Sunt momente pe care nu le pot scrie. Sunt scene comune, căsnicii în care bărbații își bat femeile. A fost ciudat sa aud o palmă data, acea atingere… nu pot să scriu asta.
După șapte ani de căsnicie viața mea și a mamei s-a schimbat. Au fost și zile frumoase trăite alături de tatăl meu vitreg. Mă iubea. Nu mâncam până nu ajungea el acasă. Era bun cu mine. Cu mama se stricase relația.
Sora mea cea mare urma să se căsătorească la București. De când murise tata, pe surorile mele le-a luat o mătușă în București să le țină în școală, pentru că mama nu se descurca cu toate trei. Le trimitea lunar pensia de la tata, plus pensia mea pentru cămin.
Mariana terminase liceul și voia să se căsătorească. A venit să-i spună mamei despre nuntă, să întrebe dacă au cu ce să o facă și spunea ce pretenții are familia băiatului. Pentru sora mai mare Viorica, a vândut casa în care crescusem. Pentru Mariana era mai greu. S-au hotărât sa facă nunta cu cecul meu. Mama mi-a pus pensia pe un cec, se adunaseră destui bani. Au hotărât sa facă nunta din pensia mea. În ziua plecării la București, mama i-a pus o bucată de carne în geantă. În curte, tata o oprește.
─Arată-mi geanta! Ce-ai în geantă? Întinde brutal mâna spre geantă, o desface și-i scoate carnea.
─ Lasă-i, mă, Marine, carnea, să nu plece fata mea cu mâna goală… Doamne ce om, ce om… Își face cruce și încep să-i curgă lacrimi.
Îi priveam ca la spectacol, mă durea, dar… nu aveam ce face.
─ Vin fetele la tine și pleacă încărcate, le umpli gențile.
─ Mă Marine, nici un kilogram de carne nu era.
─ Tu să taci. Fata mea nu are loc de voi aici.
Avea și el o fată, o iubea ca ochii din cap, îi spunea Betty.
Cuvinte urâte. Dureau. Eram bulversată. Am stat în stație toate trei până a venit mașina. Sora mea și mama plângeau, eu le priveam și-mi înghițeam lacrimile. Mi-era milă, mă durea inima de milă.
Când ne-am întors acasă tata i-a spus:
─ Să pleci de-aici, să te duci, să nu te mai întorci! Era nervos și urla din toate puterile.
─ Betty nu vine la mine din cauza ta, le faci nunți la toate, le umpli gențile… să pleci auzi, să pleci până mâine.
─ Unde să mă duc cu fata? Mi-am vândut casa…
─ Fata rămâne la mine, doar tu pleci, fata rămâne, n-am io nimic cu ea, n-are ea treabă cu tine.
─ E fata mea, eu am făcut-o, tu nu ești normal.
─ Să pleci. Auzi? Să pleci.
─ Nu am unde să mă duc, am vândut tot ce-am avut.
─ Păi daaaa, ai făcut nuntă la aia mare, acum să stai în drum, nu-mi pasă.
─ Nu plec, Marine, nu plec.
Tata a ieșit nervos din casă pentru că altfel ar fi lovit-o. Mama nervoasă și plânsă începe să ma certe.
─ Și tu taci! De ce nu zici nimic? Parcă ai fi a lui. Dacă îi spuneai să mă lase în pace, mă lăsa. N-ai văzut că ăsta te iubește? N-ai văzut că face numai ce-i zici? Stai ca muta!
Am ieșit după tata. Stătea cu mâinile în cap, se sprijinea de gard și privea strada.
─ Ce faci, tată? îl intreb cu frică să nu mă certe ca mama.
─ Ce să fac, uite, stau aici. Tu ești fata mea, te iubește tata!
─ Și eu te iubesc, tăticuțule!
Începe să zâmbească, nu mai este încruntat. Când îi spun „tăticuțule”, el râde și-mi spune: „Eu sunt tătic-cuțel-cățel” și ne jucăm.
Mă alinta, niciodată nu mă certa, îmi aducea mereu ceva bun și-mi lua apărarea în fața mamei atunci când făceam prostii.
