poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-02 | |
XVI
Câteva zile a zăcut. Nu-i trebuia nimic. Meri se chinuia să îi dea în gură câteva linguri de mâncare. Îi era frică să nu rămână așa. Vremea s-a schimbat brusc. Norii plumburii dansau frenetic în ritmul croncănitului de ciori. Cârâiau și fâlfâiau din aripi zgomotos, cerând cu disperare drepturi de care se bucurau în fiecare iarnă. Erau nemulțumite că au rămas singure, au scăpat de cele care nu suportau frigul și au plecat spre lumi mai calde. Ninsoarea a început după un vântuleț destul de rece. Copiii râdeau și se strigau în drum spre școală. Numai Ema se ghemuia în patul cald, așteptând zile mai bune. - Mămica, tăticu’ a plecat la servici? - Da, suntem singure. Viorica și Motanu sunt la școală. - Vreau să-ți spun că băiatul ăla de la școală a încercat să mă violeze! - Vai de mine! Să nu-i spui lui taică-tu, se duce la liceu și-l dă afară! Îl nenorocește pentru toată viața! - Tu ce zici să fac? Vreau să încep școala! Este ultimul an și trebuie să dau bacalaureatul. Nu pot să dau ochii cu el. - Te faci că nu-l vezi! Nu spune la nimeni! Este un lucru grav ce a făcut el. Nu-l băga în seamă. Stai că bate cineva la ușă. Mă duc să văd cine e. - Este un băiat, cu o căciulă de miel alb. Spune că este coleg cu tine. Vrea să-ți vorbească. - Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Nu-l lăsa să intre... Până să termine ce avea de spus, tânărul intrase în cameră și se uita din ușă speriat, neștiind cum să înceapă vorba. Ema a întors capul spre perete, i-a întors spatele. - Ema, am fost îngrijorat! Þi-am adus balonzaidul. L-ai uitat în parc când ai fugit de lângă mine. Îmi pare rău de ce ți-am făcut! Nu meritai așa ceva. Băieții de la liceu și-au bătut joc de mine. Mi-au spus că merge orice cu tine. Au vrut să-mi dea o lecție, dar nu s-au gândit că tu vei suferi atât de mult. Acum toți sunt îngrijorați de absența ta. Vino la școală! Cred că sunt geloși pentru că ai acceptat să ieși cu mine. Vreau să fim prieteni! Nu sunt chiar atât de rău! Timpul îți va arăta că-ți voi fi cel mai bun prieten. Ema îl asculta și nu-i venea să creadă. Ce curaj a avut puștiul ăsta să creadă că l-ar ierta după tot ce i-a făcut! Lacrimi fierbinți îi inundau sufletul și ochii. Prin ceața lor nu vedea decât o căciulă albă care-i cerea iertare pentru un lucru atât de groaznic. - Pleacă! Nu vreau să te văd! Îmi este silă de tine! M-ai zdrobit! Mă simt fărâmițată! Pleacă, pleacă... - Domnule, pleacă dacă-ți spune fata! Și așa ai supărat-o destul! Ai noroc că suntem oameni buni, altfel ar trebui să venim la părinții dumitale să le spunem ce au crescut. Dacă era băiatul meu cel mare acasă, nu scăpai așa de ușor. - Doamnă, aveți dreptate! Am greșit! M-am purtat ca un mizerabil! M-am luat după băieți. Când vine Ema la școală, o să se convingă. Vă rog și pe dumneavoastră să mă iertați! Voi îndrepta lucrurile! - Bine, maică, acum pleacă! Lasă-mi fata să-și revină! Altă dată să gândești mult când faci o treabă! Văd că ești bărbat în toată firea. Mare rușine! Zăpada scârțâia sub cizmele Emei. Era prima zi de școală de la eșecul întâlnirii cu Decebal. Ce nume frumos i‑au dat părinții. Adevăratul Decebal, împăratul dacilor, și-a sacrificat băiatul pentru binele poporului care era prigonit din toate părțile. Iar