Și-a tras în farfurie o bucată de friptură de pe platou, apoi lângă a așezat câteva linguri de orez împreună cu ciuperci prăjite, aburinde. A tras puternic aer pe nas, aplecat deasupra farfuriei. A zâmbit mulțumit. Suita numărul 1 de violoncel a lui Bach răsuna de la pick-up, foarte bine întreținut de altfel. Masa era plină de bunătăți. Înainte mâncase somon fumee și icre negre și băuse un vin, dulceag, foarte bine ales de gazde. O dată cu felurile de mâncare s-a schimbat și vinul. Tot delicios, însă mai aspru. Sufrageria uriașă emana bogăția: mobila veche, aristocratică, mirosind ușor a lemn dulce, covoarele persane și lustrele, în număr de trei, aurite. Locul arată exact cum trebuie. Nici prea aglomerat de mobilă și articole decorative, dar nici nu ducea lipsă. Deasupra capului invitatului la cină trona tabloul lui Van Gogh, “Noaptea înstelată”. Părea o copie extrem de bine făcută. Mâncau fără să vorbească prea mult.

- Domnule…
- Te rog, nu-mi spune așa. În casa mea asemenea politețe este exagerată. Te-aș ruga să-mi spui pe numele mic sau poți să mă strigi cum mă alintă prietenii mei, spune gazda apoi și-a ridicat paharul de vin și a băut.
- Cum doriți, domnule, pardon.
- Da, spune-mi Woland.
- Bine, Woland să fie, dar, dacă nu mă înșel, îmi pare cunoscut acest nume.
- Cu siguranță că ai citit și tu “Maestrul și Margareta” a lui Bulgakov.
- Ah, da, așa este. Acum îmi aduc aminte. Interesantă alegere.

Cât timp cei doi bărbați discutau, mușcau din pâine și sorbeau din vin, lângă cei doi se afla soția lui Woland. O femeie uimitor de frumoasă și tânără. Nu-i dădeai mai multe de 20 de ani, deși ea susținea că îi calca pe urme lui 29. Era înaltă și avea părul șaten deschis, ușor ondulat, așezat pe umerii albi că laptele. „Mă jur că așa îmi imaginam toate eroinele frumoase din romanele rusești”, și-a spus Mihail când ea, împreună cu Woland, l-a întâmpinat la ușă. Pentru cina asta era îmbrăcată într-o rochie simplă, neagră, ce mergea până la podea și se lega deasupra umărului drept, stângul ramând golaș. După nume, Marguerite, părea de origine franțuzească, dar Mihail, după ce a aflat porecla șefului, credea că nu este numele ei real.

- Îți plac pisicile, Mihail?
- Spuneți-mi Mihai, doar mama mă strigă Mihail. Ea a ținut foarte mult să-mi pună acest nume demodat.

- Bine, cum vrei. Dar să știi că ceea ce este demodat astăzi, poate reveni la modă mâine.
- Ei, până atunci rămânem la Mihai. Și ca să vă răspund la întrebare, îmi plac pisicile, dar aș prefera un câine ca animal de companie.

Discul de la pick up s-a oprit și un miorlăit s-a auzit de undeva de pe canapea. O pisică, mare, gri închis, și-a scos capul de printre perne. A aruncat o privire spre masă apoi s-a grăbit la picioarele stăpânei. Marguerite l-a apucat de jos, l-a așezat pe masă și i-a dat farfuria ei pisicii.

- El e Behemont, a spus ea în timp ce-l mângâia. De la cap până la coadă.
Mârtanului nu-i plăcea să fie deranjat în timp ce mânca pentru că mârâia de fiecare dată când era atins.
- E foarte mare! Cred că e mai solid decât un câine Chihuahua.
- Sigur. Încă de mic era mare, ca să zic așa, a zâmbit, de asta a și fost numit așa de către soțul meu. Și-a întors fața spre Woland și i-a mângâiat mâna.

Tot timpul ajungea la timp. Niciodată nu întârziase la serviciu până acum. În ultima vreme ajungea cu 10-15 minute după începerea programului și nu înțelegea de ce. Nu-și schimbase obiceiurile. Ritualul de dimineață era același. Se trezea la șapte și jumătate, își târa picioarele până la baie, apoi ieșea vioi și făcea câteva flotări și genuflexiuni, încă în pijamale, își bea cafeaua în timp ce se uita la televizor. Și așa mai departe. Folosea metroul, mai rar mașina. De la stație mergea câteva minute pe jos până la birou. Toate astea îl făceau să ajungă la nouă fix. La ora deschiderii.

În ultima săptămână se găsea că întârzie. Fie că erau cinci minute, zece sau chiar cincisprezece minute. Nimeni nu-i zisese nimic. Toți îl știau ca un tip foarte ordonat. Agenda lui putea să-ți spună asta. Avea aproape toată ziua programată acolo, chiar dacă se întâmpla ca zilele să fie banale. Avea notat: masă prânz, întâlnire x, cafea la pub și așa mai departe. Așa se obișnuise de mic. Maică-sa îl pusese să-și scrie în caiet ce are de făcut. “O să te ajute la teme”, i-a spus. O dată cu întârzierile și agenda a început să fie neglijată. Ultima zi notata era în urmă cu o săptămână. Cina din weekend de la șef de acasă. Când îi mâncase mâncarea bună, îi ascultase vinilurile, îi sorbise nevasta din ochi, când se adâncise în scaunul de piele din birou.
Chiar dacă întârzia, șeful părea să-l placă mai mult. Woland nu știa ce se întâmplase în seara aceea. Plecase din sufragerie până la birou, să aducă cele mai noi trabucuri.

Acum Woland venea tot mai des pe la Mihai la birou. Zâmbea și-l bătea pe spate, prietenește. Tot timpul era impecabil îmbrăcat. Cravată și vesta nu-i lipseau. Și mirosea bine. Toate femeile vorbeau de el când erau singure. Mai ales la masa de prânz. Se adunau în bucătăria mică de birou, își pregăteau salatele și pieptul de pui făcut pe grătar, și vorbeau despre Woland.

- S-a purtat așa frumos cu mine azi. A trecut pe la calculatorul meu și și-a ținut mâna pe umărul pe în timp ce se uită la ce fac. M-a prins că nu lucram, dar n-a zis nimic. Mi-a zâmbit, de m-am topit toată. Îți dai seama, eu m-am roșit și i-am zis că nu o să se mai întâmple.
- Și el ce-a zis?
- A fost calm. Mi-a spus că nu e nicio problemă. Mi-a zis că îi place cum m-am vopsit și a plecat. Mirosea așa bine.
- Chiar așa ți-a zis?
- Da, chiar așa.
- Cum o fi pus mâna aia pe el? Eu i-aș trage-o pe fiecare seară!
- Maria…?!

Mihail nu înțelegea de ce Woland îl plăcea. Nu i se păruse că făcuse o impresie bună la cină. Cel puțin, nu lui. Soția lui Woland a părut că-i apreciază fluența vorbirii și cunoștințele muzicale. Poate chiar și frumusețea chipului.
Într-o zi de vineri, când își strângea lucrurile, Mihai a fost chemat în biroul șefului. Nu fusese niciodată acolo. A urmat-o pe secretara lui Woland, încercând să găsească motivul pentru care a fost chemat. “Poate o fi aflat. Nu avea cum să afle. Soția lui nu ar mărturisi. Ar fi și ea în pericol, la fel ca și mine”. Femeia i-a arătat ușa, apoi s-a așezat la ea la birou. Mihai a încercat să-i prindă privirea. Poate afla în ochii ei motivul lui Woland. Nu a citit nimic.

Încă de la intrare se simțea un miros de lemn dulce. Camera era decorată în același stil ca și acasă. Mobila veche, impunătoare, din lemn, scaune de piele și ferestre mari, pe unde lumina inunda camera. Mihai rămăsese în picioare, aproape de ușă, stingherit. Woland privea pe fereastră. Nu părea să fi observat că a intrat cineva în birou. Mihai a vrut să înainteze, dar era jenat, așa că s-a prefăcut că tușește.

