Mai întâi a fost plictiseală, apoi lipsa poftei de mâncare, acreală, greață și oboseală. Nu-l durea încă nimic, dar ochii îi erau tulburi și, în curând, nu mai putea suporta lumina. Zăcea lingav, acceptând prezența tăcută a Imdiolei care-l privea solemn, parcă era o statuie așezată să-i facă umbră. Când el avea nevoie de întuneric, ea îi potolea arșița cu-n șuvoi rece de indiferență. Așa ar fi trebuit să fie după gustul tenebros al lui Druțu. Când începu să-l doară capul, îi puse drăgăstos comprese reci pe frunte, fără a reuși să-i scoată astfel, ferocele zgomot de motoare țiuitoare din urechi. Își arăta afecțiunea mângâindu-l cu mâna udă la tâmple, așa cum ar fi mângâiat capul unei căprioare doborâte de fiorul morții. Se ridica de lângă el și îi aducea mâncare, rugându-l să mănânce puțin. Trupul său refuza. Se temea să nu pară lipsit de dragoste. Îi surprindea mâna așezând compresa pe frunte și, trăgând-o moale spre buzele arse, îi sorbea răcoarea efemeră. Mâna se încălzea, începea să frigă devenind insuportabilă; continua s-o țină lipsită de răsuflarea lui de iad, dorindu-i maladiv apropierea până ce voința lui slăbea, îi era sete și cerea mut apă acceptându-i depărtarea.
În camera întunecată, pierdea noțiunea timpului. Auzea în răstimpuri, când motoarele din cap își opreau elicele vâjâitoare, ceasornicul casei. Se lupta să se ridice în capul oaselor să vadă cât a mai trecut din suferința sa. Nu-i distingea acele mici în întuneric și nu îndrăznea s-o întrebe nimic. Dimineață, se simțea la fel de rău. Noaptea fusese zbuciumată, dar prezența trează a Imdiolei îi mai alinase suferința. Somnul îi era bântuit de vise în care era bolnav, suferea, iar la căpătâiul său se perindau tot felul de personaje. Visele îl pregăteau de moarte. Imdiola îl anunță că chemase ambulanța. Pe spătarul unui scaun erau așezate hainele sale bune. Ea îi văcsuia pantofii. Ca Moșinicu. Mai avea nevoie doar de pantofi pentru a muri. Se ridică greu și se îmbrăcă ajutat de ea. Îmbrăcat, lăsă iar capul greu în pernă. Într-un târziu, claxonul ambulanței sună salvator sau ca o condamnare. Ieși singur afară, se sprijini de unul din stâlpii casei și, în soarele ucigător, îl văzu pe șofer. Intrase în curte și scutura mere de creangă. Când îl zări, sări să-l sprijine și să-l conducă la mașină. Totodată, mușca lacom din merele mici, ocolind cu grijă părțile viermănoase. Cât o așteptară pe Imdiola, sunetul motoarelor fu acoperit de mâncatul lacom al merelor. Arunca neglijent cotoarele în șanț, îl privea pe Druțu fără compasiune și dădea semne de nerăbdare. La fiecare mușcătură, amestecându-se cu zeama fructului, saliva îi invada buzele și-i umezea mustața. Se ștergea nepăsător cu mâneca și continua mâncatul. Pesemne, în mintea lui scăpărase verdictul și se temea să nu-i moară în mașină.
În sfârșit, Imdiola ieși din casă în hainele ei de oraș, poate și de doliu. Încuie ușa îndoindu-și grațios genunchii pentru a ascunde cheia sub preș. Șoferul o privi admirativ apoi, încruntat, se concentră sălbatic asupra unui alt măr. Imediat ce urcă, Imdiola îi luă mâna fierbinte și i-o strânse în poală. Mașina porni greu, dar porni. Nu putea urmări șirul pomilor proaspăt văruiți. Se concentra doar asupra Imdiolei. O vedea cu ochii bolnavului, urmărindu-i cursul sinuos al vinișoarelor de la încheietura mâinii și fixându-i pomeții de marmură. Îi atinse cu sfială o șuviță rebelă și, simți ca răspuns, cum îi strânge cu mai multă putere mâna fără vlagă în mâinile ei pulsând de viață. Găsi în ochii ei irizațiile stranii ale unor jumătăți de gânduri. Îl privea zâmbindu-i șters, mângâindu-i cu blândețe fruntea fierbinte.
Redevenise copilul viziunilor chinuitoare; avea lângă el un suflet în care găsea iubire și milă. Se simțea ocrotit, alintat și îmbunat, tocmai în momentele în care suferința îl îmboldea cu senzația de părăsire. Pentru scurtă vreme, sădea în el semințele speranței. Îi observă îndurerarea, deznădejdea și lupta lăuntrică între sinceritate și tendința de a-i ascunde ruptura din suflet. Se lipi și mai strâns de ea, gândindu-se, aproape simțind, jocul luminii în tremurul ochilor ei umezi.