descreieratul acesta poartă un nume istoric și-l terfelește din toate părțile. Se poartă ca un borfaș și după aceea vine și-și cere scuze. Gerul o cuprindea încetul cu încetul. Îi înghețaseră mâinile și picioarele, ba simțea că-i înghețase sufletul și inima. Nu! Categoric nu se va mai atașa de nici un băiat. Prea merg toate de-a-ndoaselea cu bărbații ăștia. Nu este făcută pentru așa ceva. Ema percepea relația dintre bărbat și femeie ca pe un poem. Sau ca pe o simfonie. Să le asculți, să le simți toată viața cu aceeași persoană și să nu te saturi de ele. Mână-n mână să meargă cei doi până când viața le va fi oprită de acea mână nevăzută care taie firul ghemului, neiertând pe nimeni. Ba mai mult, ea credea că atunci când oamenii se iubesc cu adevărat se iubesc și după moarte. Când a intrat în clasă, parcă toți știau ce se întâmplase. Ei se uitau jenați și erau liniștiți, față de alte zile când fiecare se întrecea să facă gălăgie. Fetele aveau un zâmbet ironic, iar băieții, care aproape toți o curtaseră pe Ema, păreau suferinzi și satisfăcuți că de acum încolo fata nu-l va mai bagă în seamă pe intrus și vor continua jocul lor nevinovat din clasa a opta până în momentul de față. Ei tot timpul o ocrotiseră, nu făceau gesturi care să o jignească. Aveau senzația că fata aceasta trebuie ocrotită ca o floare frumoasă pe care, dacă o atingi cu brutalitate, o rupi sau se ofilește. Mulți o priveau ca pe o soră. S-a așezat în bancă lângă Nuți fără să dea atenție nimănui. - Bună, Ema! Te-ai pregătit? Azi avem lucrare la matematică și s-a schimbat profa de chimie. A venit una de la Lazăr. Unii spun că este foarte rea. Din cauza ei s-a sinucis o elevă, o persecuta că era frumoasă. Avem prima oră cu ea. Sunt curioasă să văd cum arată. A mutat-o disciplinar la seral. Ea preda la zi. - Nuți, te rog să nu te superi! Dar n-am chef de conversații, poate mâine, poimâine. Uite, a intrat profa de chimie! Toți s-au ridicat în picioare să o salute . - Bună seara, elevi! Eu sunt noua profesoară de chimie. Nu știu ce chimie ați făcut până acum. De acum încolo trebuie să vă dați silința pentru că nu vă merge cu mine! Sunt foarte pretențioasă, cine face altceva decât ceea ce spun eu, mai bine să iasă afară! Nu admit nici o abatere! Stați jos! Începem lecția! Cu toate că cei din clasă erau de toate vârstele, această femeie înaltă de un metru și jumătate, cu o figură respingătoare și destul de crăcănată, aproximativ de cincizeci de ani, a băgat frica în ei. Lecția decurgea fără incidente. Ema auzea ca într‑un vis tot ce spunea profa și-și nota în caiet. Femeia aceasta știa într-adevăr chimie... - Și bioxidul de carbon în combinație cu siliciul dă o combinație foarte frumoasă din care se face piatra prețioasă cu denumirea de Sideroza. Această piatră a fost găsită în mormântul lui Aron Pumnul, montată la un inel de o frumusețe inestimabilă... - Nuți, trebuie să scriu și asta în caiet? se aplecă șoptind Ema către colega ei de bancă. - Cine a fost nerușinatul sau nerușinata care mi-a întrerupt lecția? V-am spus de la început, nu admit nimic! Ema a încremenit. La fel cei din clasă. - N-auziți, sunteți surzi? Să se ridice în picioare, altfel azi vă dau la toată clasa nota doi! - Doamnă profesoară, eu am întrebat-o pe colega mea dacă trebuie să notăm în caiet despre piatra