Cine sunt eu? Mi-am pus târziu această întrebare, nu știu de ce, că, normal ar fi fost să o fac întâia dată după ce am învățat să vorbesc, dar, prins cu alte milioane de treburi, am preferat să nu o fac. Probabil că mi-a fost mai comod așa și pe bună dreptate, ce copil ar renunța la jocurile și distracțiile lui, doar ca să le facă pe plac părinților, dascălilor sau viitorilor lui cititori? Sau, dacă totuși se mai găsește câte unul, ăsta ori e bolnav, ori e politician.
Ei bine, eu am fost normal, zic eu, dacă nu cumva o linie-două sub normal.
Așa, nepăsător, mi-am petrecut copilăria, adolescența și tinerețea, m-am însurat, am procreat, divorțat și am luat-o de la capăt. Cu copilăria, adică.
Normal ar fi fost ca, măcar după divorț, să-mi pun întrebarea de mai sus, dar, bucuros că am mai primit o șansă, nu am făcut-o. A trebuit să mai “copilăresc” aproape doi ani pentru ca, alaltăieri, zi de noiembrie-târziu, când vinul a înțeles, în sfârșit, că n-are nici o șansă de a deveni șampanie (nici măcar spumant!), s-a oprit din fiert, să mă întreb, totuși, cam ce caut eu pe acest pământ, ce pot și ce mă vor lăsa alții să fac.
De unde mă trag, am mai citit câte ceva prin cărțile de istorie, iar mai încoace, știu că pe-acolo au mâncat un codru de pâine neagră alde Marin Preda și Zaharia Stancu.
Ce caut, habar n-am și nici nu mă prea grăbesc să aflu, știu doar că încerc mereu să schimb câte ceva în viața mea.
Dar să vă spun cum am ajuns să stau de vorbă cu dumneavoastră.
Să tot fie 1,8 miliarde de secunde (adică puțin, foarte puțin sub șase ani) de când mergeam într-o zi, cam pe la ceasurile de după ploaie, pe un drum care făcea legătura între două orașe. Dintr-unul tocmai plecasem, iar pe celălalt încă îl căutam, fără să știu încotro se află sau măcar cum se numește.
Supărat nu eram, că nu prea le pun la suflet, dar nici motive de bucurie nu aveam, poate numai faptul că se oprise ploaia. Mergeam așa, absent, cu gândul nicăieri și nici n-am băgat de seamă că începusem să urc și am urcat mereu, gâfâind, că urcușul nu era ușor, dar fără să mă-ntreb de ce obosesc. După vreo douășapte de mii de gâfâituri m-am oprit să-mi mai trag sufletul și m-am așezat pe un bolovan de la marginea drumului. Mi s-a părut cam prea moale pentru un pietroi și am devenit mai atent. Când mă uit mai bine, mi s-au aburit ochelarii. Adică nu, că nu port ochelari. Mi s-a aburit mintea.
Mergând eu pierdut în mine însumi, nici nu băgasem de seamă că, la marginea pământului fiind, mă apucasem să urc pe un curcubeu, că v-am spus, era pe la ceasurile de după ploaie și tocmai ieșise soarele. Ãsta, curcubeul, având bun simț, mă lăsase să-l călăresc, crezându-mă, probabil, vreun copil alunecat din joacă pe culoarea galbenă, că asta era cam ca margarina și mereu o lua câte unul la vale.
Bolovanul pe care mă așezasem nu era altceva decât un nor sârmos, posibil vreun smoc din barba căruntă a Sfântului Petru.
Acum, mă uitam cu mândrie în jos la lumea mică și neînsemnată, ce-mi părea o pălărie de floarea-soarelui. Ridicându-mi privirea deasupra norilor, am văzut la câțiva pași un oraș minunat, cu străzi largi și mărginite de verdeață, flori și copaci, unde clădirile erau toate în formă de litere. Părea un oraș din poveste, cu linii rotunjite, de parcă arhitectul îl scrisese de mână. Culorile erau calde și artistic împreunate, în așa fel încât să odihnească ochiul și mintea.
Stăteam la marginea orașului și mă minunam de fericirea pe care trebuie să o trăiască locuitorii lui, spunându-mi că niciodată nu voi merita să locuiesc într-un astfel de Oraș Fantastic al Literelor, după cum scria deasupra, la intrare.
Mă pregăteam să mă întorc din drum, când am văzut venind spre oraș un domn în vârstă, cu părul albit complet, care ducea în brațe câteva cărți grele. M-am oferit să i le duc, bucuros că pot intra în oraș, întrebându-l totodată ce sunt. Mi-a răspuns preocupat:
- Ce să fie, „Mărturii românești peste hotare”.
Am lăsat privirea în jos, rușinat că nu știam nimic despre aceste cărți.
Domnul Virgil Cândea, că dânsul era, mi-a ridicat bărbia, încurajându-mă cu un citat din Cato:
- „Nu te rușina să dorești a învăța lucruri pe care nu le-ai știut.”
I-am mulțumit și am dat să plec din oraș, dar dânsul m-a oprit arătându-mi orașul:
- Poți să alegi orice drum dorești, numai să nu te temi de greutăți. Dacă vrei, îți ofer casa și biblioteca mea.