- Ai ajuns, i-a zâmbit larg Woland.
- Da, ați dorit să mă vedeți?

- Vino, vino, stai jos, a spus Woland apoi s-a ridicat de pe scaun. S-a deplasat până la o măsuță de lângă bibliotecă, pe care erau așezate diferite sticle. Ce vrei să bei?
- Nu, nu o să beau, am venit cu mașina.
- Hai, nu mă lăsa să beau singur. O să-l pun pe șoferul meu să te ducă acasă. Eu mai am ceva treabă și o să plec mai târziu.
Mihai nici nu a mai apucat să refuze. Woland i-a întins un pahar.
- Hai, nu fi sfios, i-a spus Woland și i-a ciocnit paharul cu al lui, apoi a rămas o secundă în picioare, lângă Mihail, parcă să vadă dacă bea. Șeful a dat pe gât tot paharul, pe când invitatul lui doar a sorbit
- Bea, să-ți mai pun unul. Mihail s-a supus. Woland a turnat din nou.

Soarele încă mai strălucea peste metropolă, dar la intensitate minimă. Îi dădea mobilei din birou o culoare aurie. Stâlpii de lumină au început să se aprindă. Zgomotul de afară nu pătrundea în birou. Toată mișcarea frenetică: mașinile pe stradă, oamenii care intrau și ieșeau de la gurile de metrou, chiar și păsările de pe cer, care se învârteau în cerc, totul părea absurd, neînsoțit de sunet. Woland se așezase confortabil în fotoliu. Își ținea paharul înclinat ca și cum ar fi studiat lichidul din el, numai că el se uită la Mihai. Zâmbea în continuare și-și mișcă ochii căprui de-a lungul feței lui Mihai. „Ce-o vrea de la mine, pare că știe ceva, dar de ce nu zice?”, s-a gândit Mihai apoi l-a întrebat pe Woland de ce l-a chemat la el în birou.

- Fumează cu mine o țigară, a descuiat un sertar din birou.
- Nu fumez, domnule. Nu sunt sănătoase.
- Dă-o dracu’, pardon, am crezut că ești bărbat. Soția mea a zis că a recunoscut în tine un bărbat adevărat. Mihai a înghețat. Deodată a simțit nevoia acută să de-a pe gât paharul din fața lui.
- Nu mă refuza, nu e frumos, a spus asta și a întins o cutie în care erau așezate țigări rulate cu o foiță maronie. Mirosul era ademenitor.
Mihai a luat o țigară în mână. O ținea stângaci. Woland a scos și el o țigară apoi a închis cutia. Pac. A pus-o la loc în sertar și a încuiat. Și-a aprins țigara apoi s-a aplecat peste birou și a aprins-o și pe a lui Mihai. Când s-a lăsat pe spate scaunul a scârțâit. Mirosul de tutun dulceag umplea camera. Era un miros plăcut, fără să fie înecăcios. Mihai s-a găsit că fumează cu oarecare îndemânare, deși a pufăit doar de câteva ori la viața lui.

- Cum e? Woland s-a aplecat și mai mult în scaun, privind în sus, lăsând fumul să plutească.
- Surprinzător… dar e bine… îmi place.
- Þi-a plăcut de Marguerite?
- Păi, da, este o femeie frumoasă.
- Ai o prietenă, iubită? L-a întrebat și s-a reașezat la birou, cu coatele sprijinite pe masă. Mânecile albastre ale cămășii au ieșit la vedere.
- Nu, a tras din țigară, privind afară pe fereastră. Se relaxase.
- Ar trebui. Ești tânăr. Ai nevoie să te descarci. Știi. Doar nu trebuie să-ți spun eu. Þi-ar plăcea să ai o iubită că nevastă-mea?
- Ooh, da, cu siguranță. Femeia i-a apărut în minte. Penisul s-a încordat, că o zvâcnire inconștientă a unui mușchi.
- Și ce ți-ar plăcea să faci cu ea?
- Eu știu… mi-aș îndeplini toate fanteziile din liceu.
- Ah, da? Cum ar fi? Woland și-a tras scaunul mai aproape, zâmbind larg. Îl studia scrupulos pe Mihai.
- Aș prinde-o de la spate, i-aș ridica fusta și nu i-aș elibera mâinile. S-ar ruga de mine să mă opresc. Atât de dureros i-ar fi orgasmul. Și dimineață, înainte să se trezească…
- Gata, gata, am înțeles…

Scrumieră a primit chiștoacele.

- Și de ce nu iei și tu o femeie? A întrebat Woland, ridicându-se. A umplut paharele cu aceeași licoare.
- Păi nu e așa ușor. Aș vrea eu să găsesc pe cineva la fel de frumoasă ca Marguerite.
- Soția mea a zis că nu e așa greu. Mi-a zis că ai farmec și că ești bărbat, așa-i?
„Asta sigur știe. De ce dracu’ se joacă cu mine? Și ce-i cu toate tâmpeniile de le scot pe gură?”
- Ah.. da.., nu știam.
În momentul ăla o pasăre s-a izbit cu putere de fereastră. Cei doi s-au speriat. Mihai era să-și verse băutura. Porumbelul se izbise frontal. A intrat cu toată forța, ca și cum nu și-ar fi dat seama că acolo se afla o clădire. S-a dezlipit și a picat. O urma roșie a rămas pe geam. Soarele se lăsă în spatele unui zgârie-nori.
- Uff, păsări proaste. Daniela, a strigat Woland. Secretara și-a făcut apariția. Vezi că iar s-a lovit o pasăre de fereastră, vezi să fie curat mâine. Acum eu o să plec.

Mihai a fost împins ușor spre ieșire. La întrebat pe Woland de unde poate să cumpere țigările cu foita arămie. Șeful lui l-a asigurat că o să primească o cutie luni și l-a sfătuit să se distreze în weekend. „Gustă și tu puțin, doar n-o să mori”.
Mihail s-a urcat în mașină. Pe bancheta din spate, pentru că șoferul lui Woland îl ducea acasă. Până la destinație a reluat în minte întâlnirea din biroul șefului. „Ce dracu’ îi venise să vorbească așa despre Marguerite?”. Parcă fusese vrăjit, așa se comportase. Parcă toată reținerea, rușinea i-au fost luate cu mâna. Nu se simțise deloc intimidat acolo, ci chiar confortabil ca și cum s-ar fi confesat unui prieten.

În mașină a început să răsune o altă suita a lui Bach. Nu-și dădea seama care. Mașina a oprit la un stop. Mihail și-a lăsat capul pe banchetă și a închis ochii. Se simțea puțin amețit de la cele trei pahare de acea licoare care se asemăna cu whiskyul.

A pus linguriță în farfurie, lângă o bucată de tort rămas. A împins farfuria zâmbind. Ea s-a ridicat de la masă și a schimbat discul. Părea și mai înaltă în picioare. Rochia neagră era crăpata în partea dreaptă până aproape de șold. În timp ce mergea, rochia se legăna ușor dezvăluind piciorul drept cu pielea fină. De fiecare dată când rochia dezvăluia mai mult, el simțea că inima îi bate mai tare. Mihail se gândea că ar vrea să-și treacă degetele pe picioarele ei. Să simtă cum se înfioară sub atingerea lui. Woland îi vorbea ceva despre muncă, însă nu prea acorda atenție. Își mai întorcea capul din când în când spre șeful lui, dar toată atenția o capta soția acestuia. Ea stătea lângă pick-up și se uită printre discuri, să aleagă ceva potrivit. Până la urma rămâne la Chopin.

