(experiment!)
--------

toată viața călătorim cu un semn de întrebare pe față (sau cu mai multe) deși nu la toți ceilalți am văzut așa ceva.
uneori mă simt obosit de lestul pe care îl port în spate și care sunt tot eu de fapt. obosit nu de drumurile parcurse, ci de cele începute și re-începute dar niciodată, duse până la capăt.
constituția mea duală mă închide fatalmente într-un cerc. într-un cerc din care nu pot evada pe nicăieri. joc într-un film în care nu eu am scris scenariul și nici măcar nu-l cunosc. film în care am ca partener celălat eu, acela care cohabitează cu mine și cu care mă aflu într-un conflict cvasi permanent.
știu că are o putere egală cu a mea dar poartă un semn contrar. nu sunt sigur însă la cine se află plusul și la cine minusul.
uneori conviețuim, alteori ne războim, fiecare dând vina pe celălalt dar și pe restul lumii (a se citi soartă dacă vreți!) și nici care dintre noi va învinge, nu știu.
de fapt, acela care va fi hrănit mai bine.
siguranța îndoielii se obține numai printr-o interogare continuă. și asta durează de regulă toată viața. configurația destinului se află în palma fiecăruia dintre noi. adică în mâinile noastre.
atunci de ce eșuează atât de multe destine, majoritatea în apele cele mai puțin adânci?
nimeni nu face corvoadă de plăcere și în față nu se ajunge niciodată pe ușa din dos. o sită nevăzută cerne întotdeauna valorile separând circumstanțele de cei care forțează mâna sorții și fură startul. numai că ea are veșnicia la picioarele ei și nu se grăbește.
omul care nu înțelege că se află între între libertate și necesitate, își provoacă sieși mai multă suferință decât toți potențialii săi dușmani săi la un loc.
nimeni nu face toată viața numai bune, nimeni nu face toată viața numai rele.
unde încetează liberul arbitru și unde începe trecerea pe sub furcile caudine?
canioanele sorții nu înseamnă predestinare.
un suflet viteaz se ridică întotdeauna deasupra circumstanțelor înscriindu-și numele pe pergamentele istoriei. ferice de cei care ajung pe pisc sau în apropierea lui!
să ținem însă cont și de vremurile pe care le-a trăit și ce fel de vânt a prins.
dar atenție pentru că în vârful piramidei nu se află decât un singur loc după principiul, câștigătorul ia tot.
ceilalți cățărători își asumă riscul unui excurs original, pe care nu a mai călcat nimeni dar nu au și plasă de siguranță și nici asigurări pentru nici un fel de risc.
bântuiți de fatidica întrebare: a abandona sau a nu abandona, când pentru ajutor nu poți decât să-ți ridici ochii către cer. smerenie și rugă mută.
dacă oamenilor din jurul tău le este sete, oferă-le apă dacă poți. nu te apuca să sapi o fântână monumentală demnă de columna lui Traian. altminteri când vei termina fântâna, vei află că ei au murit de mult.
cel mai înalt zenit mi se pare din fundul unei prăpăstii, de unde te așteaptă și cel mai greu drum. cel mai ușor drum este acela care coboară continuu, dar unde te vei opri?
dacă sunt avertizat să nu cobor dar nu ascult și nu las în urmă nici un fir al Ariadnei, înseamnă că-mi asum toate riscurile cunoscute și necunoscute.
libertatea nu este anarhie iar necesității nu poate nimeni să-i înfunde căciula pe ochi. slalomul printre expediente este un joc cu focul.
teoria cu: eu sunt mai egal în drepturi decât ceilalți, ține numai cât te afli la putere.
dacă artimetica voturilor te scoate din băncile puterii și te trimite în opoziție, grăbește-te că acolo sunt mai mulți opozanți, decât scaune.
scaune la propriu nu scaune la cap. și să nu te vaiți pe urmă că-ți merge rău din cauză că n-ai scaun.
trăim vremurile în care mulți nebuni folosesc explozbil la purtător și nu e nevoie decât de o scânteie pentru un dezastru.
victimele sunt considerate totdeauna colaterale. adică la momentul potrivit s-au aflat la locul nepotrivit. ghinionul lor.
statistica își face datoria să le înregistreze fără sentimente și re-sentimente, la rece. și cu asta se închide cauza. lumea merge înainte.
originalitatea are întotdeauna prețul ei. dar nu întotdeauna are parte și de cuvenita prețuire.