Întocmai ca-ntr-o carte de povești de spus la gura sobei, la poalele muntelui unde era casa noastră părintească, trăia un moș împreună cu baba sa într-o gospodărie veche, nu prea săracă, dar foarte veche. Șindrilele casei amenințau să zboare la fiecare vijelie mai puternică. Oarecum, casa era apărată de furiile vântului de livada destul de întinsă din preajma gospodăriei.

De cum s-a topit zăpada, în jurul gospodăriei lor răsăriră flori rare de primăvară, sălciile începură să scoată muguri mari și moi, ca niște mâțișori, iar pomii, și ei, începură să se dezmorțească din greaua încremenire din timpul iernii. Iată, începură zile calde, bucuria mieilor care zburdau prin preajmă în livadă. Parcă vorbite, sosiră din pribegie lungă și păsările călătoare de multe soiuri, și, de cum veniră, începură să-și deretice cuiburile de sub streșinile casei și din scorburile pomilor.

Moșul Costan, la fel și baba sa, Costaneha, erau cât se poate de voioși de învierea primăverii. În același timp, se făceau pregătiri pentru sfintele sărbători de Paște. Veni ajunul Paștelui, dar toate erau pregătite din timp. Pe masa din odaia lor, ba încă și în cămară, bătrânii aveau de toate. Străluceau unse cu undelemn cozonacii și păscuțele minunat mirositoare, rumenite, numai bune de înfulecat de Paști. Dar, niciun creștin nu s-ar fi înfruptat din cozonaci înainte de a-i duce în dimineața de Înviere la biserică pentru sfințit. Așa era regula la cei bătrâni.

Încă de cu seară, Costaneha pregăti cu cea mai mare grijă toate cele necesare ca moșul ei să plece la biserică, să sfințească bucatele și să aducă nafură. I-a pus într-o coșarcă mare doi cozonaci și-o pască. În cealaltă coșarcă i-a pus ouă scrise și halunci, i-a pus și brânză, usturoi, sfeclă roșie cu hrean, un pic de sare, adică de toate ce ar trebui să aibă omul în timpul anului, după ce vor fi sfințite. A pus și un ban, mai mare, care după ce va fi sfințit, acel ban nu trebuie cheltuit tot anul, decât la mare necaz.

Moșul se pregăti foarte de cu vreme pentru plecare, țesală iapa, puse o cergă moale pe ea, îi dădu să mânânce fân și ovăz, o adăpă cu apă curată. El însuși intră în casă să se spele cu apă rece pe mâini și pe obraji, apoi puse pe el cele mai frumoase straie huțule, încălecă pe iapă și ieși pe poartă în drum spre biserică. Gospodina Costaneha închise porțile în urma omului ei, rosti un gând bun de drum în noaptea neagră, apoi intră în casă liniștită că moșul ei se va descurca în treaba încredințată pentru sfințirea cozonacilor.

Moșul Costan ajunsese devreme la biserică. Avu însă de așteptat. Era lume multă venită din toate satele. În cele din urmă reuși, apoi nu mai pierdu vremea, se întoarse întins spre casă, la baba lui, să-i arate cât de destoinic a fost, și cu misiunea îndeplinită. Avea de mers mult, ca de două ceasuri. Când răsări soarele, moșul Costan, încălecat pe iapă, cu desaga plină de bunătăți în spatele său, se înfățișă în fața casei. Baba Costaneha nici ea n-a mai închis un ochi după plecarea moșului, îl tot aștepta să apară cu pasca și cozonacii sfințiți.

Gospodin Costan se opri falnic călare pe iapă la oarecare depărtare de casă. Costaneha îl întâmpină din cerdacul casei:
- Hristos a înviat! zise el.
- Adevărat a înviat! îi răspunse baba. Ei, cum ai umblat, omule, la biserică, ai reușit? ai sfințit bucatele?
- Da, prea-bună gospodină Costaneha… cum altfel?… am reușit! Ia spune urarea de bun sosit de la sfințire, de trei ori!...
- Ce vom mânca noi de Paști și tot anul? începu ea.
- Vom mânca tot anul cozonaci și pască și bunătăți! ură moșul.
- Vom mânca tot anul cozonaci și pască și bunătăți! ură și ea
- Dar dușmanii noștri ce să mănânce? Întrebă iarăși moșul?
- Numai cărbune și fiere!
- Numai cărbune și fiere!

După ce strigară acest ritual de trei ori, toate ar fi fost frumoase și la locul lor. Dar nu se putea să nu-și facă și cel cu coadă numărul lui? Ce-i veni moșului în minte? Scoase de la brâu un pușcoci, un fel de pistol, și, ca să consfințească cele spuse înainte, slobozi un cartuș din pușcoci: BAAFFFF!!!!!
De la zgomotul acelei detunături năprasnice, neașteptate, iapa se înspăimântă grozav, se cabră, se ridică cu picioarele de dinainte, apoi începu să bată din copite. Moșul căzu de pe șa, un picior îi rămăsese atârnat în scară. După ce-l târâi astfel câțiva pași, piciorul moșului se eliberă din strânsoare. Iapa nu înceta să bată cu copitele din spate în desaga care-i atârna pe crupe. În cele din urmă, desaga căzu prin livadă. Iapa fugi la deal, tocmai sub gardul de la toloacă, și se uita speriată de acolo la vale, să vadă unde-i necuratul.

Baba sări în ajutor, ajută pe omul ei să se ridice de la pământ, apoi luă desaga cu cozonacii și pasca făcute ferfeniță, adună și pușcociul de pe jos și intră în casă. Spășit, moșul urcă la deal să prindă iapa, îmbiind-o cu blândețe și cu vorbe de împăcare. O prinse de căpăstru, o luă la vale, și se îndrepta amărât spre casă.

Toată acea pățanie a fost văzută de vecinul gard în gard al lui Costan, unul Ilia Polec, un hâtru și jumătate. Se prăpădea de râs văzând cele întâmplate vecinului său .
- Pani Costan, ce-ați pățit? De ce sunteți așa de mânjit de iarbă și de noroi pe ițari și pe bundiță!... întrebă prefăcut Ilia, ca și cum n-ar fi știut nimica.
- Ah… ce să fie… nu mă mai înțeleg deloc cu iapa asta a mea bătrână!... S-a făcut tare sperioasă de la o vreme!... răspunse cu amărăciune gospodinul Costan.