În timp ce șeful îi povestea diferite întâmplări, soția lui stătea picior peste picior și fuma. Avea o țigară maronie înfiptă într-un port țigaret. Suflă fumul, lăsându-și capul pe spate. Gâtul alb i se lungea și parcă împroșcă cu parfum. Mihail a ridicat paharul cu vin și se pregătea să-l ducă la buze când a simțit piciorul ei pe gamba lui. Un fior i-a străbătut corpul. Vinul s-a lovit de pereții paharului, însă nu a dat pe afară. Piciorul a dispărut de pe gamba lui și discuția a continuat. După câteva minute a simțit din nou atingerea ei, însă, de data aceasta, pe pulpa. Apăsarea l-a excitat. Și-a dres glasul. Încercă cu putere să mențină contactul vizual cu Woland, în timp ce nevasta lui îl atingea pe sub masă. Woland s-a ridicat de pe scaun și s-a dus până în camera alăturată să-și ia cubanezele. Cei doi au rămas câteva momente tăcuți.

- Ce tăcut ești, a deschis ea gura, rămasă ușor întredeschisă. Mihail a simțit o dorință puternică să-și strecoare limba printre buze, să-i simtă dinții drepți și limba rozalie.
- Nu știu cum să reacționez.
- Păi cum ai vrea să reacționezi, a spus asta punând accent pe ultimul cuvânt. S-a aplecat pe masă și a întins mâna până când degetele lor s-au întâlnit. Decolteul rochiei s-a lăsat. Doi sâni albi și-au făcut apariția, pe fiecare erau câte două alunițe mici, cât un punct lăsat de un pix pe o foaie albă.

A aruncat o privire scurtă decolteului, apoi a ținut contactul vizual. Ochii ei verzi îl plăceau. Pupilele îi erau dilatate mult, lucru care îi plăcea și mai mult. I-a adus aminte de pisicile de la bunici, pe care le găsea pe prispă seara. Toate aveau ochii mari, luminoși.
Înainte să intre în salon, Woland a rămas în picioare în dreptul ușii întredeschise. I-a privit. Le-a văzut degetele încleștate pe masă și buzele lipite. Și-a aranjat papionul apoi a tușit, ca să-și anunțe venirea, și a intrat. A adus două trabucuri, deși Mihai insistase că nu vrea.
Șoferul l-a anunțat că a ajuns acasă.

Când a ajuns la birou a găsit o cutie maro cât o palmă de mare. S-a uitat curios la ea în timp ce-și agata sacoul în cuier și geantă pe scaun. Avea o fundă vișinie. A cântărit cutia în mâini. Era ușoară și fină la atingere. A tras ușor funda cu degetele, iar aceasta s-a desfăcut delicat. După ce a ridicat capacul cutiei, mirosul din interior s-a împrăștiat în afară. Mirosul extraordinar al țigărilor pe care le fumase cu câteva zile înainte, la șef în birou. A luat una și a trecut-o pe sub nas.

- Văd că mi-ai găsit cadoul, a perorat Woland din capătul încăperii. Stătea sprijinit pe ușa biroului cu o cană de cafea în mână.
- Da, da... dar... de unde le pot cumpăra și eu? Ca să nu va mai deranjez de fiecare dată când...
- Stai liniștit, îți aduc eu, îmi spui când le termin și-ți aduc.
- Dar nu există... n-a apucat să termine ce avea de spus pentru că Woland a intrat înapoi în birou.

Cu țigara în mâna a mers spre balcon. Acolo a întâlnit un coleg, care tocmai se pregătea să plece. I-a cerut un foc apoi a rămas singur. Fuma și încerca să-și aducă aminte firul narativ al romanului „Maestrul și Margareta”. Doar bucăți ii veneau înapoi, secvențe și senzații. A aruncat chiștocul și a revenit la muncă.

Într-o altă zi, în timp ce Mihai era ocupat cu munca, Woland l-a vizitat și l-a rugat să-l urmeze. Mihai a protestat puțin deoarece avea un proiect de terminat și nu avea timp de pierdut. Woland s-a uitat prin cameră și a pus pe altcineva să-i termine treaba.

- Hai să ne plimbăm puțin. Avem nevoie de aer proaspăt.
- Sunteți sigur? Încă nu am terminat...
- Da, e în regulă.

Au coborât cu liftul până în parcarea subterană a clădirii. Niciunul nu zicea nimic. Mihai ar vrea să întrebe unde merg, însă nu îndrăznea. Se auzea doar ecoul pantofilor. Toc Toc. S-au oprit la un moment dat. Cineva a turat motorul unei mașini.

- Ești fericit, Mihai? L-a întrebat Woland privind în direcția de unde se auzea mașina.
- Cât se poate, a răspuns el criptic.
- Ce înseamnă asta?
- Păi, nu știu, e greu să vă răspund așa...
- Þi-am zis să-mi spui Woland. Nu vrei să ai bani, șofer la mașină, să mănânci și să bei bine apoi să te duci acasă la frumoasa ta soție?
- Cred că toată lumea vrea asta.
- Și atunci de ce nu o fac mai mulți?
- Pentru că nu pot, pentru că e greu, poți să n-ai noroc și altele.
- Și tu nu vrei?
Mihai, cu capul în pământ, nu a răspuns.
- Bine, încheie Woland.

Mașina neagră a oprit în dreptul lor. Șoferul s-a dat jos și a deschis ușile din spate pentru pasageri. Woland s-a lăsat pe spate, picior peste picior, apoi a scos o țigară din tabachera și l-a invitat și pe Mihai să ia una. În mașină era răcoare, pielea scaunelor era rece, iar parfumul plăcut al țigărilor umplea aerul.
Nu au mai vorbit până când mașina a oprit. S-au dat jos, iar Mihail a văzut că oprise în fața unui restaurant cunoscut pentru luxul acestuia. Ar fi trebuit să servească cea mai bună mâncare din oraș. Se gândea deja cum o să plătească consumația, când și-a dat seama că nu avea portofelul în buzunar. A ezitat să intre, însă Woland i-a făcut un gest scurt și ferm pe care nu-l putea ignora. L-a urmat. Telefonul lui Woland a sunat, iar el a răspuns. În interior zăpușeala de afară dispăruse complet. Era răcoare, la fel ca în mașină, mirosea a parfum, iar pe mese erau flori ce păreau proaspăt culese din grădină. Mihai îl urmărea pe Woland, care vorbea la telefon și era ghidat de un chelner spre masa lor, privind cu atenție luxul din jurul lui. Erau câțiva meseni în sală, însă ei treceau pe lângă fiecare masă, fără a părea că s-ar opri. Într-un final ajung într-un colț la o masă rotundă cu un buchet de flori în mijloc. Acesta este înlocuit repede cu o crupă cu șampanie. „Sărbătorim ceva? Sau asta obișnuiește să facă la fiecare prânz. Doamne, ce caut eu aici?”

- Sper că nu te simți stânjenit de toate astea, a spus Woland, arătând în jur, parcă citindu-i gândurile lui Mihai.
- Oarecum... Știți, eu nu sunt obișnuit cu astfel de locuri cum sunteți dumneavoastră.
- Þi-am zis să-mi zici Woland, s-a răstit și a dat cu pumnul în masă astfel încât paharele au clincănit ușor. A zâmbit forțat apoi a chemat chelnerul. A înmânat meniuri.

Mihai era mai nedumerit că niciodată. Au deschis meniurile și au început să le răsfoiască. Mihai nu citea numele mâncărurilor sau ce conțineau, ci prețurile. Urmărea linia prețurilor și mâncarea cu numărul cel mai scăzut îi atrăgea atenția, apoi vedea ce este. În timp ce făcea asta îl privea, peste meniu, pe șeful lui. Era îmbrăcat într-un costum bleumarin cu dungi fine albe și avea o cravată castanie ce se potriveau cu pantofii de aceeași culoare. Părea proaspăt tuns cu părul dat într-o parte. De fapt, el părea mereu proaspăt tuns. „Poate și e” și-a spus Mihai. Degetele îi erau curate și unghiile tăiate cu grijă, iar la fiecare mișcare emana un parfum dulce, plăcut. Chelnerul a preluat comanda lui Woland, iar Mihai s-a rezumat doar la a bea ceva. Șeful lui nu a vrut să audă de așa ceva și nu l-a lăsat până când Mihai nu a comandat un antreu, fel principal și deșert, asigurându-l că o să fie un prânz lung. Chelnerul a turnat șampanie în pahare apoi i-a lăsat pe cei doi singuri.