Mi-am spus că merită încercarea, măcar ca experiență și am pornit la drum. Am rătăcit mult timp prin Orașul Fantastic, învățând alăturări de litere, încercând să formulez fraze interesante și să le rostesc cu voce tare. Vorbind așa, de unul singur pe străzi, m-a oprit un domn, clipind des la mine și vorbindu-mi latinește:
- „Philosophia vitae lex est”, adică „Filosofia este legea vieții”, cum bine spunea Seneca, dar, „Să nu faci prin intermediul altuia ce poți face singur”. Pune pe hârtie frazele ce le-ai rostit, că le-ai aranjat binișor. Sună plăcut la ureche. Hai, la treabă!
- Bine, zic, dar cine sunteți dumneavoastră?
- Vlăduțescu. Gheorghe Vlăduțescu. Din Gorj, reține. Nu din Dolj. Nu, nici gând.
M-am apucat sârguincios de treabă, aproape crezând și eu că brodisem bine frazele, dar, după câteva străzi mi-a cam pierit entuziasmul și m-am oprit la umbra unei frunze de busuioc, să-mi mai adun gândurile.
Stând eu așa și odihnindu-mi mintea, numai ce văd trecând pe stradă un domn elegant și impunător, bălăbănind o servietă în mână și uitându-se cam de sus la mine, din dosul câtorva parbrize suprapuse. Avea dreptate omul, că măsura cam un metru nouăzeci, iar eu abia ajung la unu șaptezeci, unde mai pui că stăteam și tolănit la frunza de busuioc. Tot bălăbănind servieta aia, i-a căzut din ea o carte. Mă aplec, o iau și mă apuc de citit. Până să se întoarcă Omul Mare, eu îmi și făcusem o idee. Nici una, nici trei, mă apuc să-l cert pe scriitor, cum că prea este acid în afirmații și îi beștelește pe toți, la rând și fără să-i numere. Mă cam luase valul lui Traian și, când m-am mai liniștit m-am gândit că pân-aici mi-a fost. Dacă mătura pe jos cu alții, oameni mari, dar cu mine?! Zic, îmi trăsnește găliganul două vorbe de nu mai scot capul în lume până când n-om intra în UE.
Dar el nu. Îmi vede manuscrisul ce-l pusesem între niște „flori de mucigai” și mă-ntreabă:
- Matale ai scris alea?
- Da, șoptesc eu pierdut.
- Ian să le vedem.
S-a aplecat să le culeagă de pe jos și după ce le-a citit vorbi către toată lumea și parcă nimănui:
- Dragi telespectatori, băiatul nu-i rău, dar va fi. Va fi unul de-ai noștri, adică. Mai schimbă aici virgula asta, fraza asta scoate-o, asta spune-o mai direct și gata. În rest e bine. Dă-i bătaie!
Dau să trec, dar el mă oprește, arătându-mi cartea:
„Depășirea interzisă. Nicolae Iliescu.”
Și trecu el mai departe, lăsându-mi în nări o amăgire de parfum franțuzesc.
Mirat de reacția lui și bucuros de lecție, mi-am recăpătat încrederea în mine și, nici două, nici patru, am scris o carte. Ce să fac acum cu ea? Mă gândeam să cobor după curcubeu, să scutur pălăria de floarea-soarelui și să pun semințele în foile cărții făcute cornet. Făcusem deja primul cornet, când un tunet îmi izbi timpanele:
- Ce faci acolo, bă, comunistule? De ce strici cartea?
- Păi, zic eu supărat, am stricat-o când m-am apucat s-o scriu, nu acum.
- Ce vorbești, dom’le! Tu nu ai citit îndemnul din „Literatorul”?
- …
- „Scrieți băieți, numai scrieți… pentru că responsabilitatea asupra textelor aparține, în exclusivitate autorilor. Asumați-v-o cu mândrie!” Sau fugi de răspundere, tâlharule?
Gâfâind de nervi și de efortul pe care-l făcuse, Marele Maestru îmi smulse cornetul din mână și-l citi la repezeală, pândindu-mă cu coada ochiului, nu care cumva să-mi vină vreo idee s-o iau la sănătoasa.
După ce-a isprăvit cu cititul, a sortat câteva cornete, spunând că alea sunt pentru „Literatorul”, restul mi le-a pus în brațe și mi-a vorbit cu glasul la fel de puternic, dar cu o notă mai jos:
- Hai să-ți arăt drumul.
Ajungând la o casă, care mie mi s-a părut cea mai frumoasă dintre toate, mi-a dat un brânci înăuntru , spunându-mi:
- Intră aici, tinere, și să revii de cât mai multe ori.
La poartă era un câine mare și negru, care s-a repezit să mă muște, noroc că era în cușcă. Maestrul mă trimisese la editura Semne, unde avea să-mi apară primul volum, „Ploaia”.
La despărțire mi-a dat și o carte cu autograf: „Frumoșii nebuni ai marilor orașe. Fănuș Neagu.” Mai mult chiar, pe coperta a patra a „Ploii” mi-a scris cele mai frumoase cuvinte pe care le-a spus cineva despre mine.
De-atunci nu am mai vrut să părăsesc Orașul Fantastic al Literelor și l-am ascultat pe Maestru, scriind această carte, când iarăși (că nu s-a învățat minte!) se face vinovat domnul Nicolae Iliescu, îndrumându-mi pașii atunci când am mai luat-o pe arătură.
Mulțumesc Fantasticului Oraș al Literelor și locuitorilor lui!

Viorel Ploeșteanu
14 noiembrie 2005