Dezmeticit oarecum de semnătura din josul scrisorii și înțelegând că nu este vorba nicidecum de fosta lui soție, Remus și-a privit lung și cu ochi de bărbat de astă dată, secretara.
A fost surprins să observe cât de feminină și delicată era Vera. Cât de obsedat trebuie să fi fost de munca lui ca să nu observe perfecta armonie care deborda din întreaga ființă a acestei minunate făpturi, iar tremurul necontenit al trupului ei pe care el îl punea pe seama emoțiilor datorate cuvintelor pe care i le scrisese, o făcea irezistibilă simțurilor, acum mult prea trezite la viață, ale lui Remus.
Lui îi treceau fulgerător prin minte milioane de clipe în care o avusese aproape de el, clipe în care deseori își respirau poate reciproc aerul, dar cărora el nu le dăduse nicio secundă însemnătate erotică, iar acum când și le amintea îi deschideau parcă toți porii memoriei, parcă pentru a resimți mai mult trecuta existență.
Obișnuia să-i facă mici cadouri, însoțite de prime substanțiale în bani, cu prilejul diferitelor sărbători, gest căruia i se răspundea de fiecare dată cu aceleași două sărutări pe obraji, gest pe care-l considera ca pe un simplu merci despărțit în silabe.
Niciodată nu băgase de seamă că Vera era tot restul zilei îmbujorată, și asta nu din cauza cadourilor, cu atât mai puțin să facă legătura cu cele două silabe.
Cât ar fi vrut acum să mai simtă cele două sărutări, dar Vera de ce continua să tremure și să rămână așa retrasă?
Ah, desigur, nu știa ce să înțeleagă din reacția lui. Dacă atâția ani își reprimase sentimentele, de ce și-ar fi deschis acum inima în fața tăcerii lui de neînțeles?
Da, era un tâmpit care nu știa să se exteriorizeze. Este adevărat că și pe el îl luaseră prin surprindere propriile sentimente, deșteptate de frumusețea Verei, cea dintr-odată descoperită și această stare îl blocase, dar nu va mai continua așa, îi va arăta fetei că știe să și iubească, vrea și poate să-i arate acest lucru.
Atunci, Remus și-a limpezit gândurile și privirea, s-a repezit la Vera, a îngenuncheat în fața ei înlănțuindu-i trupul cu brațele, a început să strige ca un nebun că o iubește, că e minunată, iar el, ca un nebun, fusese orb la toate minunățiile care zilnic i se arătau.
Plângea și îi săruta mâinile, apoi râdea și, printre zâmbete și lacrimi, îi șoptea într-una că o iubește și că o vrea să fie a lui și chiar în clipa asta.
Vera la început fusese bucuroasă de entuziasmul lui și credea că, în sfârșit, venise clipa minunată a împlinirii iubirii, însă o speriase în cele din urmă patima și dorința nebună a bărbatului, poate și din cauză că nu mai cunoscuse niciodată un alt bărbat, lucru care-o făcuse în cele din urmă să se interiorizeze și să se ascundă înapoia unei platoșe atunci când era vorba prea direct de iubirea fizică.
Așa se întâmplă și acum, deși visase nopți întregi la o astfel de clipă.
Ca o reacție la multitudinea de sărutări și de dorințe atât de explicit pronunțate, Vera s-a retras și mai mult în ea și a început să-i respingă îmbrățișările lui Remus. La început acesta a crezut că e numai o joacă și că fata nu vrea să-i cedeze așa ușor, dar în cele din urmă a început să devină nerăbdător și să se trezească la viață animalul din el.
Vera era din ce în ce mai speriată și, de unde la început îl ruga să o lase în pace, acum deja țipa și îl lovea cu pumnii ei mici și strânși cu disperare și îl zgâria pe mâini și pe față cu unghiile, numai să scape de el.
Pe nesimțite, ceea ce ar fi trebuit să fie o seară minunată, și pe care fiecare dintre ei și-o dorea, s-a transformat într-un calvar și avea să sfârșească într-o nenorocire.