- Îți plac numerele, matematică, așa-i? A spus Woland și a ridicat paharul de șampanie făcându-i semn lui Mihai să bea și el. Acesta i-a urmat îndemnul și beau amândoi.
- Nu chiar, a răspuns Mihai, apoi s-a șters cu mâna la gură. Un gest pe care l-a regretat imediat.
- Nu? Ciudat. Tu lucrezi cu numerele în fiecare zi. Cum se face?
- Nu pot să zic că am avut un cuvânt de spus.
- Cum? Doar e viața ta.
Chelnerul a adus antreurile, a reumplut paharele apoi s-a retras discret. Încăperea era învăluită în suita orchestrală nr 3 a lui Bach.
- N-am avut nicio preferință pentru matematică sau limba romana, științe sau sport. Am ales matematica pentru că mă pricepeam cât de cât și atâta timp cât o să existe bani o să fie nevoie și de oameni ca mine.
- Bună logică ta, a spus Woland râzând.
- Era să renunț la un moment dat, rămăsesem în urmă cu studiile și nu mai aveam chef, însă ceva s-a întâmplat și m-a făcut să continui.
- Ceva?
- Destinul, soarta, Dumnezeu... cum vreți să-i spuneți.
Woland a râs și a mai golit un pahar apoi a comandat o sticlă de vin.
- Iar acum nu pot să mă plâng, a spus în continuare Mihai, parcă mai puțin timid.
- Dar nici nu ești fericit.
- Cum suntem toți.

Au venit felul principal și vinul. Muzica continua în ritmuri de pian, iar încăperea se umplea treptat cu bărbați îmbrăcați la costum și cu femei în sacouri și fuste strâmte. Woland a turnat vin în pahare, deși Mihai refuzase, motivând că se afla încă la serviciu. Au mâncat fără să vorbească prea mult. Totul era delicios. Pieptul de rață era excelent, iar vinul alb făcea deliciul papilelor gustative. După ce a înghițit o bucată de carne, Mihai a observat că fața lui Woland s-a luminat. A scos șervețelul din jurul gâtului și s-a ridicat de la masă. Mihai, nedumerit, s-a uitat în spate și a observat că se apropiau doi bărbați însoțiți de chelner. I-au strâns mâna lui Woland și s-au înclinat puțin, apoi l-au salutat și pe Mihai. Nu s-au prezentat. S-au așezat de o parte și de alta a mesei, iar acum cei patru semănau cu vârfurile unei busole. Nord-sud-vest-est. Numai că cei doi ieșeau complet din peisaj. „Oare cum de i-au lăsat să intre? Oare au spus numele lui Woland la intrare? Vin aici des și sunt obișnuiți cu ei?”.

- El este profesorul, a spus Woland și a arătat în dreapta lui, iar el este Azza, arătând în stânga. Zâmbea. Părea fericit.

Cel pe care l-a prezentat ca Profesorul era îmbrăcat cu un sacou de tweed foarte colorat (roșu, galben, verde) și papionul era în aceleași nuanțe. Pantofii erau gri, iar pantalonii negri. Mihai nu înțelegea cum putea să iasă așa din casă. Sacoul îi venea strâmt. Nu-i putea cuprinde bine corpul grăsun. Nici cel numit Azza nu era în ton cu ce se întâmplă. Avea părul gelat pe spate, era îmbrăcat cu un tricou alb inscripționat cu niște cuvinte scrise cu un font neinteligibil. Era bronzat, însă nu uniform, se putea observa urma tricoului pe care îl purtase. Avusese mânecile mai lungi decât pe cel care-l purta acum. Au comandat amândoi câte un fel de mâncare. Mihai a oftat pentru că asta însemna că acesta întâlnirea avea să se prelungească și mai mult. Cei doi veniți îl cam ignorau pe Mihai și vorbeau doar cu Woland. Rar, Profesorul îi mai arunca câte o privire, iar Azza nu-l privise deloc de când veniseră.

Amândoi erau niște ființe ciudate. De parcă ieșiseră dintr-o schiță de teatru. O comedie, eventual. Erau complet în antiteză. Fața profesorului era buhăită, pe când fața lui Azza era suptă, astfel încât i se vedeau foarte bine pomeții și linia maxilarului. Profesorul avea ochii ușor ieșiți din orbite, iar ochii lui Azza erau înfundați. Antitezele puteau continua, unul era gras, altul slab. Profesorul, poate din cauza meseriei lui vorbea mult și era obișnuit să dea explicații. Azza, pe de altă parte, era tăcut ca un cuc. Doar din când în când mai gungurea câte ceva, dar, în schimb, avea o privire sfredelitoare. Unul era mai expansiv, celălalt mai retras. În fine, erau complet diferiți. Însă nu doar partea asta era ciudată, ci și faptul că erau prieteni cu Woland.

Încă de când erau copii mici și alergau după fete împreună, cum a fost fericit să adauge Woland. Șeful lui Mihai era un om cât se poate de normal. Arată ca un bărbat scos din anii 40 din America. Tuns scurt, dat într-o parte, tot timpul proaspăt bărbierit, cu un maxilar pronunțat și cu maniere, îmbrăcat la costum și în frac la ocazii speciale. Prezența sa emana elegantă, iar Mihai credea că nu era nimeni de la serviciu căruia să-i nu-i fie cât de cât frică de Woland. Teama nu le-o inspira el angajaților, care îi purtau un adânc respect. Era mai degrabă teamă de a nu-și dezamăgi șeful. Era, așadar, curios că Woland era încă prieten cu aceste două personaje. Pe lângă aspectul fizic curios, cei doi nici nu debordau de inteligență. Azza nu părea să aibă propriile lui idei pentru că tot ce zicea părea că reciclează cuvintele lui Woland, iar profesorului îi plăcea să vorbească mult și aborda idei pe care nu le ducea la capăt, doar pentru a ne arăta că știe anumite concepte și teorii. Mihai nu înțelegea cum ei pot fi prieteni. Dacă îi vedeai pe strada împreună nu-ți puteai imagina despre ce vorbesc. Însă găseau subiecte de discuție cu ușurință și vorbeau fără a se sinchisi de cei din jur, iar Woland părea în regulă cu asta. Când cei doi au terminat de mâncat, Mihai își gustă deșertul.

După ce au terminat de mâncat, fiecare a comandat o cafea, iar Mihai a fost uimit să vadă că toți fumau același țigări maronii pe care le încercase prima dată la Woland în birou. Dacă până acum cei doi invitați îl ignoraseră pe Mihai, acesta a devenit tinta discuției. Toți trei îl priveau, fumau și sorbeau din cafele.

