Rai de toamnă



Mă simt bătând, într-un punct de lumină, parcă integrându-mă într-o structură profundă și flexibilă, o structură a mea. În întunericul interiorului meu, descopăr renașterea și mă zbat, să văd lumina ta. Am deschis un ochi, apoi altul...și clipesc în Rai.
Mă trezesc într-o toamnă de aur, unde valsul timpului îmi pictează scena. Frunzele arămii, aurii, roșiatice și uscate îmi inundă percepția, desenând parcă un tablou al fericirii depline, unde dragostea unește diversitatea, necorelând cu discriminarea coloritului, parcă dezordinea și împăcarea oferind o deplină joacă vizuală. Este un spațiu unde principiile de zi cu zi, privind ordinea și corelația lucrurilor asemănătoare, în pachete de culori, nu-mi sunt nicidecum respectate. Parcă evadez într-o lume anapoda, dar perfectă și jovială, antrenându-mi în fiecare moment diferențierea și definirea frumosului. E ca și cum redescopăr libertatea și mă relaxez într-o saună parfumată. Acest ikebana natural, este Raiul meu. Al câtelea oare? Când mă gândesc că în fiecare anotimp, ajung de fiecare dată în rai, chiar de mai multe ori...Da! Acel moment, în care ochii tăi descoperă frumusețea și echilibrul, liniștea și armonia, într-o clipă ce a încetat parcă, la fel ca o fotografie, memorând deliciul unei minuni. Fotografiază fiecare moment, mental, pentru ca mai apoi, să îți amintești cât ești de fericit, bogat și minunat.
Încep să mă joc cu frunzele, să alerg prin toamnă și să îmbrățisez copacii, care merită o recompensă. Aici parcă se simt îngerii, jucându-se cu frunzele și desenând tablouri. Un imens câmp energetic, unde simt că universul concentrează gândurile credincioșilor. Și mă întreb, dacă un gând al meu sau un moment de meditare, m-a adus aici?
Mă întind pe covorul tomnatic și privesc spre cer, printre crengile ce încă mai păstrează câteva frunze aurii. Printr-o poartă cerească, analizez cerul, atât de senin și de clar, o priveliște ce parcă-mi arată prin iluzie, ca și cum copacii s-ar vărsa în cer, eu și frunzele fiind o pânză ce parcă le leagă rădăcinile de pământ. Și poate chiar cădem în cer, odată cu pământul, tinzând spre adevărul divin. Îmi mișc mâinile prin frunze, adâncind aripi, apoi mă ridic și-mi privesc reacția. Am desenat un înger, sau poate l-am descoperit de frunze.
Frunzele valsează lin, printre copaci. Încerc să le prind, dorindu-mi să ating divinitatea în mișcare. Ca un copil, ce sare spre cer să prindă licurici, eu mă aplec după fiecare frunză ce aproape atinge pământul, palma mea devenind un răpitor de frumusețe. Parcă fiecare frunză ce urcă spre pământ, sau coboară din cer, se lipește uniform, parcă integrând o carte, îngălbenită de vreme și culoare, dar o carte fericită. E cartea mea, iar eu mă simt o parte a covorului Raiului, sau cerului tomnatic, în care divinul investește frunze. Mai profund, descopăr că pământul meu, este plin de cărți, și oare câte cărți și câte vieți, căte palme prind frunzele, ce scriu câte un moment prin fiecare drum spre sfârșit? Atâtea vieți, atâtea palme și atâția îngeri, trăiesc în raiul acesta, unde armonia joacă parcă rolul unei biblioteci perceptibile universale. Mă simt ca și cum ochii mei ar fi coperțile cărții mele, și mă deschid și mă închid, oricând sunt gata să prind o altă filă, în povestea mea. Frunzele încep să cadă, treptat, gradual, parcă împrăștiate de copii, pe o alee roială, până când ultima închide timpul, ajunge la același moment de repaus, tăcere, neființă. Închid ochii, dorm.