─ Lasă fata în pace! Ce-ai cu ea?
─ A spart tabloul, mă! A spart geamul!
─ Lasă fata, hai la tata, pune tata altul la loc. Mă-ta-i rea. Hai la tata. Mergem să pescuim?
─ Mergem, tată!
─ Hai cu tata! Și mergeam amândoi până în capătul satului, la izlaz. Alergam, în picioarele goale, mă udam, cu tata aveam voie să mă murdăresc, el nu mă certa. Îmi aducea lipitori, îmi povestea de Betty când era copil și ce prostii făcea. Eram tare mândră că aveam tată.
Nu mă puteam supăra pe el nici atunci când o bătea pe mama. Când mama pleca în tabără cu copiii, rămâneam cu el acasă și eram fericită și răsfățată. Mă lăsa să fac orice vroiam. Nu mă certa pentru absolut nimic.
În ziua când mama a venit dintr-o tabără acasă, tata nu i-a deschis ușa. Mama îmi bătea în geam, dimineața.
─ Deschide geamul!
─ Ce e, mamă? De ce nu intri?
─ Nu mă lasă în casă. Zice să plec. Hai și deschide tu ușa, că ție nu-ți zice nimic.
─ Bine, mamă, hai la ușă!
Trec prin camera lui tata, deschide un ochi și mă întreabă:
─ Unde te duci, tată?
─ Să-i deschid ușa lui mama, că a venit acasă din tabără, poate mi-a adus ceva.
─ Bine, tată.
Ajung la ușă cu frică să nu vină tata, deși aveam acordul lui.
─ Săru’mâna! O pup. Era supărată.
─ Nu mi-a dat drumul în casă.
Tata s-a ridicat din pat fără să se uite la mama și i-a spus pe un ton normal:
─ Îți mai dau trei zile să pleci de aici!
─ Þie îți place cum îmi zice?
─ Eu ce vină am?
─ Zi și tu, acum mi-a dat termen, în trei zile să plec... Doamne, Doamne, ce să mă fac? Mi-am vândut casa, i-am fost slugă 7 ani și acum mă dă afară..Vai de viața mea!..
Săraca mama... Plângea... Voiam să fac ceva. Dar ce?
─ Ce-ați vorbit cât am fost plecată?
─ Nimic, ce să vorbim? Am fost în oraș la Betty. Vrea să divorțeze de Adi. Tata e supărat. Adi zice ca Betty bea.
─ Păi, da, bea, seamănă cu tac-su.
─ Am dormit cu Betty două nopți.
─ De ce? se miră mama. Ce-ai căutat să dormi acolo?
─ Păi... mi-a plăcut! Ce să fac? E vacanță. Am fost cu tata la pescuit, am fost și am irigat câmpul.
Deodată mă privește lung și bănuitor, ciudat, mă intreabă:
─ Te rog să-mi spui adevărul! Eu sunt mama ta și trebuie să-mi spui tot, cumva s-a dat la tine cât am fost plecată? Și tații buni se dau la fetele lor. Să-mi spui adevărul.
Doamne, nu-mi venea să cred ce mă întreabă, îmi simțeam obrajii arzând de rușine, auzi la ce se gândea.
– NU, nu mi-a făcut nimic. E bun cu mine. Când îmi iau pantalonii scurți mă pune să mă schimb, îmi spune că sunt fată mare și-i rușine să stau așa în fața lui.
─ Da? Așa ți-a zis? se miră mama.
─ Da, așa.
─ Nu a pus mâna pe tine?
─ Mă enervezi, taci din gură, nu-mi mai spune așa, când nu ești acasă, nu știe săracul cum să stea departe de mine, e atent, mă alintă, parcă sunt fata lui. Tu toată ziua mă cerți, și cu el faci la fel. Mai lasă-ne în pace!
─ Așa, te-ai dat cu el!
Am ieșit, nu mai suportam trăncăneala ei. Câteodată îl înțelegeam pe tata când se enerva.