- Bun, așa-i? Întreabă Woland.
- Toți au dat din cap afirmativ și au mormăit ceva.
- Nu-ți face griji, Mihai. Plătesc eu. Știu că ți-ar fi greu să plătești masa asta din salariul tău. Eu ar trebui să știu, doar sunt șeful tău.
Woland a rânjit, apoi i-a privit satisfăcut pe cei doi prieteni vechi. Mihai nu a zis nimic, doar a mai sorbit din ceașcă. Începea să regrete că venise acolo.
- Ai mai mâncat în astfel de loc? A întrebat Azza, apoi a tras puternic din țigară, iar capătul acesteia s-a făcut roșu ca un jăratic.
Mihai voia să zică sarcastic: Dar tu ai fost? Fără Woland, bineînțeles. Părea mai degrabă un muncitor pe șantier decât că cineva care ar cina des în asemenea locuri. S-a abținut să zică asta și a răspuns politicos că nu a fost într-un loc atât de frumos. Nu înțelegea ce se întâmplă, Woland nu s-a lăudat niciodată cu bogăția lui. Nu în preajma lui Mihai.
- Văd că ai trecut la țigările lui Woland, a vorbit și Profesorul. Și înainte ca Mihai să apuce să răspundă, el a continuat: Nu e așa că sunt dumnezeiești? A spus apoi a izbucnit într-un hohot, la care s-a alăturat și Azza. Woland s-a mulțumit doar să rânjească.
Chelnerul și câțiva meseni din apropiere s-au uitat în direcția lor, să vadă ce era așa amuzant. N-au aflat. Au revenit la mâncarea lor.
- Nu am mare experiență în ale fumatului, dar astea sunt chiar bune, a răspuns Mihai, ignorând hohotul de râs.
- Gata! A spus Woland, apoi i s-a adresat lui Mihai. Îmi pare rău pentru comportamentul prietenilor mei... sunt cam neciopliți. Cei doi au rămas tăcuți.
- E în regulă. Nu m-am supărat.
- Bun. Să știi că îmi placi. Altfel nu te-aș fi primit în casa mea, nu ți-aș fi dat țigările mele și nici nu te-aș fi adus aici.
- După o masă așa copioasă și gustoasă, după cafeaua asta extraordinară, mă gândeam că am putea să discutăm pe îndelete. Te-am și învoit de la serviciu, a continuat Woland.
Mihai era intrigat.
- Da, desigur.
- Perfect. Păi, uite, eu aș vrea...

Ajunsese acasă târziu pentru că rămăsese prin oraș. Dacă tot avea după amiază liberă s-a gândit că o plimbare nu ar strica. Oricum avea nevoie să respire aer curat. Trebuia să se gândească la discuția de la prânz. Trebuia să ia o decizie și să o facă cât mai repede. Woland nu părea genul de om care să aștepte după un răspuns. Mihai, de asemenea, nu înțelegea de unde venise interesul lui Woland pentru persoana lui. Până nu demult, era doar un contabil la firmă. Iar de când cu cina aceea neașteptată, pe care vrusese să o refuze de altfel, Woland era tot mai interesat.

Și-a preparat o masă frugală de seară și s-a așezat în fața televizorului. Butona, dar nu găsea nimic care să-i capteze atenția. Ar fi fost greu. Privitul era doar ceva pasiv pentru că mintea lui era încă la prânzul cu Woland și cu cei doi „slugarnici”, cum îi catalogase Mihai. După masă, a încercat să-și ocupe timpul cu ceva la vremea de culcare, însă nu reușea să găsească ceva, să-l preocupe.

Și-a adus aminte de clubul de jazz recomandat de șeful său. Avea chef să iasă undeva, să bea și să se relaxeze.” Un club select de jazz ar fi perfect pentru asta”, a spus el, apoi a căutat cartea de vizită a clubului pe care era scrisă parola lui Woland. Și-a îmbrăcat costumul cel mai bun, pe care-l purtase doar de două ori și care încă îi venea bine, apoi și-a atașat o cravată neagră cu dungi fine, purpurii. Și-a încălțat pantofii din miele maronie, ușor roșiatică și a urcat în taxi.
A plătit apoi a pășit afară. Se afla pe o stradă retrasă, liniștită. S-a uitat de câteva ori de jur împrejur, iar la un moment dat a observat o ușă destul de mică de culoare neagră. A încercat să o deschidă. Era încuiată. Se uita nedumerit de-a lungul străzii, când o voce de bărbat, dincolo de ușă, îl întrebă parola. A tresărit apoi a bâjbâit după cartea de vizită. Un bărbat mare, doi metri să fi avut, îmbrăcat la costum, ușor aplecat, i-a deschis ușa. Mihai a pășit în atmosfera albăstrie.

A intrat într-un spațiu întins cu pereții din cărămidă roșiatică, presărat cu canapele de piele, iar în fața lor se afla o măsuță mică, de sticlă. Locul era plin, însă aerisit. Doar vreo două canapele erau libere, în rest erau ocupate de cupluri. Trupă de jazz cânta de zor. Melodia îi părea cunoscută lui Mihai, însă nu știa să o numească. Credea astfel pentru că o mai ascultase o dată. La Woland în mașină, după întâlnirea din biroul șefului.” You don’t know what love is” cântată de Sonny Rollins. Ușor dezorientat, Mihai trecu pe lângă formație, apoi se așeză la bar. Ceru un martini. Tot timpul a vrut să bea, dar niciodată nu avusese ocazia. A mâncat o măslină de pe scobitoare, după cum văzuse că se face în filme. Pe a doua a pus-o înapoi în pahar. A gustat din băutură. I-a plăcut. A zâmbit că pentru sine și s-a uitat de-a lungul barului. Formația terminase melodia și trecuse, între timp, la ceva mai liniștit. All Blues de Miles Davis. Nu cântau perfect, însă lui Mihai îi plăcea. Deja uitase de prânzul de mai devreme și se simțea bine, emoționat. S-a întors cu spatele la barman și s-a uitat la un cuplu de pe o canapea din apropiere. Stăteau unul lângă altul, fiecare pe un colț a două canapele alăturate. El era îmbrăcat la costum, ea în rochie. El bărbierit și elegant, ea machiată și cu un decolteu frumos. Amândoi stăteau ușor aplecați și se priveau. Bărbatul bătea ritmul melodiei cu degetele pe piciorul femeii. „El o să fie fericit în seara asta”, s-a gândit Mihai.

- Nu e frumos să te holbezi!
Ușor bulversat, Mihai s-a întors spre stânga lui.
- Nu voiam asta. Îmi pare rău. Doar că..
- E în regulă. A râs ușor, teatral. Pari nou pe aici, așa-i?
- Da.

O femeie se apropiase și se așezase lângă Mihai, cât timp el era preocupat de cuplul de pe canapea. Era frumoasă, fără îndoială. Rochia roșie îi scotea în evidență corpul suplu, iar părul strâns la spate, în coc, îi evidenția fața frumoasă. Avea un aer asiatic. Ochii ei mari, căprui, erau ușor alungiți, iar machiajul cu creionul îi întărea acest efect. Avea o pereche de buze mici, dar pufoase, nasul fiind de asemenea mic.

- Mihail, spuneai că te cheamă?
- Da, după buletin, dar prefer Mihai.
- Ce nume vechi. Îmi place! A exclamat ea fericită.
- Nu am mai văzut pe nimeni să fie atât de încântat de numele meu. Să știi că și mie îmi place numele tău, Karina.
- Da? De asta l-am ales. Știi că înseamnă frumoasă în italiană?
- Nu știam. Stai puțin, l-ai ales? Nu e numele tău?
- Vai, nu! Ai cumva o țigară?

Mihai a pus tabachera pe bar și a scos una.

- De ce l-ai schimbat?
- Vai, ce țigări ciudate. De unde le ai? Sunt bune?
- De la un prieten și sunt sigur că o să-ți placă.

În timp ce-și aprindea țigara se uită la ea și căuta un defect. Părea perfectă. Părul negru era în contrast cu pielea albă. „Pariez că e foarte fină la atingere”, s-a gândit Mihai. Decolteul rochiei îi evidenția frumos sânii, ca niște perle puse pe un piedestal. Stăteau acolo și așteptau să fie furate. Dacă unii sunt mofturoși la mâncare, Mihai era mofturos la femei. Căuta nod în papură fiecărei femei cu care ieșea. Nu râdea cum trebuie, nu se îmbrăca cum voia el, făcea ceva care nu intra în tiparul stabilit de el. A mâncat și a doua măslină apoi a băut restul cocktailului.

