poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-04 | | Zgomotul puternic al motorului ambalat la maxim, îi făcu pielea de găină, tancul se apropia, groapa în care se ascunse, era mult prea mică pentru ai salva viata, huruitul șenilelor îl făcu să țâșnească din ascunzătoare. Ca un animal ce își simte prada, tancul își roti turela amenințătoare, un șir de gloanțe îl urmări, alerga din toate puterile. Urmă o salvă de tun si încă una, apoi…un cântec de cocos,… bubuitul tunului nu se mai auzi, în schimb cântecul cocoșului deveni din ce in ce mai strident,…cucuriguuuu. Ionica se trezi iritat de sfârșitul visului, se ridică cu greu de pe lavița caldă, apoi se învioră la gândul uriașului ce îl aștepta la marginea satului. Se spălă în grabă pe față în apa tulbure din ligheanul ruginit, apă ce fusese deja folosită de cei din casă cu mult înainte de cântatul cocosului, se îmbrăcă într-un suflet, apoi în grabă luă un colț de pâine, îl îndesă în buzunar și fugi pe stradă, din spate vocea mamei îl urmări. -Unde fugi drac împielițat. ,,Împielițatul”nu mai auzi restul ocării fiind deja departe de casa, era printre cei mai buni alergători din școală, fuga îl scăpase din multe situații,,delicate”. Se opri din alergat doar dupa ce îi apăru în față desfășurarea unei unități mecanizate, între zecile de mașini, mult visatul tanc domina peisajul. Alerga în fiecare dimineață la capătul satului cu teama că nu-l va mai vedea la locul știut, orice zgomot îl făcea să tresară la gândul că militarii vor pleca, iar odata cu ei si imensul tanc. De o saptămână o companie mecanizată a armatei germane aștepta la capatul satului ordinul de deplasare spre est, spre fericirea copiilor care în fiecare dimineață căscau gura la camioanele și mașiniile de război, ordinul încă nu venise. Vedeta ,,spectacolului” își tura motorul în fiecare dimineață la acceași oră cu o exactitate prusacă. Copiii din împrejurimi se trezeau dis de dimineață pentru a nu rata spectaculosul eveniment. Ionică auzi pași alergând în spatele lui, însă nu își dezlipi ochii de pe namila de oțel. -Acuș’ începe, aruncă o vorbă peste umăr. Cel care alerga era Alexandru Bărăgia, zis Săndică, prietenul lui cel mai bun, acesta își dorea măcar odată să ajungă primul, nu reuși nici azi, deși se străduise să se trezească cât mai devreme și alergase din toate puterile. Printre gurile de aer expiră cu greu o propoziție. -Cum drac' te trezești așa de dimineață. Ionică nu mai apucă să-i răspundă pentru că Vasile a lui Tranță, pe care toată lumea îl striga Lică sau Văsălică își iți capul de după gardul de scânduri și salută politicos. Era un copil respectuos și bine crescut, deși săraci, familia Tranță era apreciată în sat pentru că toți din familie știau carte. În viziunea lui Ionică, Vasile era cel mai norocos dintre toți copiii, fiindcă locuia în ultima casă de pe stradă, curtea lui dădea în islaz, de aici putea vedea tot ,,spectacolul" doar suindu-se pe grămada de lemne stivuită în curte. -Tati a vorbit cu nemții aseară, au zis că pleacă. Bătrânul Gheorghe Tranță era un adevarat poliglot, vorbea patru limbi la perfecție, română, germană, maghiară și rusă,si două le,,fluiera”, după cum spunea chiar el,”nici țiganii, nici jidanii, nu mă pot vinde”. Germanii îl foloseau pe post de translator, era solicitat mai ales pentru prizonierii ruși care soseau tot mai des și în număr tot mai mare odată cu succesul trupelor germane în cucerirea atât de râvnitului Lebensraum. Primii ruși sosiți au fost și cei mai norocoși, vastele terenuri ale etnicilor germani trebuiau lucrate, iar cel mai bine și mai ieftin se lucrau cu prizonierii. Primele transporturi au fost distribuite