„Cât de slab pot fi! Altădată, chiar într-o astfel de situație, aș fi respins-o, m-aș fi izolat în suferință, rezistând farmecelor ei de zeiță ce face să rodească iubirea chiar și din durere. Aș fi fost un sfinx inaccesibil, repudiindu-mi slăbiciunile în trecutul alintului divin. Am fost copilul care și-a conștientizat ratarea. Îmi înfrumusețam viitorul cu speranțe deșarte, născute din fantezia bolnavă a basmului. Acum, îngerul slăbiciunii se luptă cu demonul împietririi”.
Despărțirea de Imdiola a fost mai puțin gravă decât își imagina. Pentru un răstimp nedefinit, se întoarseră unul spre celălalt și se priviră. Nu era nimic teatral, cel puțin din partea lui. În acea galeșă cramponare vizuală își concentrase tot trecutul, toată splendoarea unei iubiri învolburate și neînțelese. Și, în același timp, în același spital sordid, revăzu despărțirea de mama, ca de ultimul punct de sprijin din univers. Se agățase de baticul ei rupându-l în fâșii, se zbătuse, zgâriase și scuipase animalic, doar pentru acel infinit microscopic din care își începuse viața și în care i se sfârșise sublimul copilăriei. După asta n-a mai fost același: fusese trădat. Chiar și acum, își zăgăzuia cu greu lipsa de încredere. Contempla încă, ceea ce era Imdiola în acel răgaz al timpului. Când se dezmetici, ea era departe, condusă de o asistentă, iar el era îmbrăcat în pijamale și era pregătit să se urce în pat. Patul suferinței. Se gândi la tatăl țintuit de boală, nepăsare și încăpățânare în patul în care începea lumea fanteziei basmului. Un șarpe de aramă trebuia să-l muște cu privirea, veghindu-i somnul.
Se trezi sau nici nu adormise. Ridicat în capul oaselor, încercă să prindă ceva din veselia de afară. Se ridică greoi și se apropie de fereastră, sprijinindu-se amețit de paturi, pentru a o vedea plângând. Se trase jenat înapoi și, după ce-și stăpâni răsuflarea precipitată, privi iarăși, de data asta pe furiș pentru a nu fi surprins cum soarbe plânsul Imdiolei. Nu realiză cât stătuse acolo neclintit, pândind-o și luptându-se cu pornirea de a deschide fereastra pentru a i se simți prezența. Când Imdiola plecă, în sfârșit, se miră de dezamăgirea ce-l încerca; îl întrista mai mult decât acea despărțire fără semne de tandrețe, doar acea căutătură lungă, plină de subînțelesuri. Mai târziu, îi auzi glasul strigându-i numele. Se precipită spre deschizătura de lumină și fericire, dar se opri, la jumătatea drumului, nehotărât. Îi asculta glasul rugător, repetat de sute de ori în ecoul suferinței sale. Stătea neclintit și lipsit de voință. Chemările ei încetară și se întoarse în pat. Abia acum își dădu seama că este singur în salonul cu mai multe paturi goale. „Sunt izolat pentru moarte”. Își văzu chipul reflectat într-o oglindă a minții zâmbind cinic.
O asistentă drăguță intră lăsând ușa deschisă pentru capetele câtorva curioși. Îi lăsă un pachet voluminos pe noptieră.
-De la iubită, preciză ea făcând cu ochiul curioșilor.
Așezându-i perna precum unui paralitic, mai făcu o remarcă nepiperată și plecă tăind spectacolul pentru capetele celor ce nu îndrăzneau să treacă de ușă.
Seara, când deschise pachetul, în afară de mâncare, mai găsi câteva cărți. O alese tocmai pe cea pe care o mai citise și se cufundă în lectura tristă, potrivită stării sale. Se spânzura de fibrele oțelite ale nopții.
Singura persoană care îi întrerupea insomnia era aceiași asistentă care îi făcea injecția la oră fixă. În așteptarea ei, pierdea boarea somnului și se lăsa pradă gândurilor negre.
Boala se agrava. Nu se putea deplasa decât sprijinindu-se de pereți.
„Ceva tot se schimbă aici”, își spuse terminând de citit a treia carte și redeschizând-o pe prima cu ardoarea unui începător, curios să descopere, în paginile de proastă calitate, ceva din imensitatea absolutului. „Mă simt tot mai rău”. Nu putea suporta mâncarea de spital. Noroc de fructele cumpărate de asistenta binevoitoare. Se mulțumea numai cu ele, dar era tot mai slăbit. Cel mai rău era că nu mai primise nici o vizită.
Când într-un târziu, se auzi strigat își pierdu suflul până la fereastra care nu se mai deschidea din cauza înfrigurării. Era Lacedemona ținându-și de mâini odraslele. Îi trecu prin gratii, unul câte unul, pachetele pe care Druțu știa deja ce conțin. Îl întrebă cum îi merge și plecă trasă de mâini de copiii nerăbdători, lăsând parcă ceva neterminat. I se auzi glasul strigându-l de departe, dar nu înțelese ceea ce spunea. Aprobă din cap lăsând-o să-și continue drumul.