- Ce vrei? Eu mai beau un martini.
- Păi, eu mi-aș lua un cocktail numit Marguerite. Doar aici se face.
S-a gândit imediat la soția lui Woland. Cocktail special numit exact așa. În barul preferat a lui Woland. Nu era de mirare. Au comandat și au primit băuturile în același tip de pahar. Diferență o făcea culoarea lichidului, cocktailul Marguerite era roșu, iar în loc de două măsline într-o scobitoare avea o felie de lămâie tăiată subțire, înfiptă în buza paharului. Au băut în cinstea lor apoi Mihai a întrebat-o dacă știe cine este proprietarul clubului.
- Nu, de ce? Îl știi tu?
- Întrebam... eram curios. E prima dată când vin. Dar pe cineva numit Woland îl cunoști?

Karina s-a uitat spre tavanul localului, repetând numele Woland cu o voce scăzută. Formația a luat o pauză. Câțiva clienți au aplaudat.

- Nu, nu cred. Ce nume ciudat mai este și asta! Nu vrei să vorbim despre altceva? A spus ea și s-a înclinat puțin în direcția lui Mihai, astfel încât el să-i poată vedea sânii mai bine. Mihai și-a adâncit privirile în decolteul ei.
- Ce păcat că s-au oprit. Îmi plăceau. L-a atins ușor pe mână, iar degetele ei au poposit pe încheietura lui. Chiar atunci muzica a răzbit din boxe. Cât timp trupa se odihnea, muzica din calculator se ocupă de bună dispoziție a clienților.
- Nu prea mă pricep eu la jazz, dar îmi plac.
- Să știi că ești drăguț. S-a uitat în ochii lui când a spus asta. Eu nu prea ies cu tipi ca tine, însă e ceva ciudat și frumos la tine care îmi place. Mihai era flatat. Era ciudat și frumos.
- Þie îți plac? A continuat Karina.

Mihai ar fi vrut să scoată o onomatopee, ce ar exprima agrearea totală. În schimb, s-a mulțumit să dea din cap, fără să spună ceva.

- Te-am intimidat? A spus ea și și-a strecurat arătătorul în gulerul lui Mihai. A simțit căldura gâtului bărbătesc, iar el s-a excitat la atingerea ei.
Mihai continua să tacă. A clătinat din cap, în semn că nu.

Karina a explodat în râs. Mihai s-a mulțumit să rânjească. Ea s-a apropiat și i-a spus:
- Hai să plecăm de aici. Nu stau departe. Parfumul ei dulceag și apropierea trupurilor l-au făcut pe Mihai să aprobe imediat și s-a ridicat de pe scaun.
Când voiau să plece au auzit o voce de la bar.
- Karina... în seara asta nu ai noroc. Mai bine încearcă în altă parte. E al meu. A scos un râset scurt. Iar tu, Mihai, te lași așa ușor de păcălit.

Amândoi și-au întors privirile către bar. Mihai fusese atât de captivat de femeia din fața lui, încât nu observase că mai era cineva la câteva scaune depărtare.

- Poftim? Cine ești tu și ce vrei de la mine? A ripostat Karina apoi l-a înghiontit pe Mihai, să plece de acolo cât mai repede.
- Hai, Mihai, vino lângă mine, a spus și a bătut ușor cu palma tapițeria scaunului de lângă.
Femeia a mai tras ușor de el, însă Mihai nu s-a mișcat. S-a uitat în ochii ei, s-a scuzat și a revenit la bar.
- Marguerite! Ce faci aici? Și ce s-a întâmplat mai devreme? A spus Mihai, încălecând scaunul fără spătar de la bar.
- Am ieșit și eu. Nu am voie? A spus ea zeflemitor.
- Scuză-mă, nu am vrut să spun nimic cu asta. Doar că...
- Stai liniștit. Te tachinam. Cât despre fetișcană cu care erai, și a arătat cu degetul în spate fără să privească dacă Karina mai era acolo, ea agăța bărbați în fiecare seară. Și am auzit că nu ar fi prea ieftin.
- Serios? Mihai s-a uitat prin încăpere, însă nu a reușit să o repereze pe Karina.

Plecase.

Mihai era uimit că Marguerite se afla acolo. Nu se aștepta și nu știa cum să se comporte în asemenea situație. Formația revenise pe scenă. Marguerite a oftat și a lăsat capul în jos. Iar devenise melancolică, melodia pe care o cantă trupă,” Star crossed lovers” de Duke Ellington, îi aducea aminte de trecut. Mihai nu a băgat de seamă, fiind încă fascinat de faptul că o femeie de companie încercase să-l agațe. El era hotărât să nu aducă în discuție ce se întâmplase la cina sau să vorbească despre propunerea lui Woland. Așa că încerca să vorbească despre nimicuri: cum e în club, că-i place muzica, ca acasă nu ascultă și că ar trebui, despre știri sau ce se mai întâmplase prin țară, însă nu știa prea multe pentru că nu mai citise un ziar de câteva luni. Ea se cam plictisea. Îi plăcuse mai mult să-l privească de la bar cum vorbea cu Karina. Astfel putuse să-i observe gesturile largi, fata, mai mereu zâmbitoare, cum își umflă pieptul și cum se roșea la fiecare apropiere sau atingere a femeii. Un moment de liniște de câteva minute i-a jenat pe amândoi. Mihai s-a scuzat și a plecat la baie. După ce s-a ușurat și și-a stropit fata cu apă, și-a aranjat cravată, apoi a rânjit în oglindă, și-a verificat dinții.

Când s-a întors la bar, Marguerite îl aștepta cu două pahare în mâini. I-a înmânat unul, au ciocnit și au sorbit. Înainte să pună paharul jos, Marguerite l-a privit și l-a întrebat ce are de gând să facă în legătură cu oferta lui Woland.

- O, o, oferta? Se bâlbâie Mihai, apoi s-a așezat pe scaun, fără să lase din mână paharul.
- Mi-a spus Woland de prânzul vostru de azi.
- Înțeleg, a spus apoi a mai băut o gură din pahar.
- Să înțeleg că nu te-ai hotărât?
- A, nu. Nu cred. Nu încă. A zis că am timp de gândire.
- Stai liniștit. Eu întrebam de curiozitate.

Mihai s-a înroșit. A lăsat capul în jos și a pus paharul pe tejghea. Se gândea că și ea trebuie să afle de propunerea lui Woland. Era normal. Însă confruntat așa deodată cu această idee se rușinase.

- Nu ți se pare cam ciudată propunerea? A privit-o doar cu colțul ochiului, atenția lui fiind captată de barmanul care învârtea și aruncă cu sticle în aer, ca apoi lichidul să fie vărsat în pahare.
- Deloc. Chiar eu i-am propus asta.
- Poftim?! Cum vine asta? Mihai se uită uimit la fața ei, încercând să-i ghicească intențiile.
- Eu i-am spus că aș vrea asta, iar el a fost de acord.
- Dar de ce? De ce ar accepta soțul tău că eu să fac sex cu tine? Nu înțeleg.
- Asta am dorit eu și el mi-a îndeplinit dorința, a spus Marguerite jucându-se cu paharul, învârtindu-l, aproape să verse lichidul.
- De ce asta? De ce nu puteam să ne întâlnim doar noi doi, fără să-l implicăm pe Woland?
- Nu puteam să-i fac asta, să-l înșel, a spus ea.
- Și acum o faci pe față, care e diferența? A vorbit Mihai agitat. Nu-i convenea situația.
- Uite ce e, eu am întâlnit mulți bărbați, însă niciunul nu mi-a plăcut îndeajuns. Iar tu sărutându-mă la cină, în casa soțului meu, cu el de față, mi-a dat răspunsul că tu ai fi în stare să faci asta
- Era de față?! A strigat Mihai, atrăgând atenția a câtorva clienți din jur.
- Lasă asta. Nu e important, ci ce ai de gând să faci?