Într-o zi am fost plecată la o prietenă unde am stat câteva ore bune. Când am ajuns acasă, mama nu era. M-am dus la orfelinat. Era acolo și plângea. Mă aștepta.
─ Hai, mamă, că nu mă mai primește! Uite, o să stăm la cămin. Tu dormi cu copiii că ai loc. Unde ai fost toată ziua?
─ Am fost la Dina!
─ Ce-ai făcut la ea o zi?
─ Și ce vroiai să fac, mamă? Să stau în cearta voastră? M-am săturat.
─ Dacă tu te-ai săturat, eu ce să mai zic?
─ Nu știu, mamă, lasă-mă-n pace!
─ Apoi, tu nu știi să zici altceva decât asta. Dacă erai acasă nu mă dădea afară.
Am dormit cu copiii de la orfelinat, am mâncat cu ei la masă, m-am jucat cu ei. Eram obișnuită. Lumea lor era și lumea mea. Îmi plăceau mirosul de mâncare, mirosul pătuțului, îmi plăcea acolo.
Tata a venit după mine.
─ Hai la tata, hai acasă!
─ Mama poate să vină?
─ Da. Să vină și ea.
Am căutat-o prin cămin și i-am zis că tata a venit după noi. Ne-am întors. Peste trei luni, tata ne-a dat iar afară din casă. Eram în clasa a IX-a, veneam de la școală din oraș. Când am coborât din mașină, am văzut un polițist și un domn bine îmbrăcat în fața casei. Mama era desfigurată, încerca să adune ce apuca de prin casă și îmbrăcămintea noastră.
─ Hai că ne-a dat afară din casă, pune mâna și strânge-ți hainele!
─ Cine e domnul de lângă polițist? De ce se uită la noi? o întreb nemaiștiind pe ce lume sunt.
─ Ãla e avocat. Dacă nu veneam cu el, nu ne dădea nici îmbrăcămintea asta amărâtă.
─ Unde e tata?
─ În casă, mă urmărește să vadă ce iau. Îi mai zici tată? Nu vezi ce-ți face?
O las în urmă vorbind și intru în casă. Nu l-am salutat. El nu mi-a zis nimic. Doar se uita la mine. Am deschis ușa de la dulap, am luat câte ceva, am pus într-un sac, îl simțeam în spatele meu. Mă privea. Pe dulap erau cărți. Mă ridic pe vârfuri să le iau. Se apropie de mine, îmi dă mâna deoparte brutal.
─ De astea nu te atingi, nu le iei!
─ Dar de ce să nu le iau? Mi-am cumparat cărțile din pensia mea de la tata!
─ Nu pui mâna pe ele și gata!
─ Dar sunt cărțile mele!
A fost pentru prima dată când m-a supărat. De atunci mi-am schimbat atitudinea față de el. Am fugit la prietena mea și i-am zis că ne-a dat tata afară, poate cunoaște ea o gazdă unde să stau cu mama. Am găsit o femeie singură, chiar vizavi de ea. Ne-a primit imediat. Ne-a dat două farfurii, 2 linguri și o oală. Nu aveam nimic. Mama a început iar cu plânsul. Of, urmau zile de înghițit lacrimi.
Aveam un hol unde făcea mama mâncarea la un reșou oferit de gazdă și două camere mobilate cu câte un pat și dulap. Nu ne trebuiau prea multe. Până ne-am revenit cu banii, mâncam la orfelinat iar mama aducea acasă câte o porție și pentru dimineață. Când a venit iarna a fost mai greu, pentru că nu aveam lemne. Încălzeam doar o cameră cu lemnele aduse de mama, într-o sacoșă, de la cămin.
Într-o zi, când am venit de la școală, mama mă aștepta pe hol, făcuse mâncare, pentru prima dată de când ne mutasem.
─ Ai facut mâncare? Ce bine miroase!
─ Da, hai să-ți pună mama, ți-o fi foame!
─ Îmi este.
Îmi pune sarmale.
─ Sarmale?
─ Da! Sunt cu carne de lebădă.
─ Lebădă? întreb și mintea îmi fuge la o sărmană lebădă albă.