prețioasă! - Trebuia să mă întrebi pe mine la sfârșitul lecției, ea nu avea de unde să știe ce vreau eu! Ieși în fața clasei! Ema se ridică timidă și cu lacrimi în ochi, ținând capul în jos să nu creadă că o sfidează se duce în fața catedrei. - O vedeți? Te rog stai cu fața la clasă! Toate fetele frumoase pe care le-am întâlnit sunt proaste! Un murmur de dezaprobare. Clasa știa că Ema nu făcea parte din această categorie. Era cuminte și inteligentă. Cu ei se purta ca o soră. Ce profesoară groaznică. Parcă a apărut de pe altă planetă. - Văd că murmurați! Nu sunteți de acord. Am să vă demonstrez în cursul anului că eu am avut dreptate. Treci la loc și ține-ți gura! Fata abia a avut puterea să ajungă în bancă. Lacrimi fierbinți îi curgeau pe caiet. Literele i se învălmășeau în fața ochilor. Explicațiile profesoarei nu mai ajungeau la ea. Îi era frică să nu leșine. Decebal se uita la ea îndurerat. Nuți scria de zor, să nu piardă din ceea ce vorbea profesoara. Trebuia să-i dea caietul și colegei de bancă, care nu lua în stare să continue să‑și ia notițe. Ca prin transă Ema a auzit clopoțelul sunând. Ora s-a terminat. Ea s-a ridicat în picioare datorită zgomotului făcut de ceilalți. Profa i-a aruncat o privire ucigătoare și a plecat. - Ema, n-o vom lăsa să te persecute! Nu ducem toți la director. Nu fii îngrijorată. Este o babă proastă și urâtă! Ea știa că tu ai vorbit. Toată ora a stat cu ochii pe tine. E geloasă pe frumusețea ta. N-ai văzut ce urâtă era? Ce putea să mai spună biata fată?! Oare la toți oamenii, frumusețea le este o povară? De când ține ea minte, i-a adus numai necazuri. Întoarsă acasă se simțea epuizată. Înainte discuta cu Nelu. El era deștept. Dar trebuia să-l ia cu binișorul. Se înfuria repede atunci când cineva îi făcea rău. Poate s-ar fi dus să-i ceară socoteală profesoarei, de ce a umilit-o pe sora lui? I‑ar scrie. Să-i ceară un sfat. Mai bine nu. Îl agită și pe el. Nu e bine. Va încerca să se descurce singură, cât o s-o mai dădăcească fratele cel mare? Următoarea lecție de chimie Ema a învățat-o ca pe o poezie. Știa și pagina și rândul din carte. Îi va arăta ea profesoarei că nu este o proastă așa cum a catalogat-o ea. - Să iasă la tablă eleva Ema P... Fetei îi tremurau hainele de pe ea. La un moment dat a avut impresia că uitase tot. Decebal o încuraja din priviri. Ea se făcea că nu-l vede. Și a început să spună lecția. - Ei și despre Sideroză ce știi? - Este o piatră prețioasă care se formează... - Vedeți, elevi, nu v-am spus eu că este o proastă! A învățat lecția ca pe o poezie! Stimată domnișoară, asta nu este literatură! Ai crezut că mă dai gata învățând ca un papagal tot ce am spus eu lecția trecută! Experiența mea nu dă greș! Mai bine erai mai puțin frumoasă și aveai și puțin cap. Treci la loc, nota doi! Clasa a rămas stupefiată. Ema mergea împleticindu-se spre bancă. Nu! Trebuie să fie tare. Nu trebuie să-i facă jocul acestei femei invidioase. Nu e drept. Va lupta cu ea. Îi va arăta că și femeile frumoase pot fi inteligente. De data aceasta nu-i va merge. Ea nu se va arunca de la etaj din cauza invidiei profesoarei. N-a plâns. Profa se uita cu răutate la ea. Decebal se uita când la profesoară când la Ema. Își dădea seama că această fată e puternică. Și el a fost măgar cu ea. Îi va fi alături până Ema va începe din