El era complet bulversat. Nu înțelegea ce se întâmplă. Își dorea ca damă de companie, Karina, să nu fi plecat, ar fi vrut să meargă cu ea acasă. Să facă dragoste cu ea. Fusese îndeajuns de ciudat să audă propunerea din gura lui Woland, însă să o audă și de la Marguerite era prea mult. „Unde dracu’ am nimerit? Acum câteva săptămâni eram bine mersi, iar acum sunt implicat în nebunia asta.”

- Să înțeleg că el a văzut când ne-am sărutat atunci?
- Da.

Mihai nu a mai răspuns ci doar și-a dus mâna la frunte și a început să-și maseze îngrijorat scalpul. Simțea cum transpira din ce în ce mai mult. Pe ceafă și pe la tâmple au apărut câteva broboane de apă. Nu mai putea înghiți, i se uscase gâtul. A cerut o apă plată, iar barmanul i-a turnat în pahar. Gâl-gâl-gâl. Se uită cu atâta poftă la lichidul incolor, de parcă ar fi fost singura lui scăpare din situația în care intrase.

- Doar sex? Doar asta trebuie să facem? A spus el cu ochii închiși.
- Păi, da. Cam asta e în mare.
Fără să mai întrebe ceva a scos portofelul din buzunarul interior al sacoului, a plătit și a dat să plece.
- Nu mai stai cu mine?
- La ce bun? Mă duc acasă. Mi-am cam pierdut cheful. La revedere.
- Noapte bună, maestre, a spus Marguerite stând pe scaun. A schițat un zâmbet.

Mihai și-a întors privirea spre ea, a făcut un gest vag din cap și a ieșit.

S-a dat jos din taxi agitat. A rămas în picioare pe trotuar căutând din priviri un magazin deschis. A zărit unul și a mers într-acolo cu pași repezi, a cumpărat un pachet de țigări și o sticlă de whisky. A aprins o țigară pe drum, deși nu avea mult până acasă, și a fumat chiar și în lift. Când a ajuns în casă, a aruncat-o într-un pahar cu apă. Un sfârâit scurt s-a auzit. Și-a desfăcut cravată și a lăsat-o pe cuierul din hol, apoi s-a lepădat și de restul hainelor la baie. A tras pe el o pereche de pantaloni scurți și un tricou gri. În bucătărie a desfăcut sticlă de whisky și a turnat într-un pahar, a dat puțin și pe lângă, pătând masă. A pus capacul sticlei apoi a aruncat două cuburi de gheață peste lichidul maroniu. Câțiva stropi au sărit din pahar. A tras o dușcă lungă și a trântit paharul. S-a mai liniștit.

Mihai nu bea și nici nu fuma, era liniștit și-și făcea treabă. Nu avea de gând să devină măreț, cunoscut și iubit de oameni. Nu plănuise asta. El voia să o ducă bine, să aibă un trai bun și să-și mai satisfacă capriciile din când în când. Singurul lui drog erau femeile. Ea trebuia să fie exact ca în mintea lui. Găsise asta în Marguerite, dar o tratase că pe o fantezie, iar acum se vedea pus în această situație. Nu înțelegea ce se întâmplă. „Ce dracu’ s-a întâmplat cu adulterul tradițional?!” Creierul lui era incapabil să facă conexiunile și asta îl frusta cel mai mult. Găsise că cel mai bun remediu era băutura, care-i încețoșă mintea, iar țigările îl țineau ocupat. „Și de ce naiba m-a strigat maestre? Nu părea că glumește. Nu mi-a mai zis niciodată așa”. Se plimba dintr-o cameră în alta cu un pahar într-o mână, iar în cealaltă ardea o țigară. La un moment dat și-a dat seama că-l dureau picioarele și s-a așezat pe pat. Camera începuse să se învârtă cu el. În fata patului avea o bibliotecă destul de mare, însă citise abia un sfert din cărțile aflate acolo. „Trebuie să-mi țin privirea într-un punct fix și camera nu o să se mai învârtă și-a zis el ațintindu-și privirea asupra unui cotor de carte. A stat așa o perioadă. Camera se învârtea mai încet. Era mai bine. Întoarse capul puțin spre stânga să citească titlul cărții. Era chiar Maestrul și Margareta a lui Bulgakov. O sclipire i-a apărut în ochi și a dat să se ridice. A reușit din a doua încercare. A scos cartea apoi s-a așezat înapoi în pat. O ținea în poală și se uită la ea. Pe coperta era ilustrată o femeie îmbrăcată într-o rochie lungă ce mergea pe stradă, dar se uită în spate. Îi era frică de ceva. Mihai voia să vadă dacă observă ceva în spatele femeii, dar privirea i se încețoșă și totul deveni un amestec de culori. A închis ochii și s-a lăsat pe spate. Îi era rău, însă a adormit cu genunchii îndoiți și cu cartea în poală.

A început să se foșnească în pat. Un junghi i-a trecut prin spate și prin genunchi. Cartea s-a izbit de podea. O durere i-a sfredelit capul de la o tâmplă la alta. S-a întins pe burtă pe de-a lungul patului și a pus perna pe cap. S-a trezit câteva ore mai târziu, se simțea mai odihnit, însă capul încă îi bubuia. A băut câteva pahare cu apă și a luat două pastile pentru durere. În timp ce-și târa picioarele prin casă, a observat cartea pe podea. A luat-o de jos și și-a adus aminte că vrusese să o citească. A început să o răsfoiască, stând în fund pe pat. A citit cartea în anul întâi de facultate. O colegă îi vorbise despre ea și speră că o să o impresioneze dacă o să o citească. Avusese probleme cu reținerea numelor rusești, iar fantasticul din paginile romanului nu se împacă prea bine cu el. Mihai era o fire pragmatică, prea puțin spirituală. A deschis cartea la prima pagină și a început să citească. Capul încă îi zvâcnea, dar se putea concentra asupra cărții.

După o oră făcu prima pauză. Firul narativ îl prinsese și era în special interesat să vadă ce o să facă Woland, personajul fiind atât de vivid asociat cu șeful său. După ce a înfulecat ceva și a băut un pahar cu apă, a revenit la lectura.

Peste câteva alte ore, când noaptea trona afară, iar stâlpii de lumină erau ghizi pentru rătăcitori, Mihai a citit și ultima pagină. Era prima oară când citise o carte atât de repede. Pricepuse mai mult decât o făcuse când o citise prima oară, iar acum conexiunile cu cei din viața lui erau limpezi.
S-a întins pe spate în pat și a început să pună la cale un plan. Ce face și cum o să iasă din situația asta? Se gândea ce să facă a doua zi, ce să le spună, își imagina discuțiile, vedea fața dezamăgită a lui Marguerite și chipul furios a lui Woland. Își storcea creierii pentru a găsi o cale de ieșire curată. După un timp a obosit, a închis ochii, iar la scurt timp a adormit.

A doua zi era hotărât să meargă la Woland și să-i confrunte pe el și pe soția lui. Voia să rezolve situația. Nu știa cum sau ce o să se întâmple, dar trebuia să ducă situația la sfârșit. Acum bănuia că intrase în situația aceasta datorită obsesiei lui Woland cu romanul lui Bulgakov. Înțelesese și strigarea lui Marguerite din club.
S-a oprit în fața casei lui Woland și a început să se plimbe într-o parte și în alta în fața porții. Era o casă cu două etaje, cu o arhitectură modernă, contrastantă cu interiorul ei bogat și aristocratic. Mihai era neliniștit. Și-a aprins o țigară, în speranța că o să-l calmeze. Se plimba, fuma și se uită la fereastra casei, poate observa ceva. Când nu se mișca dădea nervos din picior.