Ea nu mânca. Se uita la mine. Încep să mănânc. Erau foarte bune, mă intriga însă culoarea albă a cărnii de lebădă. Erau sarmale în alb.
─ De unde ai avut lebădă?
─ Am făcut rost de undeva.
─ A costat mult?
─ Deci îți plac. Nu, mamă, știi din ce sunt?
─ Din ce? mă opresc din mâncat. Eram curioasă.
─ Din urdă.
─ Urdă?
─ Da, mamă, din urdă.
─ Atunci de ce ai zis că din lebădă?
─ Numa’ așa, să văd ce zici, dar nu-i așa că nu-ți dai seama?
─ Nu. Are gust de carne.
─ Da, are.
În curte se aud pași. Apoi o voce de bărbat.
─ Florica, Florica!
Era tata.
─ Nu vreau să mai vină. Mamă, ai înțeles? Nu vreau să-l văd.
O întreb pe mama, supărată:
─ Ce caută aici?
─ Nu știu. O fi venit să ne vadă.
─ Eu nu vreau să-l văd. Ne-a dat afară.
Am intrat într-una din camere și ascultam ce vorbeau.
─ Ce faci, Florica? Miroase frumos!
─ Uite pe aici, mâncare. De ce ai venit?
─ Să văd ce faceți. Unde-i fata? E acasă? Vreau să o văd. Mi-e dor de ea.
─ Nu-i acasă. Ea nu vrea să te vadă, e supărată pe tine.
Au ieșit în curte și au stat de vorbă acolo. Îi priveam de după perdea. Tata avea o figură blândă, abia gesticula.

Tăcea. Îmi ascundea ceva, o simțeam .
Iarna trecuse greu. Așteptam să vină căldura, mă săturasem de frig. Într-o zi, tata ne-a adus un pește uriaș. Nu am vrut să mănânc.
─ Hai la masă, Elena!
─ Nu vreau pește! Nu mănânc!
─ De ce?
─ E de la tata. Nu vreau nimic de la el.
─ El te iubește, Elena. Aduce pentru tine, iar tu nici nu te uiți la el. Mi-a zis că te vede când te duci la școală, vă întâlniți, și nici măcar nu îl saluți. De ce, Elena?
─ Mamă, ești culmea! Ne-a dat afară. Cum poți să te mai uiți la el? Ai plâns luni de zile aici. Am mâncat amândouă dintr-o farfurie. N-o să-l iert niciodată.
─ Elena, suferă și el. Și-a dat seama ce a făcut.
─ Mamă, lasă-mă-n pace, nu-mi mai vorbi de el, nu vreau să mai aud nimic.
Am plecat în fugă la prietena mea.
Era cald. În sfârșit, am scăpat de chinul iernii. Am continuat să pictez și am început să scriu poezii. M-am înscris la Cenaclul literar și în fiecare luni seara mergeam acolo. Mă simțeam bine să scriu. Auzeam poezie, citeam cărți tot timpul, doar să nu mai aud plânsul mamei. De la 13 ani citeam Homer, Shakespeare, despre greci și zei. Doamna de la bibliotecă mă întreabă într-o zi:
─ Pentru cine iei cărțile?
─ Pentru mine. Eu le citesc.
─ Astea sunt cărți grele. Le înțelegi?
─ Sigur că da.
Le citeam. Îmi plăceau tocmai pentru că mi se păreau grele. Iar acum îmi plăcea să particip la cercul de poezie. Joia continuam să merg la cercul foto, mă înscrisesem de la 12 ani cu acordul mamei. Îi plăcea să-i fac fotografii. Joia stăteam în laborator, îmi convenea să developez filmele. Era o tehnică interesantă care mă captiva. Nu participam la concursuri, eram singura fată din cerc și nu colindam ca băieții diverse locuri să prind instantanee, așa cum făceau ei. Profesorul era bun cu mine și mă punea să fac ce-mi place, să developez, îmi lăsa aparatele acasă, iar când aveam fotografii cu mama, îmi oferea hârtie să le scot.



La școală mă implicam în toate activitățile. După ce ajunsesem să fiu văzută bine de către conducerea școlii, am îndrăznit să merg la o secretară de partid care mă cunoștea foarte bine.