Boala în care începuse să se complacă îi era tulburată, uneori, de un bătrân cu mască. Vedea în acest musafir nepoftit personificarea maladiei de care suferea. Apărea mai mult în zilele ploioase, când Druțu lupta împotriva somnului, fumând netulburat, fără a-i vorbi. Termina până și chiștocul cel mai mic. Druțu îl urmărea aproape fără să respire, simțindu-i dogoarea țigării numai privindu-l cât de periculos se apropia bobul de jeratic de unghiile galbene sau de buzele ascunse de mască. Apoi, pleca târșâindu-și șlapii murdari. De câteva ori încercă să vadă unde mergea bătrânul după ce-i părăsea salonul, dar îl pierdea la scări sau la lift. Oricum, pentru a fuma în salonul singurătății lui Druțu, era silit să urce de la subsol. În ultima vreme, urmărirea mascatului, totdeauna fără sorți de izbândă, era o adevărată aventură.
Concluziile medicilor erau tot mai seci, semn că situația le scăpa de sub control. Citea în neștire din toate cărțile amestecând capitolele, personajele și acțiunea, prinzând doar inspirația delirului stimulată de boală. Lectura era o pogorâre în Infern. Își implanta indicii pentru a nu se rătăci în expediția viitoare. Cunoștea toate motivele hazardului extrase din spoiala ciudată a pereților contemplați ore în șir. Mâncarea îi părea o natură moartă respingătoare tocmai prin gust și miros. O țintea până ce aburii morganatici încetau să fie răvășiți de suflarea-i fierbinte așa cum ar fi privit cu ochii unui pictor rămășițele unui masacru.
Totul îi părea fetid. Nu se lăsa înduioșat de frumusețea și bunăvoința asistentei și, uneori, în singurătatea nopții plângea. Plângea implorând să fie dus acasă, să moară în patul dragostei, să se bucure de tot ceea ce regreta acum și să-și ia rămas bun de la toți cunoscuții. În spital aștepta cu interes doar pe bătrânul cu mască, pentru a-l privi cum își fumează clandestin țigara cu satisfacția încălcării regulilor spitalului, apoi să plece cu masca pe chip, târșâind șlapii murdari.
Mai nou, îi chinuia nopțile de insomnie și chiar frânturile de vis. Dacă ar fi spus ceva, Druțu ar fi dat cuvintelor sale mii de înțelesuri depărtate de semnificația adevărată, pe cât de simplă pe atât de enigmatică. Datorită muțeniei sale, reușea să interpreteze doar expresivitatea măștii mortuare, având în frunte lupta unor eroi iar deasupra pomeților șerpi încolăciți și „V”-uri suprapuse pe bărbie.
După aspectul ei hibrid, nici ochii nu păreau omenești. Culoarea acestor ochi coșmarești era mereu schimbată pe măsură ce străinul, cu fiecare țigară, se apropia de patul lui Druțu. Se temea și se bucura în același timp de această apropiere ce dura de săptămâni. Lângă patul său, aștepta să se întâmple dezvăluirea și sfârșitul. Reuși să-i pună o întrebare cu tact, credea el. Bătrânul nu spuse nimic; își stinse țigara în scuipatul din palmă și lipsi în ziua următoare. Înviorat de această absență, Druțu se târâi până jos la palierul de la subsol încercând zadarnic să-i dea de urmă. Toate ușile erau sigilate. Se întoarse în pat deznădăjduit. Se gândea la arătarea rece ca la o picătură cristalină pe un fund de peșteră, unde poți descoperi doar porțile închise ale misterului.
Singurătatea îi era și mai îngrozitoare decât senzația apropierii sfârșitului. Se cufunda în reveriile trecutului, de care nu profitase așa cum își dorea în momentul de față. Reveriile deveneau coșmaruri; îi strângeau fruntea în cercuri de foc, îi scurgeau și ultimele resurse de vitalitate. Devenea o masă informă bântuită de regrete. Imdiola era un jalon depărtat al vieții. Nu mai putea întoarce capul înapoi, decât suportând chinuri sufletești. Nu putea privi decât întunericul fremătând descurajator. Recititul cărților, aduse de Imdiola, genera în imaginația sa doar monștri terifianți. Tot ce era frumos devenea trist și de necuprins. Trăia urâtul, sublim în atrocitatea luptei pentru viață, pentru stropii de rațiune. Era pradă amorțelii în care, cu greu, reușea să distingă binele de rău, duhul de materia amorfă. Renunța să se mai zbată apărându-și amintirile frumoase. Trăia judecata greșelilor. Era încolțit de ghearele de gheață ale somnului fără vise. Nu mai simțea nimic din efemerul trupului. Era moarte sau leșin? În ultima clipă de conștiință văzu un înger îmbrăcat în alb. Sau era asistenta?