A călcat chiștocul cu piciorul și a apăsat pe butonul soneriei. Într-o oarecare măsură spera să nu fie nimeni acasă. Spera că această problemă să dispară singură, la fel cum a venit. Poarta s-a deschis, iar Mihai a pășit în grădina interioară. Un bărbat îmbrăcat într-o salopetă de blugi udă florile. Îl salută pe Mihai, însă acesta era prea preocupat pentru a-i răspunde. Lângă ușă se vedea silueta unui bărbat. Stătea pe un scaun, era lăsat pe spate cu o pălărie de paie pe cap și cu un ziar în față. Mihai s-a oprit în dreptul lui, iar bărbatul de pe scaun a coborât ziarul câțiva centimetri și a aruncat o privire sfredelitoare. Era Azza. Întruchiparea personajului Azazelo din roman, bănuia Mihai. Nu au vorbit. Azza i-a făcut semn să intre în casă.

La intrare nu l-a întâmpinat nimeni. Holul era gol. Se auzeau doar niște voci din sufragerie. Părea să fie un televizor pornit. Mihai a rămas pe loc și a strigat ceva, în speranța că i-ar răspunde cineva. Nimeni nu a făcut-o. În semiîntunericul de pe hol s-a descălțat apoi a făcut câțiva pași. Mihai a intrat în singurul loc familiar din casa aceea, în sufragerie. A rămas perplex. Gură s-a deschis puțin, ochii s-au mărit, iar sprâncenele s-au ridicat. Pisica neagră, Behemont, stătea în fund pe canapea cu o labă pe telecomandă. Se uită la emisiunea” Cum se fabrică” de pe canalul Discovery. Pisica a întors capul spre el și l-a privit câteva secunde, apoi a revenit la poziția inițială. Mihai a tresărit când a auzit vocea lui Woland în spatele lui.

- Nu e așa că e ciudat? Și noi ne-am speriat prima dată, dar ne-am obișnuit, a spus Woland, apoi a râs cu hohote, părea forțat. Vino la mine în birou, l-a îndemnat apoi l-a apucat de braț.

Mihai l-a urmărit fără să zică o vorbă. Au pășit împreună în biroul luxos, găsindu-l pe Profesor acolo, fumând o pipă. Se uită pe fereastră, în grădină, la bărbatul ce udă florile. Nu s-a întors spre cei doi. Nici Woland nu l-a băgat în seamă. S-a așezat în spatele biroului din lemn masiv și l-a invitat pe Mihai să stea jos. S-a așezat cuminte pe scaunul din piele. Woland a turnat whisky în două pahare și a pus gheață. Înainte să accepte paharul, Mihai, parcă revenindu-și din confuzie, s-a ridicat repede de pe scaun.

- Stai așa. Eu nu am venit aici să beau whisky, să râd la glumele voastre. Eu am venit pentru că am niște nelămuriri.
Woland îi făcu un semn din mână că poate să continue.
- Nu înțeleg de ce faceți asta. De ce atâta tărășenie? Nici măcar nu sunt atât de bun. Fosta mea iubită mi-a zis că n-aveam fantezie și terminăm prea repede.
- Asta nu ține de mine. Personal, nici eu nu înțeleg de ce te-a ales. Asta mi-a cerut, iar eu o să-i îndeplinesc dorința.
- Exact ca în carte. Ea e Margareta și asta e dorința ei? Margareta voia să se reunească cu iubitul ei Maestrul. De asta m-a strigat maestre? Crede că sunt iubitul ei?
În momentul acesta Profesorul, aflat cu spatele la ei, se întoarce să-l privească pe Mihai. Profesorul era îmbrăcat ceva mai puțin țipător decât fusese ultima dată. Avea o cămașă albastră în dungi, un sacou cu carouri, însă cu același papion. Nu a zis nimic. A plescăit de câteva ori limba în gură, apoi a pufăit din pipă. S-a sprijinit pe zidul de lângă fereastră și a continuat să privească spectacolul. Woland nu a răspuns. În schimb a lipăit puțin din whisky.

- Cine vă credeți? Te pomenești că ești diavol? A spus Mihai, iar ăștia sunt aghiotanții tăi, Koroviev și Azazelo, a răbufnit Mihai, arătând spre peretele unde era sprijinit profesorul
- Nu mă cred nimic, iar tu cred că ar trebui să te calmezi. Ia un loc.
- Nu, mulțumesc. Am venit doar să văd cu ochii mei că sunteți nebuni și vă credeți personaje din roman. Dar tu nu ești diavol, iar Marguerite, dacă asta e numele ei adevărat, nu va zbura pe o coadă de mătură. Iar eu nu am nicio dorință să fiu cu soția ta pentru că eu nu sunt Maestrul, iar ea nu e Margareta.
- Încă ești confuz, a spus Woland apoi s-a ridicat de pe scaun și a dat peste cap paharul cu whisky. A trecut prin dreptul lui Mihai și l-a bătut prietenește pe spate. Poate nu sunt diavol cu coadă roșie și cu coarne, dar ar trebui să-ți fie frică de mine. Nu e așa? L-a întrebat pe Profesor, apoi a scos un hohot de râs. Profesorul a aprobat. În ușa și-a făcut apariția și Azza. Avea o scobitoare în gura ce-i atârna în partea stângă pe buza de jos.
- Îmi dau demisia, lăsați-mă să plec. Nu mă mai interesează slujba pe care mi-o ofereai în schimb sau banii. Vreau să mă lăsați să plec.
- Calmează-te. Bea ceva. Nimeni nu o să-ți facă rău aici.

Toți stăteau în picioare. Azza în dreptul ușii, Profesorul lângă fereastră, Mihai în centrul biroului, iar Woland îi dădea cercuri, ca un vultur înainte să-și atace prada.

- Nu accept. Vreau să plec și cu asta basta.
- Vezi tu, nu e așa ușor. Marguerite și-a exprimat această dorință, iar eu trebuie să i-o îndeplinesc.
- Nu mă interesează, strigă Mihai.
- Cred că o să te intereseze, a vorbit calm Woland. Dacă refuzi nu o să mai ai viață. Nu îți face nimeni nimic, dar se pare că ai uitat cât de puternic sunt. Nu o să-ți găsești de muncă, o să fii hărțuit, nu o să pleci din țară, iar poliția, poliția nu o să te ajute. Dacă nu mă crezi, poți să pleci chiar acum. Azza s-a dat într-o parte.
Însă din moment ce ai ieșit nu mai poți să te întorci. Eu zic că mai bine te duci să iubești o femeie frumoasă, pe care, oricum, pusesei ochii încă de când te-am invitat în casa mea.
Mihai a încremenit. A luat paharul cu whisky și l-a dat pe gât. A simțit o arsură puternică în stomac. Și-a mai turnat un pahar și l-a băut și pe asta. A apucat din nou sticlă, dar Woland l-a oprit.

- Gata, mai mult și nu o să mai poți. Au râs toți, mai puțin Mihai.

Cei doi aghiotanți au ieșit din cameră și s-au dus în sufragerie. Woland l-a condus pe Mihai pe scări. În dormitorul cel mare, pe pat, Marguerite îl aștepta. Era îmbrăcată cu o lenjerie neagră, transparenta. Părul ușor ondulat se prelingea pe umeri și pe pat. Buzele îi erau roșii ca focul, iar ochii erau conturați cu creion negru. Mihai a pășit în dormitor, iar Woland a încuiat ușa în spatele lui. Un murmur muzical se auzea de la pick-up-ul din colț. În cameră era semiîntuneric și un bețișor parfumat împrăștia mirosul prin aer. Ea s-a ridicat în picioare, părul a făcut o ușoare mișcare în sus și în jos, sânii și-au lăsat greutatea dulce în sutienul transparent.
I-a făcut semn să vină lângă ea. Cu pași timizi a ajuns în dreptul ei, iar Marguerite și-a trecut degetele prin părul lui. Zâmbetul ei l-a liniștit, iar sărutul ce a urmat i-a îndepărtat temerile.