După cum evoluase situația, ceea ce începuse cu câteva minunate cuvinte așternute pe o felicitare, se terminase într-un mod aproape firesc cu un viol ticălos, pe care nu-l dorise nimeni, poate numai destinul.
Actul fiind împlinit, Remus îi șopti Verei lângă ureche:
„Iartă-mă, iubito, iartă-mă! Te voi face fericită. Îți promit. Fericită.”
După aceea se duse în baia de serviciu, în care se intra din biroul lui și în scurt timp se auzi apa de la duș curgând.
Acolo, sub picăturile de apă fierbinte, bărbatul începea să-și revină din nebunia indusă de aburii alcoolului. Începea să i se limpezească gândurile și să-și analizeze, nu faptele recente, ci întreaga-i viață de până atunci.
Totdeauna avusese impresia că viața lui este foarte bine organizată, că știe exact ce vrea de la ea și unde vrea să ajungă, dar acum toate aceste principii îi fuseseră răsturnate de această ființă plăpândă, care fusese cu ticăloșie siluită de un animal, îndelung timp încorsetat între niște ziduri solide, clădite pe baza unor principii idioate care, iată, se dovediseră fatalmente distrugătoare, atât pentru cel care le dezvoltase, cât și pentru o biată ființă care avusese încredere și admirase pe creatorul acestor principii.
Viața lui de până acum, viața care-i păruse întotdeauna un sistem atât de bine pus la punct, se dovedise a nu fi altceva decât o continuă incertitudine, cu perpetue fantasme. Fantasme pe care el le interpretase în felul lui, le dăduse formă și fond, le asimilase făpturii sale și crezuse că le domină, însă fusese sclavul lor inconștient, unealta destinului atotputernic, care nu întreabă și nu alege pentru a se putea înfăptui însuși.
Acum nu-l mai mulțumeau realizările profesionale și-i părea chiar fățărnicie dorința lui perpetuă, din tinerețe și până acum, de a fi cel mai bun, cel mai mare și cel mai faimos în rândul arhitecților.
Nu ajunsese chiar atât de faimos pe cât își dorise, însă, oricum, devenise un nume în domeniul lui, dar acest lucru îi devenise insuficient, poate și de aici îi venise dorința de a se întoarce în țară, unde spera să se bucure de recunoașterea țării care-l refuzase cu ani în urmă, țară care, sperase el, îi va cădea acum la picioare și îi va ridica statui.
Nu știa, bietul de el, că mai veniseră și alții care făcuseră chiar istorie în țară și în străinătate și care acum vruseseră să conducă destinele acestei debusolate țări, iar în acest scop își făuriseră partide politice, numai că, poporul român este suficient de fudul pentru a ridica și coada, așa că s-a plictisit repede de acești lideri și de sfaturile și observațiile lor, care, ca să fim sinceri, nu se potriveau deloc cu concepția despre viață a omului simplu și nici cu ideile lui despre democrație și libertate.
Este la fel de adevărat că și acești fii rătăcitori, întorși la sânul patriei mame, voiau, ca și Remus, să fie adulați și ridicați pe socluri de marmură albă de către prostul de popor, pe care veniseră ei să-l salveze.
Numai că, poporul era sătul până-n gât de astfel de idoli autoimpuși, așa că i-a marginalizat până la excludere din viața politică.
Remus Vodeanu fusese mai reținut, dar cam tot astfel de iluzii avea în cap.
Au rămas, desigur, iluzii.
Probabil că tot din aceleași motive se însurase, cu atât mai mult cu cât victima, așa cum o considera el, îl jignise profund în tinerețe prin lipsa de interes față de el.
Acum, deși era convins de faptul că banii lui erau un argument solid în concretizarea căsătoriei, luase acest fapt ca pe o răzbunare și o victorie personală.

În cele din urmă, după cum s-a văzut, victima, încă o dată, fusese chiar el, numai că, prea târziu se hotărâse să-și pună în valoare latura umană și, atunci când i se oferise ocazia, nu știuse cum să procedeze, ba mai mult, făcuse chiar o nenorocire.