Aveam un papagal pe care-l îndrăgisem tare mult.
Dar iată, într-o zi, acesta își luă zborul găsind o fereastră deschisă. Greu fără el, dar nu mică mi-a fost mirarea când, după trei zile, a apărut pe pervaz, ciufulit, prăfuit, dar demn. El, papagalul meu gălăgios, nu mai cânta, nu îmi mai repeta numele, ci doar din când în când spărgea liniștea ca un ciocan, strigând numai o dată: Erarunban!
Într-o zi a venit la mine un vechi prieten, istoric de profesie. Si el s-a mirat de muțenia papagalului meu, dar luându-ne cu discuțiile am uitat de el. La un moment dat, prietenul meu exclamă:
Ce distins om era al Craiovei Ban!
La care papagalul îi răspunse: Erarunban!
Noi amuțirăm dar, mai apoi, am deschis iar făgașul discutiei.
Ce spui, prietene: e bine să pui ceva deoparte pentru vreun sărman?
Þipă iar papagalul: Erarunban!
Înfuriat, am luat pasarea, mai să o strâng de gât și-i spun:
Sunt nemilos? Oare cad pere mălăiețe din tavan?
Răspunse papagalul: Erarunban!
Dar a da de pomană de 12 ori pe an?
Erarunban!
Du-te de la mine, vorbesc cu tine-n van!
Erarunban!
Tu crezi că mai sunt oameni ce n-ajung la liman?
Erarunban!
Plângând, am zis: E rar un ban pe care, din buzunar să-l scot și să-l așez în palma omului de foame mort.
În cutia milei doar praful e stârnit de uragan.
Ce bine spune Coco: Erarunban!