Puțin cimbru

- Partea întâi -


Somnul familiei Dervim luă sfârșit când ceasul își intonă imnul matinal. Soțul plecă primul din patul conjugal, grăbindu-se să ajungă la laptopul ce avea să îi dezvăluie dacă interacțiunea sa recentă cu bursa fusese fecundă. Rezultatele nu erau tocmai cele urmărite de bărbat, așa că acesta închise laptopul cu un gest ce trăda mâhnirea și revolta față de imprevizibila acțiune a norocului. Plecă, parcă mașinal către dușul ce avea, în mintea sa, să șteargă frustrările financiare. Se îmbrăcă și porni spre restaurantul unde era manager.
La semafor, când secundele treceau anevoios, de parbrizul mașinii sale se apropie o ceată de copii ai nimănui, ce aveau sticle cu detergent și cârpe. Acești copii par desprinși din alt secol, societatea umană urmând un traiect ascendant, dar sărăcia rămânând o constantă. Acești tineri au o mamă mizerabilă, rece și tăcută. Singurul zâmbet al acestei mame este format de marcajul rutier sinuos. Bărbatul gesticula faptul că nu e interesat de serviciile oferite de odraslele asfaltului, dar în urma insistențelor acestora, le oferi o simbrie ce consta în câteva monede.
Ajuns în parcarea restaurantului, acesta auzi își auzi numele strigat de o femeie:
- Hei, George, bună, nu te-am mai văzut de ceva timp ... zise femeia încercând să deslușească cuvintele ce erau scrise pe insigna pe care bărbatul o purta la piept.
- Bună Anda, da, am fost ocupat cu casa, cu bacalaureatul fiicei mele ...
- Dar chiar, Elena ce mai face? Salonul e la fel de vizitat?
- Nu mai avem acel salon, au fost niște probleme ... spuse George cu jumătate de gură.
- Înțeleg, îmi pare rău. Oricum, eu sunt în oraș, dacă dorești să vorbim ...
Această femeie era o fostă colegă de liceu a soției lui George, cu care acesta avusese o relație de iubire adolescentină. Chiar prin intermediul Andei avea să-și găsească viitoarea sa parteneră de viață. Nu era un mare secret pentru cine îi cunoștea pe cei trei că Anda mai avea încă reminiscențe sentimentale față de George. Femeii îi scăpă geanta într-un mod mai mult sau mai puțin accidental, care ar fi ridicat multe semne de întrebare, dacă această scenă ar fi avut martori, iar George se aplecă să o ia. Atunci, Anda scrise ceva pe un bilet și i-l oferi, aruncându-i un zâmbet languros. Bărbatul băgă biletul în buzunar, însă, acesta se pierdu repede prin mulțimea problemelor care se învălmășeau în buzunarul soțului. După ce sfârși cu fumatul, George intră în restaurant, și își începu inspecția sa zilnică ce viza alcătuirea aproape perfectă din punct de vedere geometric.
Toată ziua de lucru curse normal până la terminarea programului, în jurul orelor douăzeci și unu.
Atunci, după ce salută cu un zâmbet lipsit de autenticitate ultimii clienți ce părăseau locația respectivă, el începu să privească acea expoziție cu licori ce aveau misiunea de a învălui în aburi tot ceea ce viața îi învăluise în tristețe, regret și neșansă. Își turnă vodcă în clondirul său personal, lipsa băuturilor alcoolice din stocul restaurantului nu putea să fie o problemă, datorită eficienței artificiilor economice la care apela, el bucurându-se și de încrederea deplină a patronului său. George nu era tocmai un poltron, dar puține demnități sunt imune la necazuri.
După câteva zeci de înghițituri, deschise calculatorul firmei și rezultatele bursiere, aducându-i din un nou văl de posomorâre, el recurse iar la băutură cu iz sovietic. Întorcăndu-se la calculator căută pe internet melodii de petrecere cu o aură interbelică, căutând și bancuri cu pigmei, el având o înclinație către acest tip de glume, de când câinele lui din copilărie, fusese omorât de un vecin ce nu era un om mare, atât la propriu cât și la figurat. După o jumătate de oră de o ilaritate sumbră, favorizată de iluzia alcoolului, lacrimile își făcuseră simțită prezența pe obrajii bărbatului devenit un copil. Un copil trist.
După câteva minute, George adormise pe biroul din încăperea îngustă. Era un bărbat solid, cu un ipochimen specific nordului Europei, cu ochii verzi, părul castaniu, și cu un semn din naștere de culoare maronie deasupra ochiului drept. Își dorise să ajungă manager de când era mic, și prietenii săi râdeau de el când pronunța eronat termenul englez management. De multe ori, batjocura zidește în sufletele singure, edificii de ambiție inexpugnabile.
Pentru a doua oară în acea zi, George fu trezit, de data aceasta de ușa restaurantului care se închisese într-un mod violent. Ceasornicul arăta orele douăzeci și trei. George băgase clondirul în sertar și căută rapid registrele economice ale firmei. În legătură cu tabloul olfactiv din acea încăpere, tablou ce părea pictat de Bachus însuși, acesta folosind în loc de culori, damfuri, nu mai avea ce face. Aștepta, sperând să nu fie persoana care i-ar aduce o altă înfrângere: concedierea.
Pe birou, un păianjen se plimba nestingherit.


- Sfârșitul primei părți -