─ Vreau să vă rog ceva. Eu am o problemă acasă. Nu am tată. Mama s-a recăsătorit, iar după șapte ani de conviețuire cu tatăl vitreg, ne-a dat afară...
Am început să plâng ca să o impresionez, știind bine unde trebuia să ajung.
─ Vai, draga mea Elena, și unde stai cu mama?
─ Stăm în gazdă, nu am condiții să învăț, mama plânge toată ziua, săraca... Am venit la dumneavoastră să mă ajutați.
─ Cum, Elena? Te ajut, trebuie să facem ceva pentru tine, situația e critică.
─ Da, tovarășa secretară, mă gandeam să-mi spuneți unde să merg să cer o casă pentru mine și mama.
─ Elena, am să vorbesc cu tovarășa Pavelescu de la Consiliul Județean, ea dă apartamentele. Te duci vineri dimineața la ora zece, îi spui că vii din partea mea.
─ Da, tovarășa... continuam să plâng. Vă mulțumesc!
Așa cum stabilisem, vineri la ora zece am fost la ușa tovarășei Pavelescu unde așteptau vreo zece oameni. Când mi-a venit rândul, am intrat. Era o doamnă grasă și strident machiată. Avea părul roșu.
─ Spune, dragă, ce-i cu tine aici?
─ Bună dimineața, am o problemă!
─ Toți avem probleme, dragă! Cum te cheamă? Nu am avut niciodată în audiență un copil.
─ Mă numesc Elena Șișu.
─ Tu ești? A vorbit tovarășa Ion cu mine. Spune.
Am început să-i spun aceeași poveste plângând. Mă oprea să-mi mai pună câte o întrebare, apoi continuam. La final îmi spuse:
─ Elena, o să te ajut. Îți dau un apartament, cu două camere, pentru tine și mama ta. E bine?
─ E bine, tovarășa Pavelescu, e foarte bine.
─ Mai durează cam o lună. Blocul e în construcție. Iei legătura cu tovarășu’ Furcoiu să-ți dea cheia apartamentului. Te duci la el cu biletul ăsta.
Când i-am spus mamei, nu i-a venit să creadă, a început să plângă.
─ Acum de ce plângi, mamă? E bine.
─ Plâng de fericire, Elena. Te-ai dus tu, un copil să plângi pentru casă și ai reușit. Știi ce greu se obține?
─ Știu. Am avut metoda mea. Blocul e la marginea orașului, pe strada Mihai Eminescu, sunt mai multe în construcție acolo.
─ Nu contează unde e, bine că avem căsuța noastră.
─ Mamă, eu termin acum clasa a X-a, ce fac? La ce liceu să merg?
─ Nu mergi la liceu, nu am bani. Te duci la o școală profesională. Trebuie să ai o meserie să lucrezi. Eu nu pot să te mai întrețin. V-am ținut pe toate trei în școli. Gata, mamă, vă ajunge.
─ Dar surorile mele au terminat liceul și pe mine nu mă lași!
─ Acum vezi și tu că e mai greu.
─ Dar nu-mi place la școala profesională. E doar de croitorie și confecții, nu-mi place!
─ Te duci acolo și gata!
M-am înscris la confecții pentru Focșani, prietena mea s-a dus la Timișoara la croitorie. Toamna mi-am făcut bagajul și am plecat împreună cu alte colege din clasa mea. Mama a rămas acasă. Eram supărată pentru că mă obliga să fac o școală urâtă mie.
Focșaniul mi s-a părut un oraș mare și frumos. De la gară am mers pe jos până la internat cam o oră. Aici am dat de militărie. Program strict. Erau două blocuri de internat, cu câte 4 etaje, cantină și școală. Toate în aceeași incintă. La poartă era un paznic. Am înțeles mai târziu de ce. La ora 5 ne trezea pedagogul de serviciu, ne scotea pe hol și făceam cinci minute exerciții. La 6,30 mergeam la cantină unde serveau ceai și pâine cu gem. Același mic dejun 2 ani. Apoi mergeam la școală. După ore pedagoga ne scotea în parc să facem curat, ori măturam străzi. Sâmbăta și duminica făceam curat în curtea școlii. Tot ea îmi dădea un târnăcop și spunea țipând:
─ Sapă aici, toanto! Nu mănânci azi până nu termini.