nou să vorbească cu el. Să-l ierte pentru măgăria făcută. La toate lecțiile Ema era ascultată. Știa tot. Profa îi trecea mereu doi, de nu mai încăpeau în catalog. Într-una din zile, Decebal s-a luat după profesoară, s-a așezat în fața ei în drumul spre cancelarie. - Doamnă, mă iertați că intervin, dar nu pot să mai suport, ce aveți cu colega noastră de-o chinuiți în halul acesta? - Dar dumneata cine ești? Ești, iubitul sau logodnicul ei? - Nu sunt! Dar toată clasa este revoltată de comportamentul dumneavoastră! Ea este o fată cuminte, silitoare, toți profesorii o apreciază, iar dumneavoastră o torturați pe motivul că e frumoasă! Eu cred că nu e drept... - Tinere, te joci cu situația dumitale! Nici nu știi cu cine vorbești! Eu cred că ar trebui să-ți ții gura, mai ales că spui că nu ești nici rudă, nici iubit. Eu nu mă-nșel în aprecierile mele! Vezi-ți de treabă! Du-te în clasă și nu mai face pe avocatul nepoftit! Ema l-a văzut pe Decebal ducându-se după profesoară. După cum s-a așezat în bancă de deprimat nu-și putea de seama ce discutase cu profa. I se părea neverosimil că trebuia el să-i ia apărarea din toată clasa. Celorlalți le era frică de doamnă că-i lasă corigenți. Sufereau pentru ea dar n‑o ajutau cu nimic. Lecțiile de chimie erau un calvar pentru fată. Profa explica lecțiile făcându-i ochi dulci lui Decebal. Parcă vorbea numai pentru el. Nu-i purta pică pentru ce-i zisese. Parcă nu vorbise în favoarea ei. El se făcea că nu vede avansurile profesoarei. Îl striga la lecție Carol. Era primul nume al lui Decebal. Ce nume avea băiatul ăsta. Unul de rege și altul de împărat. Profa îl simpatiza din ce în ce mai mult. Îl ruga s-o însoțească și să-i ducă catalogul până la cancelarie. Iar el îi făcea jocul. Într-una din seri, după ce au terminat orele, Decebal s-a oferit s-o conducă acasă. Era ultima zi din săptămână. Primăvara își trimitea cu multă dărnicie parfumurile ei minunate. Flori de cireș și cais încununau cu coronițe multicolore crengile copacilor care suferiseră de frig în timpul iernii. Primăvara, cu rochia ei verde plină de flori care mai de care mai frumoase, și-o flutura deasupra Bucureștiului, bucuroasă că a scăpat de sora ei atât de friguroasă și geroasă. Razele palide ale lunii îi îndemnau pe tineri să stea cât mai mult împreună. Ea le lumina drumul și-i îndemna hoțește să se iubească. Parcă le turna dintr-o cupă nevăzută, în inimi, harul iubirii. Ema a primit să fie însoțită. Se simțea singură, trebuia să discute cu cineva de vârsta ei. Decebal în ultima perioadă se purtase ireproșabil, cu toate că ea nu-i dăduse atenție. Acum erau unul lângă celălalt. Mergeau fără să spună nimic. Fiecare cu gândurile lui… - Ema cred că m-ai iertat! E încă lumină. Am avut noroc că profu’ de fizică n-a venit! Hai să mergem prin parcul Carol, ne este în drum! E atât de frumos afară… - Da, nu am fost niciodată în acest parc! Fetele spuneau că este foarte frumos. La intrarea în parc pe Ema a impresionat-o o statuie foarte mare care trona în dreapta lor. Era o femeie încadrată de doi bărbați. Ea era culcată iar cei doi o priveau. - Ce statuie interesantă! Și ce mare e! E făcută din marmură. Ce mult îmi place! Parcă sunt vii! - Da! Are o poveste lungă. Mama spune că cei trei au fost frați. Sora lor era atât de frumoasă și s-au îndrăgostit