Un suflet din aceasta lume sau doar o parte din decor, arborele isi infingea radacinile tot mai adanc in pamant pentru a putea sustine generatiile ce ii apasau crengile.
O simpla scoarta sau mii de labirinte pentru furnici, ascundeau povestile ce trecusera de-a lungul sutelor de ani pe langa el si ii impartasisera secretele.
Lipsa fragilitatii si efemeritatii verzi crea o imagine de pustietate ce actualiza trecutul si anticipa viitorul, prezentul devenind o notiune mult prea simplista si abstracta.
Si totusi doar un arbore care isi permite sa acopere luna ca o perdea, intregind astfel misterul marelui astru ce vegheaza tragediile acestei existente numita viata.
Lupii pot sa urle langa el si pasarile sa cante deasupra, dar ignoranta si indiferenta il ajuta sa isi pastreze apasatoarea vesnicie; un dar sau o povara?
nici dar, nici povara pentru ca vesnicia i-a fost oferita tocmai din cauza ca nu gandeste, nu simte, nu sufera. Sau de fapt tocmai pentru ca nu gandeste, nu simte, nu sufera poate trai o vesnicie.
Nu simte o aura de singuratate cum ii patrunde trunchiul si mai apoi sufletul, nu-si simte trunchiul imbatranit, sufletul atrofiat dar care totusi lacrimeaza de atata durere pe care o vede in jurul lui si care il atinge. Nu simte niste ghiare infingandu-se in fiinta lui fara nici un scop, doar pentru a-i studia chinul si pentru a stoarce gemete surde de disperare.
O durere vie, dar nemotivata, o durere ce exista doar pentru ca traiesti. Nu are nevoie de o cauza anume ca sa apara, doar sa simta mirosul vietii, mirosul de carne vie si pune stapanire pe ea hranindu-se ca un parazit.
Secatuieste viata de lumina, de scantei, de bunatate si de speranta si o lasa apoi sa se tarasca prin lume, paralizata fizic si psihic si sa astepte moartea cu singura speranta ramasa pentru o alta viata mai buna sau pentru o inexistenta totala.