timpului.

Totuși acest Gabriel, născut în altă lume/altă vreme, decât a mea, va fi oare capabil să-mi înțeleagă trecutul meu nu prea îndepărtat? Că mulți tineri ca dânsul, care s-au născut după 1990, adică peste douăzeci de ani, nu prea știu bine ce le-a fost dat să vadă și să înțeleagă celor născuți în URSS, în cel mai cumplit "lagăr al libertății" bine dozate și controlate cu atenție și vigilență sporită. Ce voi avea eu în comun cu el? Ce să-i mărturisesc și ce să tăinuiesc, adică să nu-i spun...
Cu aceste frământări de gânduri Letiția și-a făcut bagajul și se întorcea din pelerinajul abia început, frânt la un sfert de cale, care parcă îi deschidea noi orizonturi și îi oferea posibilitatea să observe schimbările ce au survenit peste aproape cincizeci de ani de la începutul mileniului trei.

Pentru un timp am căzut pradă amintirilor plăcute, dar și celor care mă întristau. Plec spre biserica "Înălțarea Domnului" de la nu știu care mănăstire din codru cu trupul, cu noul și încă necunoscutul însoțitor. Simt însă că sufletul meu se împotrivește să accepte noua destinație, preferând să rămână la un sfârșit de august, când eu, într-adevăr, sau aevea m-am înălțat spre stele în cer. Am trecut observată pe lângă Dumnezeu și, totodată, oarbă ca să-l văd, pentru că, nu meritam, sau nu aveam dreptul...
Dar oare, cineva dintre oameni are acest drept? Probabil nu-l are nimeni, pentru că Dumnezeu este pentru toți un mister pe care nici un om nu-l va afla până la capăt.
Dar ce a însemnat pentru mine acea farfurie zburătoare la bordul căreia m-am aflat împreună cu Victor? A fost un vis, sau o realitate greu de explicat... Mai degrabă înclin spre a doua, decât spre prima. Iar la început a fost frica. Ba nu. Ea îmi trecuse. Probabil, era curiozitatea. Iată și acum ea mi-a umplut paharul sau Cupa Așteptării a ceva nou! A ceva extraordinar, însă aceasta nu i se întâmplă oricui. Ea are altă soartă: să fie gata pentru a pleca oricând și în cele mai exotice locuri. Din Țară, dar și de pe glob. Singură și cu niște prieteni noi, cu niște aventurieri ca dânsa, însă nu așa de tari ca ea!

Grație ei, tânărul, care până mai odinioară avea destul curaj, s-a transformat, dintr-o dată, într-u rătăcit și hipnotizat de un mare maestru al hipnozei. Însă ea nu era maestru, ci doar o simplă fată tânără și frumoasă, care nu se potrivea pentru călugărie. ”Pentru ce să plec la Mănăstirea din pădure?” Ea nu înțelegea unde i-a dispărut buletinul ei de identitate. Problema aceasta i-a apărut după prima cazare a Letiției. Atunci s-a depistat, că ea este o persoană cu identitate falsă, însă toți au dat dovadă de toleranță, mai ales, că Letiția era pe ascuns supravegheată de Toiya, un specialist bine instruit și bine pregătit, care avea scopul să afle tot ce se cuvine despre "bănuita” care urma să meargă la Centrul de documentare a populației, adică la Biroul care urma să-i elibereze un pașaport. Astfel, înainte de a ajunge la Mănăstirea din pădure, unde Gabriel urma să o lase în pace, ei au intrat la un Centrul specializat și la un Birou. Funcționarii de acolo au găsit că Letiția are o soră, care a plecat în Ecuador și a rămas acolo. O oarecare Ionela Leu, născută în orașul de pe malul Bîcului, capitala de odinioară.
