XXI

Ema se refăcea greu. Un an de zile a zăcut în picioare. Se ducea ca un automat la serviciu, își executa lucrările, căuta să ascundă celor din jur tragedia prin care trecea. Bărbații nu îndrăzneau să-i mai facă curte. Erau opriți de un curent de gheață pe care îl degaja fata, cu toate că părea că nimic nu se întâmplase. Slăbise mult. Era numai piele și os. Nu avea poftă de mâncare. Nelu o amenința mereu că o bate dacă nu mănâncă. Începuse s-o doară în partea dreaptă.
- Vezi, Ema, tot apendicită ai! Îi spunea Sanda.
- Da, așa se întâmplă, ți-a trecut o perioadă și acum iar intri în criză. Du-te la doctorul nostru, este foarte bun! intervenea Geta.
Și s-a dus. I-a dat internare pentru spitalul militar. N-o speria operația, nu putea să fie ceva mai rău decât prin ce trecuse ea.
Era un grup de doctori îmbrăcați în halate albe, cu pantaloni de ofițer. Unul mai arătos ca altul.
- Spune, domnișoară, ce te supără?
O întreba un bărbat brunet, cu părul ondulat, cu o față atrăgătoare, bărbierit proaspăt și care era un pic mai înalt ca ea.
- De mult timp mă doare în partea dreaptă și slăbesc. Nu am poftă de mâncare.
- Întinde-te pe pat și ridică rochița.
Toți s-au repezit spre pat. Brunetul o pipăia pe abdomen și întârzia cu mâna pe corpul ei. Acum râdeau ceilalți, făcându-și semne pe la spatele lui.
- Ridică piciorul și îndoaie-l așa. Te doare?
- Da, puțin!
- Tovarășe comandant, n-o consultați și ginecologic?
Ema s-a făcut ca varul. Nu-i spusese nimeni că trebuie să facă și un astfel de consult. Tot grupul de doctori va râde de ea.
„Doamne, ce mă fac?”
- Nu este nevoie! Pare un copil. Este virgină. Nu vedeți ce speriată e? Cred că nimeni n-a văzut-o goală până la noi. Duceți-o la rezerva aceea unde este fetița care trebuie operată mâine! O să-și țină companie. Făceți-i analizele premergătoare operației!
Sala de operație a înfricoșat-o puțin pe Ema. Doctorul brunet era ajutat de alți doi din grup. După ce i-au făcut anestezia au urcat-o pe masa de operație și au acoperit‑o cu un cearșaf. Cu toate că simțea și auzea totul în jur, ținea ochii închiși. După voce cel cârlionțat o opera. Avea senzația că taie în cearșaful de deasupra ei.
- Vezi, fii atent! Nu face tăietura mare! E păcat de corpul acesta frumos să apară o cicatrice pe el!
- Uite și apendicul, n-are nimic! De ce s-o fi operat fata asta?
- Acum dacă am deschis-o trebuie să-l scoatem, nu avem ce face, tot e un organ care poate oricând să-ți joace feste! Curios! A venit să se taie fără să aibă motive. Pare tare cuminte.
S-a trezit târziu în noapte cu doctorul lângă ea. Stătea pe patul ei și o privea. Ema a avut chiar iluzia că o mângâia în timp ce dormea. Avea ochii ca două mure coapte, fața albă și proaspăt bărbierită. I-a luat mâna în mâinile lui. O ținea strâns și se uita în ochii ei.
- Doamne, cât seamănă cu cel de la Corabia! Tot gene lungi și dese, acel licăr al ochilor care o înfiora pe fată. Buzele erau roz și cărnoase. Mirosea frumos de la apa de bărbierit. Stând așa, strânși de mâini, n-o mai durea nimic. Parcă nu făcuse operație.
- Ei, și acum că te simți bine, domnișoară, trebuie să plec! Am să vin în fiecare zi să văd cum te simți!
Venea de două-trei ori pe zi. Fusese operată și fetița din salon. Într-o seară a făcut febră.
- Ema, te rog cheamă pe cineva! Nu pot dormi, cred că am febră!
- Nu știu unde să mă duc! Așteaptă să vină infirmiera!
- Mi-e rău, du-te la doctorul de gardă, trebuie să fie la parter!
Într-un sfârșit a ajuns. Când a deschi sușa, doctorul era așa de obosit că dormea cu spatele spre intrare.
- Domnule doctor, spune Ema aplecându-se spre el, Vă rog veniți la noi în salon, o fetiță are febră mare!
- Ce frumoasă ești! Vino mai aproape, pot să te strâng și eu puțin în brațe?
- Vă rog frumos, sunt operată! Mă simt amețită. Veniți repede!
Ema era obișnuită cu avansurile bărbaților. Nici nu‑i mai condamna. El, dezmeticit din somn și rușinat de refuzul fetei, acum urca câte două-trei trepte înaintea ei. Era drăguț, înalt și subțirel. La serviciu toate care trecuseră prin spital îl cunoșteau că-i plăceau femeile. Nu le brusca dacă era refuzat, renunța ușor. Avea prea multe care îl plăceau.
În dimineața aceasta, după vizită, cel brunet s-a întors la Ema.
- Mâine îți scot copcile. Þi-am făcut un semn mic. Cu timpul va dispărea de tot. Semeni foarte mult cu o iubită care a murit într-un accident nefericit! Am suferit mult! Aproape că mă vindecasem. Tu ai apărut și mi-ai trezit sentimente care nu mă mai preocupau deloc. În afară de meseria mea. Aș vrea după ce te faci bine să ne întâlnim, să ne cunoaștem. Cred că avem multe care ne aseamănă. În jurul tău emani un mister pe care vreau să-l descopăr, atât ca bărbat cât și ca doctor!
Ema era încurcată. Cum era să primească curtea acestui bărbat minunat când ea era stigmatizată? Nici nu știa el cu cine stă de vorbă. Începură iar s-o invadeze lacrimile. Se purta ca și când ar fi fost fecioară. În sufletul ei așa rămăsese. Chiar dacă va fi ceva serios, cum îi va explica ea că el s-a înșelat? O flata și o înduioșa dragostea doctorului, dar tocmai de asta nu avea ea nevoie. De acum încolo nu se va lăsa curtată de nimeni, nu putea să intre ca o infractoare în viața unui om care o iubea.
În timp ce doctorul aștepta răspunsul, Decebal intră în salon.
- Cine ești dumneata de intri la o oră așa de nepotrivită? Azi nu este zi de vizită!
- Nu vă supărați! Sunt logodnicul ei! Eram îngrijorat. Am aflat că s-a operat.
- Ema, nu mi-ai spus că ești logodită! Vino și stați de vorbă. Eu am plecat!
A trântit ușa cu putere iar Ema de atunci nu l-a mai văzut.
- Ema, trebuie să-ți scot copcile, m-a însărcinat pe mine să termin ce-a început el! Nu este dureros, terminăm repede!
Așa va fi viața ei. Va refuza bărbat după bărbat și va trăi o viață mediocră lângă un bărbat care n-o va merita.
A trecut din nou mult timp. Decebal nu s-a mai atins de ea. Îi era frică.
- Eu cred că ar trebui să ne căsătorim!
- Cum, îți dau voie părinții?
- Nu, facem cununia civilă să știm numai noi doi! Nu spunem la nimeni! Să fim soț și soție. Între timp îi bat pe ai mei la cap până când cedează. Când s-au decis atunci facem nunta!
- Îmi pare rău, dar nu cred că este bine! Părinții tăi n-or să-ți ierte niciodată că ai trecut peste cuvântul lor!
- Nu-mi pasă! Prea vor să mă țină cu pătura-n cap! Vreau să le arăt că fac ce vreau cu viața mea!
La cununia civilă cei care o oficiau au rămas fără cuvinte când i-au văzut singuri, fără flori, fără invitați. Păreau de pe altă lume. Cineva a înțeles situația și a adus doi martori străini.
Ce se întâmpla cu viața ei? Ce fel de cununie îi făcuse Decebal? Poate unde era pe trei sferturi moartă n-o interesa ce se întâmplă și le lua pe toate ca și când o urmărea un destin nenorocit în care trebuia să sufere pentru alte vieți în care făcuse multe rele. Și acum erau soț și soție. La ce le folosea? Nu puteau sta împreună, nu putea să spună la nimeni. Nici la serviciu. Ar face toți haz de felul în care s-a cununat. Fata cea mai iubită din unitate s-a măritat ca ultima otreapă.
- Doamne, cât îmi dai să îndur! Și după câte simt este doar începutul celor care vor urma!
Așa gândea Ema mergând agățată la brațul lui, care nu scotea nici măcar un cuvânt. Avea dreptate George, ăștia muții sunt periculoși.
- Am vorbit cu tata! Am reușit! Vom face cununia religioasă când vrei tu! Aranjează cu ai tăi, vin să-ți ceară mâna!
Acum nu le era rușine să primească oameni în casă. Totul se schimbase. Trăiau civilizat. Fiecare în camera lui. Părinții au venit cu ifose. Ema îi cunoștea. O lua Decebal și o ducea din când în când la ei. Tatăl era intelectual, mama își dădea ifose de parcă ea își tocise coatele la facultate.
Toată familia era prezentă. După ce au terminat masa, tatăl trebuia să spună pentru ce au venit.
- Nouă ne place fata! E cuminte, frumoasă, respectuoasă, are serviciu bun. Dar băiatul meu nu este de însurat, cu toate că Ema este de măritat. Noi ne gândisem după ce termină facultatea!
- Atunci nu vă înțeleg, pentru ce ați mai bătut atâta drum? Să ne jigniți în propria noastră casă? Trebuia să-i spuneți băiatului dumneavoastră! În cazul acesta noi nu mai avem ce discuta! interveni Nelu și plecă furios trântind ușa. Auzi, cine să facă mofturi de ea! La ce mai veniseră? Ema va avea de suferit cu acești oameni, nu va fi fericită. Iar Decebal tăcea ca un prost, nici nu i-a luat apărarea.
Fata a început să plângă și a fugit în ultima cameră, încuind ușa cu cheia. Mama lui Decebal stătea înțepenită în scaun, fără să-și dea cu părerea. Bărbatul ei ținuse minte tot ce-l dădăcise înainte de plecare. Nu era nevoie de intervenția ei.
Meri suferea. Ea știa cât suferise fata ei de când îl cunoscuse pe băiatul lor. Dar ce putea să facă? Poate era mai bine, poate își va găsi un ofițer la serviciu și-o va face fericită. Nu, nu erau oameni cumsecade, din această cauză Decebal părea fără suflet. Nici ei n-aveau.
George ar fi vrut să-i înjure așa cum făcea el când era supărat. Trebuia să se abțină, nu putea să facă de râs fata, futu-i cernica mă-sii de treabă! I-ar da în brânci afară, cu un șut în c....
- Băiatul meu are dreptate! Nu așa se discută când vrei să faci, ca părinte, doi copii fericiți. Mai bine plecați, luați-vă și băiatul!
- Domnule George, dumneata ai patru copii. Noi avem doar unul și nu vrem să rămânem fără el! Nu știu ce lipici are familia asta, că de când v-a cunoscut nu stă deloc pe-acasă!
- Atunci cererea în căsătorie a fost doar un pretext să ne cunoaștem?
- Nu. Băiatul dumitale nu m-a lăsat să termin. Ema a început să plângă. Vroiam să ajungem la o înțelegere, să-i logodim până termină facultatea. Venea la urmă și nunta. Așa face toată lumea.
- Dar ei se simt logodiți de aproape șapte ani, de când se cunosc. Nu vrei să-mi lase fata borțoasă, să râdă toată lumea de ea? El să aibă drepturi fără obligații. Eu nu mă bag în dragostea copiilor, Ema și Decebal să-și decidă soarta!