germanilor ce erau activi în cadrul organizației Deutsche Volksgruppe și familiilor unde erau încartiruiți ofițerii germani. Următoarele transporturi aveau destinația finală lagărele de concentrare. Copiii își întoarseră capetele când auziră un fluierat și o voce cunoscută ce striga după un ciobănesc german. -Aport Lupu. Era Aurel Sârbovan, care își fluiera câinele ce îl însoțea aproape peste tot. Îl primise cadou de ziua lui de la fratele mai mare Ionel Sârbovan, acesta era student si campion national la atletism și unul din liderii mișcării legionare din zonă, cu toate că lumea îl vorbea pe la colțuri, că bătuse oameni nevinovați și participase la acțiuni împotriva evreilor din oraș, familia lui era foarte mândră de el. Aruncă din nou bățul, câinele îl aducea de fiecare dată și aproape de oriunde ateriza, ce-a mai mare performanță a câinelui, a fost să aducă bățul după ce acesta se încurcase în crengile unui copac. - Trăiască garda și căpitanul, era salutul pe care Aurel îl auzise la fratele lui, îi făcea plăcere să-l folosească, cu toate că nu știa ce-i aia ,,garda”, avea senzația că e un salut mult mai superior decât banalul noroc. Aurel provenea dintr-o familie foarte înstărită, el era singurul ce avea meditator personal, familia lui deținea o exploatare de nisip și piatră, aflată pe malul râului ce trecea prin apropierea satului. - Văsălică, ne lași la noapte să dormim la tine în grădină pe fân?, întrebă Ionică după ce răspunse la salutul lui Aurel. - Cum să dormiți în grădină?, întrebă nedumerit, ai înebunit vrei să mă omoare în bătaie al bătrân?!. Îngrijorarea evidentă din glasul lui Vasile anticipa ceea ce urma să întrebe Ionică. - Băi,…ăștia noaptea,păzesc tancu’? Aurel aruncă bățul, câinele plecă ca din pușcă în urmărirea lui. Se întoarse spre Ionică și îi spuse. - Verdeș,tu chiar că ești lovit cu leuca, ce vrei tu să faci, să te apropi de tanc?, ăștia au santinelă care te împușcă imediat, mai ales noaptea”,completă filozofic. Aurel nu era într-o relație clară de prietenie cu ceilalți, asta și datorită lui Cornel Tereguț, cu care era într-o veșnică concurență. -Ionică, tu cred că ți-ai pierdut mintea,spune-i și lui Cornel ce ai de gând să faci.Alexandru își întoarse privirea spre doi copii ce veneau agale pe cărare. Din celălalt colț de stradă se apropiau Petru și Cornel Tereguț, doi frați cu două firi diferite, ce nu îți dădeau impresia că ar fi rude. Cornel era ,,creerul" grupului, subțirel cu o alură de fată, în contrast cu Petru, care era un tip mult prea dezvoltat pentru vârsta de paisprăzece ani, acesta era mâna dreaptă a tatălui lor și un real ajutor în gospodărie, însă avea un temperament coleric, mai tot timpul pus pe harță. Fiind cu doi ani mai mare decât ceilalți și mult mai puternic, se putea impune ca lider, ,însă ceilalți cu excepția lui Iuliu îl dominau prin inteligență. Cornel era liderul nenumit, vorbele lui aveau greutate, era cel mai bun elev al școlii, premiant din clasa întîi, era un elev silitor drept pentru care profesorii îi prevesteau un viitor strălucit. În schimb Ionică, cu toate că era dezghețat la minte, era un copil neastâmpărat și leneș la învățătură, iar pentru asta la școală avea tot timpul probleme.Cu toate astea Cornel îi purta foarte mult respect, apreciere pe care și-o câștigase atunci când la un meci de fotbal Cornel șutase într-un geam care se făcuse țăndări, toți știau ce urma să se întâmple cu făptașul, nota scăzută la purtare, iar apoi ar fi urmat dezastrul, nu ar mai fi fost primul din clasă. Aurel,cel cu care concura din primul an de școală pentru titlul de șef al clasei, ar fi ieșit primul, iar el ,,eminența cenușie”ar fi