amândoi de ea. Dumnezeu s-a supărat și i-a împietrit pe toți trei, să-i vadă lumea că este un păcat mare să te îndrăgostești de propria soră. Astea sunt povești de-ale mamei, este foarte bisericoasă. Când eram mic mă bătea mereu fără motiv. Tata o certa și-i spunea că nu am făcut nimic rău ca să merit bătaia pe care mi-o dădea. - Păi, tocmai de-aia îl bat să nu facă rele, se răstea la el. Vecinii îi spuneau că sunt cuminte și nu trebuie să mă bată, iar ea îi apostrofa. - Îl bat ca să fie și mai cuminte! - Mama mea m-a bătut o singură dată. A suferit atât de mult că pe nici unul dintre noi nu ne-a mai bătut. Nici tăticu’ nu ne bate. Ne mai înjură din când în când. Dar foarte rar. Am părinți minunați. Se zbat din greu să ne facă oameni cu carte. Ne este greu de când a plecat fratele cel mare în armată. Când era acasă tot ce aveam nevoie îl întrebam pe el. Este inteligent. Pe toate le știe, ca într-o enciclopedie. Mama ta poate are dreptate cu povestea acestei statui. Și eu când eram mică m-am îndrăgostit de fratele meu. El și tăticu’ ne-a explicat că așa ceva se întâmplă numai la familiile regești, unde nu se ținea cont de gradul de rudenie, din această cauză erau niște degenerați. - Să stăm pe băncuța aceasta! Putem să savurăm mirosul acesta de primăvară. Parcă toate foșnesc în jurul nostru! Există atâta viață în natură că e păcat să n-o ascultăm! Nu vreau să mor primăvara. Când o fi să mor, vreau să mai trăiesc o primăvară. Simt că face parte din mine! Îmi place mult să pictez și să citesc! - Apropo, vrei să facem o mică afacere? Þi-am văzut desenele de ora trecută! Mie nu-mi place să desenez. Fă-mi-le și mie! Te plătesc, îți dau cât ceri! - Nu este vorba de bani, nu am timp! Încearcă și fă‑le singur! Nu este chiar atât de greu! - Nici dacă îți dau un pupic? Fără să aștepte răspunsul, el se aplecă spre ea, vrând s-o sărute. Ema nu știa dacă să se împotrivească sau nu. - Stați așa! Ce faceți voi aici la ora asta? De mult timp vă urmărim! - Ce să facem? Am ieșit de la liceu și respirăm aer curat de primăvară. - Ia uite mă la ăsta, ce se dă mare. Să vedem la secție tot așa de limbut ești? Ema nu știa ce să creadă. Ce voiau cei doi milițieni de la ei? Nu greșiseră cu nimic. Când a auzit de secția de miliție a început să tremure ca varga. - Să vedem după o noapte petrecută cu toți borfașii dacă vă convine să mai veniți la ore așa de târzii în parcurile Bucureștiului! - Tovarășe milițian, vă rog să mă iertați, nu cunosc ce grad aveți, nu faceți această greșeală! Colega mea nu-și dă seama ce vreți să insinuați, dar eu vă spun că vă faceți de râs. Suntem amândoi virgini! Părinții noștri nu lasă lucrurile așa. Am un văr colonel în armată. - Ce zici Petrică? Ce facem cu ei? - Hai, măi, să plecăm, cred că nu sunt ăia pe care-i căutăm noi! Nu vezi ce frumos vorbesc? Sunt de familie serioasă! Iar fata se uită la noi parcă am fi niște nebuni. Mai bine îi lăsăm sub clar de lună să-și spună bazaconiile lor copilărești! - Și dacă râd de noi, după ce plecăm? - Iaca râd! Să râdă! Treaba lor. Când au rămas singuri nu le venea să creadă că au scăpat de cei doi. - Decebal, ce au avut oamenii aștia cu noi? N-am făcut nimic rău. Hai să plecăm, a început să-mi fie frică. - Cred că ne-au confundat cu cineva! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate