Aseară am cunoscut-o pe Leila, o suedeză de aproape 60 de ani, venită aici odată cu Irina. O coamă de păr auriu, o privire…vastă, te înconjoară și te cuprinde dar simți că undeva în spatele tău este, de fapt, locul pe care ochii ei îl caută.
Felul acesta de a privi lumea…îl știu.
Ar trebui să mai rămână încă o lună de zile dar a hotărât să plece.
Despre dr. Li crede că e un impostor care exploatează disperarea.
Leila nu mai are răbdare, vrea să se întoarcă în marile și frumoasele orașe din peninsulă, visează la spectacolele de vineri seara de la Stadsteater, în Sergels torg, la concertele Royal Stockholm Philharmonic, și la serile liniștite de sâmbătă, ghemuită în fața șemineului, bând whiskey în brațele soțului său. O invită pe Irina să-și petreacă vara pe barca ei, în Marea Nordului.
- Mai avem de trăit, te aștept să vii cu mine. Sună-mă când te întorci acasă.
Pe un post-it galben a lăsat numărul de telefon și o adresă de e-mail.


Jan Frederick, un Apollo scandinav de 21 de ani, cu care Irina s-a împrietenit aici, în clinica din Yanhua, a plecat săptămâna trecută acasă, la 8 ore după aterizare a murit.
Nu există minuni. Există, uneori, șanse.


- Cât cântărește sufletul unui om și ce este el...?
- 21 gr...zicea un medic din Massachusetts, acum 100 de ani.


Ne îmbrăcăm în fugă și plecăm la piață. Irina fredonează „It must have been love, but it's over now”, un fel de șlagăr al speranței, Marie Fredriksson a învins boala și pregătește un turneu în Europa.

Doi pești poleiți, aurii pe spate, argintii pe burtă, ne iau ochii.
Vânzătorul dă din cap grăbit, da, da, buni de mâncare.

În tigaie își ridică cozile în sus, Irina e veselă, dă prin răzătoare
cățeii de usturoi, începe sa miroase ca acasă…acasă la noi.
- Peștișorul de aur, îl mănânc și-mi pun o dorință. Irina zâmbește șmecher și-mi face cu ochiul.

Ne lingem degetele, Matias e lipicios și uns peste tot, miroase a usturoi, ne pupă și râde tare.


Două frizerii, lipite una de alta. Încercăm să ghicim unde ar fi mai bine să intrăm, lui Matias i-a crescut părul. Privim de pe trotuar înăuntru.
În prima niște fete …sau băieți..?…tunse scurt, cu creste vopsite roșu, galben intens și verde, în tricouri scurte, deasupra buricului, blugi tăiați.
Dincolo, câteva femei tinere în halate albe, cu piepteni în buzunare, clame prinse la rever. Irina hotărăște: „Intrăm aici” și pășește în mijlocul femeilor cu clame și piepteni.
Una din ele îl așază pe Matias pe scaun, își trece degetele prin părul lui, Matias mijește ochii și geme încetișor. Stă cuminte și are un zâmbet de bărbățel alintat.
Ce se spune despre asiatice ar putea fi adevărat.

La un televizor cocoțat pe o consolă se dă un film de dragoste, un fel de telenovelă de-a lor.
Un el și două ele, el se întâlnește pe rând cu fiecare.
Asta nu-i bine.
Le privește lung în ochi, le mbrățișează și le sărută pe rând.
Nu-i bine deloc.
Frizerițele suspină, oftează și râd în cor, toate deodată. La sfârșitul episodului el este prins și demascat. Un suspin lung iese din piepturile frizerițelor. Apoi încep sa vorbească repede, toate deodată.
In timpul acesta, aproape fără să-l privească, frizerița care seamănă cu Bjork l-a tuns pe Matias. Tunsoare chinezească exemplară. Matias are acum breton scurt.