- Eu am o soră în Ecuador? O fi vreo Mioriță de-a lui Jules Verne din Castelul din Carpați. Foarte interesantă noutate, și-a zis Letiția. N-ar fi rău să mă documentez ca să știu unde se află acest colț de pământ, cugeta ea. După prima accesare a cuvântului Ecuador, Letiția a înțeles că ciudata ei soră, se află într-o țară ecuatorială între Pacific, munții Anzi și o pădure tropicală. ”Oare nu spre această pădure tropicală urmează să merg, adică să ajung acolo cu vreo farfurie zburătoare sau cu avionul? Că până la planeta Marte am ajuns, pare-se cu un aparat de zbor, apoi am căzut lângă o insulă din Oceanul Indian.” Gândurile la o astfel de aventură o împrospătau pe tânăra, care nu mai era dispusă să rateze ocazia de a cunoaște o țară exotică. Ea simțea un nou val de energie și de curiozitate, care îi făcea ca inima să bată mai des, iar gândurile să-i zboare peste Ocean la El Ecuador ha sido, es y será país Amazónico. (în traducere: Ecuador a fost, este și va fi întotdeauna țara Amazonului.) Aceasta este deviza statului Ecuador - țară ce și-a primit numele de la denumirea ecuatorului în limba spaniolă, și asta deoarece țara este străbătută într-adevăr de ecuatorul Pământului.

Unicitatea Ecuadorului este binecunoscută. El are o mare diversitate naturală pe o suprafață foarte restrâsă de teren. Deși Ecuadorul este una din cele mai mici țări din America de Sud, gama de oferte este uluitoare. Într-o călătorie de o zi poți traversa bazinul Amazonului la izvoarele lui, poți trece peste vulcanii andini, poți coborî în pădurile tropicale, și poți să prinzi apusul soarelui pe coasta parfumată a Pacificului. Pentru iubitorii de natură, care ajung în America de Sud, Ecuador este un vis cu orhidee exotice și păsări multicolore, plante bizare, cu pășuni andine, păduri tropicale tumultoase și animale care mișună și înoată în jurul minunatelor insule Galápagos.
- Iată unde ași dori să plec! Însă cum? Fără Victor și fără farfuria zburătoare, care m-a purtat deja prin diferite spații...
Peste câteva ore, după ce a trecut niște testări la un calculator și a completat vreo zece fișiere one line la Birou, Letiția avea să primească primul pașaport din viața ei din altă vreme, în care ea ar fi ajuns abia la vârsta de pensionare, dacă nu trecea prin miracolul penetrării timpului. În fața ochilor vedea căi exotice, munții și orașele: Quevedo, Quito. Ea începea să vadă imaginar costumele tradiționale ecuadoriene, piețele din ținuturile muntoase și orașele, Ibarra și Riobamba, care o vor încânta. Un vis extraordinar, care ar deveni o realitate, dacă îl elimin pe acest Gabriel, care se ține de mine! Oare, ce să fac? În Ecuador se vorbește limba spaniolă, iar eu n-o cunosc. Poate că, e mai bine să-l fac pe Gabriel aliat?
- Că bine gândești Letiția! Bravo ție, i-a spus o voce necunoscută, care venea din interiorul ei. Cu aceste gânduri-halucinante a ieșit din Biroul în care i-a fost perfectat un pașaport și un buletin de identitate.Timp pentru a răsturna cursul firesc spre care, parcă, se îndrepta Letiția, nu prea era. Ea cugeta și căuta cu înfrigurare diferite soluții. Gabriel urma să fie făcut aliat sau eliminat. Ea ticlui câteva planuri, unele fiind chiar năstrușnice de tot, dar fu nevoită să le lase baltă, fiindcă toate aveau câte un punct vulnerabil. Pentru ca să nu-și piardă nădejdea, ea naviga pe internet, fiindcă gazetele n-o prea încurajau. În unele din ele se zvonea că se preconizează un zbor demonstrativ spre America Centrală, că va fi un tur informativ pentru operatorii activi de turism și că, Turcia, Grecia, Italia au trecut pe planul doi, dacă nu chiar și pe locul trei, iar pe primul au ieșit Australia și Oceania împreună cu America Centrală și cea de Sud.