dezamăgit pe toată lumea. Doar că atunci când directorul școlii, domnul Schweinlinger, ieșise val vârtej din cancelarie, înarmat cu o nuia lungă, gata să-l pedepsească pe cel vinovat, se întâmplă ceva neprevăzut: -Care din voi mârșavilor,a fost ticălosul care a spart fereastra? Copiii cu capetele plecate, aproape că simțeau mușcătura nuielei din mâna directorului. Cornel nu mai apucă să-i răspundă la întrebarea ,,scuipată” nervos printre dinți, pentru că Ionică făcu rapid un pas în față și își asumă vina, nuiaua îi poposi de îndată pe spinarea, încasă ploaia de lovituri fără să scoată un vaiet, apoi urmă sentința administrativă. -Verdeș, mâine să vii cu două mii de lei să plătești fereastra spartă,...verstehest,măi ticălosule. Bineînțeles că nu putea plăti geamul, de unde să facă rost de bani, chiar dacă adunau toată gașca banii de bomboane nu ar fi strâns mai mult de o sută de lei, așa că urmase o întreagă tevatură care se termină rău pentru el, încasă acasă o bătaie suplimentară, iar în final tatăl lui achită geamul. Când la întrebat de ce a făcut asta, Ionică îi răspunse șugubăț, că oricum chiar și fără pocinogul ăla primea cinci la purtare. De atunci îi purta respect pentru că luase asupra lui oprobiul directorului , loviturile de nuia, dar mai ales că îi oferise posibilitatea să fie și în anul acela primul din clasă. -Hai năroc,…cine-i lovit cu leuca?,întrebă Petru curios, auzindu-l pe Aurel. -Hai noroc Cornele, noroc Pătrule,toți își strânseră energic mâinile. -Uite Ion vrea să știe dacă e păzit tancu’și cred că vrea să fie împușcat de nemți, nu înțelege că santinelele păzăsc tot islazu’și nu poți să te apropi, spuse cu năduf Vasile. -Poate ziua or fi mai mulți, însă noaptea e numai unul care patrulează, l-am văzut aseară când am venit cu tati de la trifoi, îi spuse Petru cooperant, parcă gata să intre și el în conspirație. -Ești prost, vrei să te bagi în necaz?, își gratulă Cornel fratele, apoi continuă. -Nu vă jucați cu focul, ăștia nu știu de glumă. Ați auzit și voi că ăștia nu glumesc, știți când l-au împușcat pe uica Toader, care a furat cricul de la un camion nemțesc. -Măi Lică, tu îi vezi toată ziua pe nemți, îi numai unul sau sunt mai mulți care patrulează pe islaz?, întrebă Ionică fără a da vreun semn de îngrijorare și parcă mai vioi la auzul veștii că ar putea fi doar o singură santinelă. Vasile nu mai apucă să-și demonstreze îngrijorarea, pentru că un băiat durduliu și transpirat se apropie și gâfâi un salut. -N’roc al bun, zise acesta sprijinindu-se de gard cu o mână, iar cu cealaltă stergându-se de nădușeală. Iulian Mărgineanțu pe numele lui, era ,,capul”în care se spărgeau toate. Nu trecea o zi fără să nu fie apostrofat pentru puturoșenia si delăsarea lui. Cel mai respingător la el era mirosul de ceapă, miros care îi însoțea respirația pretutindeni, prezența lui era marcată de mirosul specific, avea o slăbiciune pentru această legumă, o mânca la orice oră și cu orice, uneori o mânca goală. -Uită-l și pe prostu' de Iulian, a putut să vină și azi înainte de pornire,constată Alexandru cu superioritate. Fiindcă în prima dimineață cînd au hotărât să se întâlnească, ajunse după dolofanul de Iuliu, tancul tocmai ce își oprise motorul și avusese parte de o privire plină de reproș din partea lui Ionica, privire care spunea multe vizavi de ceea ce pierduse, de importanța evenimentului, iar acest lucru îi știrbise din orgoliu. Așa că de atunci ultimul care sosea era mereu Iulian, își făcuse un obicei să îl tachineze pentru asta, însă dolofanul era imun la apostrofările celor din jur, reacționa doar dacă era înjurat de mamă. Aceasta îi părăsise pe când Iulian avea doi ani. De atunci îl creșteau bunicii, tatăl Ion Mărgineanțu nu avea timp să se ocupe de el, avea mult de lucru cu arenda și cele zece lanțuri de pământ. Îl acceptaseră în grup mai mult din milă, apoi se obișnuiseră cu el, mai ales că de cele mai multe ori era calul de bătaie, nu se supăra chiar dacă era luat peste picior, de câte ori era nevoie de vreo corvoadă, el era omul de serviciu. O singură dată Iulian a reacționat violent, nimeni nu se așteptase la o asemenea atitudine din partea molâului. Petru îl înjurase în glumă de mamă, toți rămaseră uimiți să-l vadă transfigurat la față, lovind cu pumnii lui ca două ,,gogoașe” în Petru, pe moment rămase și acesta surprins de curajul grăsanului. Reuși cu un pumn bine plasat să îl descumpănească, apoi cu greu îl ținu la pământ până se liniști.De atunci nimeni nu îl mai înjură de mamă pe Iuliu. Alexandru îl văzu primul. -Uită-l că vine. Ochii tuturor erau îndreptați spre mecanicul ce se apropia de tanc. Tensiunea era în creștere, băieții îi urmăreau fiecare mișcare. Acesta vorbi ceva în germană cu un soldat care ducea o ladă într-o roabă, apoi se urcă pe șenila tancului, iar de acolo sări deasupra lui.Omul dispăru în măruntaiele namilei de metal, apoi urmă zgomotul cunoscut al chepengului ce se închide. Uruitul motorului acoperi uralele copiilor, atunci când acesta porni. Cele peste cincizeci de tone de oțel se zguduiau din toate încheieturile, iar un fum negru și gros ieșea pe țeava de eșapament acoperind orizontul. Copiii ca în fiecare dimineață, întâmpinau pornirea tancului cu un cor de urale, apoi se apropiau pas cu pas, pe nesimțite, ca niște fluturi spre lumină. Uriașul tanc exercita o atracție irezistibilă, iar ca de fiecare dată soldatul german îi gonea. -Verschwinden, kleine affen! acesta alerga înspre copii dând nervos din mână, ca și cum ar goni niște rațe de la apă. Ca într-un film derulat invers, copiii fără a-și dezlipi ochii de pe tanc, făcură pași înapoi spre gardul de scânduri. -Mă boule, affen îi tac-tu, strigă Cornel din toți rărunchii ca să acopere zgomotul tancului, era curajos știind că soldatul nu înțelege nimic. Copiii se retraseră până în zona acceptată de santinelă. Lupu’, mârîi spre soldatul german. -Jos Lupu, Aurel liniști imediat animalul, speriat ca nu cumva acesta să fie împușcat. -Ne-o făcut maimuțe, traduse Cornel care știa limba germană aproape la perfecție. -L-o văzut pe ăsta și de-aia, că ăsta are cap de maimuță, râse Alexandru dându-i un bobîrnac lui Iulian. - Oare câți încap în el?, întrebă Ionică rupt de realitatea din preajma lui. - Patru, cinci, mai mult nu cred, completă Vasile atotștiutor, i-am văzut când au făcut instrucție. -Oare cum îl conduce?, are volan ca batoza?, era curiozitatea lui Ionică ce nu îi dădea pace. De când văzuse tancul, curiozitatea era amplificată și de faptul că își construise un tanc în vechea groapă de var.”Tancul” luă locul ”avionului”, aparat ce avea toate componentele foarte clar și corect dispuse, văzuse un avion de foarte aproape, nu numai el, toți copii avuseseră privilegiul de-a se urca în avionul de poștă care aterizase pe câmp, asta grație pilotului român care îndrăgea copiii. În timp ce furierii descărcau coletele, pilotul îi urcă pe toți în avion.Pentru copii fusese cea mai importantă zi, chiar mai importantă decât ziua în care venise circul în sat.Ionică își concepuse ,,interiorul”tancului după propria imaginație, ca să nu mai fie avion, dispuse vechile manometre și ceasuri de presiune într-o altă ordine, la avion avea un băț înfipt în pământ, însă acum nu știa cum să transforme ,,maneta”,pentru a conduce corect ,,tancul". |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate