ACOLO STAU EU…



Linia 4. Ufff! Mai am 30 de minute și plec. Poate totuși e acolo. Mă duc să văd.
Mergeam alene spre peronul 4 al gării și am fost foarte uimit să văd că era acolo. Trenul era acolo, ruginit, îmbâcsit și, ca de obicei, albastru. Mă gândeam că e vreun sabotaj sau ceva de genul ăsta și că e acolo pentru că n-a putut să plece deloc. Dar nu, conductorul fâlfâia o batistă murdară ce trebuia să fie galbenă în timp ce ținea stația în dreptul gurii, cu cealaltă mână.
Am urcat. Un miros îmbietor de toaletă, amestecat cu transpirație și respirație îmi blocă instantaneu sinusurile. Era îngrozitor și totuși m-am putut abține să nu vomit. Am căutat un compartiment în zona mediană a vagonului mizer de clasa a doua după care am băgat nasul într-o carte : nu că aș fi fost prea interesat, dar trebuia să fac ceva să nu mă mai gândesc la ce era în jur.
Era foarte cald, ceea ce nu mă avantaja prea tare chiar dacă nu suport frigul. Cu toate riscurile, am deschis ușa compartimentului și toate geamurile întregi, după care am încercat să mă relaxez.
Un bătrân scheletic, neîngrijit, îmbrăcat într-un costum gri murdar se postă în fața ușii și începu să fumeze vorbind în același timp.
- Fii atent ce nori se strâng colo…
Nu i-am răspuns crezând că mai e cu cineva și nu mi se adresa mie. El, însă, continuă:
- Acolo stau eu…frumos…
Pierdusem rândul și îmi venea greu să mai înțeleg ceva așa că am luat-o de la început. Moșul reveni imperturbabil asupra dialogului său cu mine:
- Am ditamai terenul cu porumb…frumos…
Mă gândeam să-l aprob, dar am realizat că îi puteau veni și alte idei și n-o să mai pot să scap de el, nu că aș fi găsit vreo soluție înainte. A început să vorbească tot mai tare și mai accentuat încât nu eram singurul care îl auzea, având în vedere că se strânsese ceva lume.
- Să vezi ce-o să plouă!...frumos…
Ce găsea el frumos în toate nu știu, dar devenise aproape exasperant nu numai pentru mine. A aruncat un chiștoc și și-a aprins altă țigară încercând să intre în compartiment, dar i-am aruncat nervos o privire ce l-a convins să rămână pe coridor. La fel de puternic reîncepu:
- Bine-ar fi să plouă! Făcu o pauză după care continuă: să nu mă mai duc la sapă…frumos…
*
În sfârșit ne mișcam și deși zgomotele mecanice erau puternice, bătrânul le acoperea. La un moment dat însă, un scârțâit ciudat urmat de o bubuitură l-a întrerupt în mijlocul „frumosului”. S-a auzit și o voce nervoasă:
- Hai, bă, nene, ne lași ?!!!
Bătrânul privi calm, după care se întoarse cu fața spre mine și zâmbi fals făcându-mi cu ochiul. Se întunecase afară și era puțin răcoare așa că, străinul intră și trase ușa. Nu l-am băgat în seamă. Priveam absent la orașul care, în mod bizar, îmi părea că se apropie, deși trenul mergea în sens invers.
- Sunt Teres, zise el și îmi întinse mâna, oftând apoi ușor: frumos…
- Încântat, spun, eu sunt…eu, și i-am strâns palma moale și fină, puțin arsă de soare la suprafață.
- Suntem singuri, știi…?
Îl privii nedumerit și mă înțelese imediat.
- În tren, suntem singuri… frumos…
Mi se părea imposibil. Nu simțisem nici o oprire de când omul acela nervos urlase pe coridor.
Mi-am revenit din amorțeală și după ce m-am mișcat de vreo câteva ori pe scaunul alunecos, dar moale am prins puțin curaj și am replicat:
- Dacă suntem singuri, cum se face că încă se mai aud oameni vorbind?
- Frumos…, zise el și pocni din degete.
Parcă mi se înfundaseră urechile, și totuși auzeam vocea lui. Nici o altă vibrație a timpanului nu se mai simțea. Am privit din reflex pe geam-nimic în jur decât întuneric.
- Ești speriat, nu?
Bătrânul se evaporă chiar sub ochii mei bulbucați.
Am ieșit pe coridor și am început să alerg spre locomotivă. Peste puțin timp am obosit. Mi-am întors privirile. Trenul se termina la doi metri în spatele meu…