Letiția considera că se face publicitate excesivă, însă când află că și Gabriel dorește să se ducă, ea nu mai șovăi nicio clipă: doar nu-l putea lăsa pe gaborul Gabriel să se încununeze de glorie, iar ea să rămână printre niște maici docile și ipocrite, cum i se păreau cele, pe care a avut ocazia să le cunoască. La micul dejun Gabriel primi un mesaj la telefonul mobil. El s-a îmbujorat la față ca cu un copil, care se rușinează și și-a cerut scuze. Într-o clipă s-a îndepărtat de masă, a intrat pe skipe și a vorbit ceva cu cineva. Devenea agitat, se irita, apoi a început chiar să gesticuleze. El explica ceva, însă acel cineva, nu-l înțelegea. Momentan s-a apropiat de masă cu telefonul inclus și l-a îndreptat spre Letiția. Iar ea, fără să-l prevină fulgerător i-a aplicat o lovitură la o arteră a tâmplei. Imediat Gabriel, omul legii și-a pierdut echilibrul. Dar Letiția nu s-a oprit. Cu privirea amenințătoare, ea i-a sugerat să-i dea telefonul, sau să-l închidă. Gabriel nu admitea să rateze ocazia, care i s-a oferit și i-a cedat telefonul Letiției. Dânsa la fel de hotărâtă a întrebat cu cine are onoarea să vorbească.
- Sunt managerul proiectului America Centrală și de Sud, doctorul în fizică și matematică Howells, s-a prezentat stimatul domn, fața căruia iradia de bucurie pe micul ecran al telefonului conectat la internet.
- Iar eu sunt Letiția Leu și vă rog să vărsați lumină asupra intenției pe care o aveți.
- O, sunt foarte bucuros să vă anunț că Gabriel se teme să vă lese la mănăstire și vrea să vă propună să acceptați a merge în turul informațional în America ecuatorială, care începe de mâine dimineața de la ora opt. El se teme că eu n-o să accept candidatura Dumneavoastră pe ultima sută de metri, însă eu vă accept. Și sunteți a treisprezecea pe listă!
- Accept propunerea cu deosebită bucurie, chiar în clipa aceasta!
Gabriel și doctorul Howells parcă au fost electrocutați de un curent nevăzut și ambii au început a bate din palme și a spune: OK, OK!
Visul Letiției căpăta contur, devenea realitate. Iar uraganele care pornesc din Caraibe vara sau toamna cu efecte devastatoare s-au liniștit în sufletul zbuciumat de până mai ieri a bietei fete, acum triumfătoare, de parcă ea - le-a învins și furtunile însoțite de ploi torențiale și de tsunami nu se vor mai dezlănțui. Măcar pentru perioada în care ea va fi în acele părți ale lumii...
- Vă invit peste o oră și jumătate în sala VIP a aeroportului internațional, a spus scurt și clar doctorul Howells, apoi a închis telefonul.
La masa tăcerii și a micului dejun cei doi s-au privit duios, apoi s-au îmbrățișat strâns ca într-o sculptură cunoscută a lui Brâncuși. Apoi rapid au înșfăcat fiecare câte o tartină, două gogoși de pâine și s-au grăbit spre ușă.
- Să ne grăbim, fiindcă avem de parcurs un drum dificil și lung până la aeroport.
- Nu te neliniști, fiindcă eu chem un taxi. Unul de-al meu! Și Letiția butonă un număr pe telefonul ei, pe care până atunci Gabriel nu-l văzu-se.
- Alo! Inter continental? Sunt nevoită să chem un taxi. Vă spun codul meu: 2058 - 1958. Eu sunt a 13-a la număr pe lista… Letiția a mai pronunțat câteva cuvinte pe care Gabriel nu le-a înțeles.Momentan lângă ei frână brusc un taxi pe care era scris “Intercontinental”. “Dacă sunteți Gabriel și Letiția Leu poftim în mașină! Vă duc unde doriți, într-o clipă”.„
- Într-o clipă nu cred, da într-o oră poate vom reuși să ajungem, a zis Gabriel, așezându-se pe bancheta din spatele șoferului, unde alături, sta Letiția.
- Spre aeroport, sala VIP, a spus ea.
Îndată Gabriel a observant că în fața șoferului stă un monitor de JPS. Și JPS-ul i-a arătat șoferului calea cea mai scurtă prin orașul aglomerat și plin cu ambutoiaje la acea oră. O linie roșie dreaptă puțin în curbă străbătea orașul de la un capăt în altul spre aeroport. În câteva clipe au ajuns în fața unui tunel în care au intrat. Drumul era neted și bine iluminat cu lămpi din ambele părți. Șoferul le-a aruncat doar o vorbă. ,,Dacă aveți vreo dorință, închideți ochii și numărați până la zece, ba nu, până la douăzeci,,. Lui Gabriel nu-i venea să creadă, iar ceea ce vedea cu ochii proprii, depășea cu mult fantezia lui. Ca un fascicol de lumină, ce semăna cu coada unei comete, ei au ieșit din tunel și s-au ridicat în aer, apoi în clipa următoare s-au văzut pe șosea în apropierea aeroportului.
- Aveți două minute până în fața sălii VIP, i-a anunțat voios șoferul.
Gabriel a văzut multe în viață, însă așa salt din tunel în aer, apoi direct pe șoseaua aglomerată, exact unde se cuvinea, era prea din cale afară. Și-a amintit că trebuie să-l anunțe pe doctorul Howells, că au sosit la aeroport. A cules numărul, a deschis skipe-ul și a observat câteva fețe puțin nedumerite. Probabil un asistent al doctorului Howells a strâns din umeri a nedumerire, spunând ceva. Pasajerii erau anunțați să intre la îmbarcare spre Tokio, iar la sosire alții veneau din Edmonton, Canada. Alte destinații exotice erau spre: Guatemala, Panama și Santo Domingo. Un panou publicitar invita pasagerii și oaspeții aeroportului să viziteze insula Hispaniola, ”cel mai frumos loc pe care l-au văzut vreodată ochii omului”. Așa a scris Cristofor Columb, când a văzut prima dată insula tropical, care urma să fie cunoscută drept Hispaniola. Magica ei frumusețe este la fel ca și acum mai bine de 550 de ani în urmă...
- Mamă, unde pot să ajung! Am posibilitatea să văd Paradisul Caraibelor! Îmi este greu să-mi imaginez așa ceva, a exclamat entuziasmată Letiția Leu. Vezi Gabriele, cu mine îți merge și ție!
- N-am replică!.
În timp ce ei încă mai discutau și își pierdeau pașii prin sala mare a aeroportului, o voce plăcută anunța în căteva limbi pasagerii să se grădească la înregistrare. Apoi special îi anunță pe ei: Gabriel Basarabescu și Letiția Leu ca să se apropie de ușa sălii VIP. "Vezi că și pe noi ne anunță, hai să nu ne lăsăm așteptați, că n-ar fi frumos din partea noastră".
Printre pasagerii spre Ecuador și Caraibe era lume foarte important: patroni ai unor rețele de farmacii, tot felul de Felicii, Marilene, Diane, erau patronii unor hotele cu soțiile lor, care purtau ochelari cu rame dintre cele mai scumpe. Printre acestea se evidențiau și vreo zece curve adevărate din creștet până-n tălpi, care la prima vedere, erau frumoase, iar dacă te uitai mai atent la ele, păreau hidoase cu toată crema lor pusă pe față, pe umeri și chiar pe picioarele lungi de “căprioare călătoare” dintr-un pat în altul. Parcă erau picate din tropicul cancerului sau din alte cărți și filme porno de la începutul veacului...
Așa o impresie și-a făcut-o Gabriel Basarabescu. Iar Letiției i se părea că participă la o adunare a elitelor, care vin ca niște albine rătăcite și stresate, aflate în agonia alegerii reginei lor. Toți oaspeții erau întîmpinați cu buchete de flori vii, unii cu trandafiri, alții cu lalele și chiar cu flori de liliac și de romаnițe mășcate din care oaspeții rupeau petale, ghicind dacă cineva îi iubește sau nu-i iubește.
Domnul Howells se afla și el printre mulțimea care devenea gălăgioasă. Observîndu-i pe Gabriel și pe Letiția le-a făcut un reveranse cu capul său chel. Gabriel a înaintat repede și l-a salutat cu o satisfacție și cu o slugărnicie camuflată, care ieșea la suprafață după felul cum i s-a adresat, după felul cum se comporta el față de omul îmbrăcat ca la carte. Letiția chiar a început să creadă că Gabriel pur și simplu în acel moment este gata să-i pupe și degetele de la picioare, însă comportarea conform protocolului nu admitea să fie așa de bizar, deaceea el își demonstra totul pe fața sa. Nu toți pot citi expresia feții unui om, presupunea el. Dar, se înșela. Letiția era capabilă să depisteze tot ce el credea că ascunde de alții. Ea va fi și în cele ce vor urma capabilă de foarte multe, pentru că, cea mai mare aventură din viața ei, abia urma să înceapă.
Din mulțimea pestriță ea mai era urmărită de niște ochi. Ochii asiatici nu erau al unui bărbat, ci ai Toiyei Mononoke. Ea a venit special la aeroport, fiindcă a avut o presimțire, a visat-o pe Letiția și după cum și-a dat ea seama, fata se afla în fața unei mari primejdii. Urma să o prevină și să-i ajute într-un fel. Și Toiya s-a apropiat de Letiția.
- Nu te grăbi dragă, că eu mai am ceva să-ți spun înainte de plecarea voastră. Sper că n-ai uitat că ce poate Toiya, știe numai unul Dumnezeu și eu doar un singur gram, i-a răspuns japoneza. Te rog să vii puțin mai într-o parte și să nu-ți faci griji.
Ambele s-au retras aproape de o fereastră din care se vedea peisajul frumos al împrejurimilor, colinele domoale, casele ca niște ciuperci după ploaie și un verde aprins de jur împrejur. Toiya i-a amintit Letiției despre telefonul ei și i-a spus că-l poate pierde în anumite împrejurări, deaceea trebuie să dețină și un mic cip de legătură cu sateliții.
- Dar unde?
- Sub piele, la ambele mâini. Alt cip îți stă după ceafă și mai jos pe un umăr. Pentru a neutraliza depistarea lor, vei fi nevoită să nu te desparți de un lănțișor din aur cu o mică cruciuliță pe care o vei avea mereu la gât. Și Toiya i-a prins lănțișorul cu crucea mică de aur, apoi i-a șoptit ceva la ureche. Urma să-i mai implanteze un cip. Chiar în aeroport, fără ai provoca durere și fără a interveni, cum se obișnuiește în asemenea cazuri, cu niște instrumente chirurgicale. Toiya doar i-a lipit ceva la mînă și pe umăr, șoptindu-i să nu se neliniștească, dacă va simți că o frige ceva. În timp de vreo nouă minute efectul magic se va termina și lipiturile vor dispărea, iar cipul se va afla deja în carnea ta. ”Să știi că el - cipul te va ajuta să-ți găsești ceea ce îți va lipsi, atunci când vei fi în mare primejdie.” Letiția a făcut ochii mari, dar n-a spus nici un cuvințel. I-a mulțumit prietenei venite în acea clipă în preajma ei, pentru că avea grijă, dar mai ales, i-a mulțumit Divinului Suprem, adică Creatorului. Apoi a întrebat-o pe Toiya dacă face să meargă mai departe cu Gabriel.
- Du-te fără nici o grijă, fiindcă nici el nu știe prin ce pericol de moarte va trece. Sper că ambii veți trece cu success, dar pentru ca să fiu mai sigură, eu și alții ne vom stărui să nu te pierdem din vedere chiar și la multe sute de kilometri de aici. Doar știi vorba: “La nevoie prietenul se cunoaște!””
- Bineînțeles, că știu acest proverb și vorbă înțeleaptă, rosti cu voce tare Letiția.
- Tu ești o fată destul de deșteaptă, curajoasă, imprevizibilă și predispusă să ai cât mai multe aventuri. Așa că, eu îți doresc succese și baftă cum se mai spune la voi, la românii de aici și de dincolo…