Pământul era tare ca piatra. Nu știam cum să dau cu târnăcopul. M-am chinuit o oră și nu se vedea nimic. Pedagoga a venit lângă mine:
─ Proasto, așa se dă? Ce-i aici? Curvă ce ești... Du-te la gard, mișcă! Iei aparatul de sudură, și acolo să te văd până te chem eu! Proasto ce ești! Nimic nu știi.
Spatele mă durea cumplit. La mâini aveam bășici. Ajung la băieți și le spun:
─ M-a trimis pedagoga să sudez cu voi.
─ Pe tine? De ce?
─ Pentru că nu știu să dau cu târnăcopul.
─ Știi să sudezi?
─ Nu știu.
─ Hai că e ușor. Pui masca. Bagi ăsta aici în aparat, apropii de punctul ăsta, îți tragi masca pe ochi și apeși.
─ Ce cauți aici? întreabă maistrul băieților.
─ A trimis-o tovarășa pedagogă la noi să sudeze, cică nu știe la târnăcop și acum lucrează cu noi.
─ Bine, fată, sudează cu băieții, zice maistrul bun la suflet.
Am sudat câteva ore. Îmi plăcea. Aici nu stătea nimeni cu gura pe mine. Într-un final mă cheamă la masă. Eram singură în cantină. Iau o tavă și mă duc la geam.
─ Tu ce cauți la ora asta? Unde ai umblat, fată?
─ Am sudat până acum. Pedagoga a zis să vin să mănânc.
─ Abia mai e mâncare, veniți aici când vi se scoală. Fete proaste!
Era o ciorbă de cartofi și varză. Îmi era tare foame, varza nu am mâncat-o, avea măsele de porc în ea, îmi era scârbă. Am dus tava la geam. Nu aveai voie să o duci cu mâncare, te certa. Erai obligat să mănânci tot. M-au certat. Eram așa de obosită că nu-mi păsa ce spuneau.
─ Trezirea, dormi la ora asta? Sus, curvelor!
Nu înțelegeam de ce pedagoga Bălășoiu ne făcea curve.
─ Pe terenul de sport, acum! țipa cu bățul în mână. Toantelor, proastele dracului, împuțitelor!
Am ajuns în pijamale și papuci pe terenul de sport. Era iarnă. Am alergat câteva ture cu papucii în mână. Mă gândeam la mama. Eram supărată pentru că mă trimisese aici, nu-i mai scriam. Dușul îl făceam cu apă rece. Simțeam cum îmi amorțește capul. Era bine după duș, îmi era cald. Când mi se făcea foame, mâncam pâine cu zahăr. Ascundeam mâncarea sub perne, nu aveam voie, ne pedepsea pedagoga.
─ Vine tovarășul director cu Bălășoiu, hai pe hol.
Directorul privește panoul cu activități de la etajul IV unde eram noi. Întreabă răstit:
─ Cine e responsabilă cu activitățile aici?
─ Eu, tovarășul director, și fac un pas înainte. Știam ce va urma.
─ Vino la mine. De ce nu scrie nimic la activități pe ziua de azi?
─ Am muncit toată ziua, tovarășul director, am curățat cartofi la cantină, nu am avut timp.
─ Ce faci fată? Îmi răspunzi? Îl enervase de răspunsul primit, era roșu la față, vine lângă mine și-mi trage o palmă peste față.
─ Nerușinato, nu mai răspunde, nu sta în fața mea, pune mâna și scrie activități de palier, ai înțeles?
─ Da, tovarășu’ director.
─ Taci, taci, nu răspunde.
O privește pe pedagoga Bălășoiu și-i spune:
─ Aici să urmărești atentă și să-mi spui tot. Da?
Am scris activități de lectură, am afișat și apoi am strigat la fete să iasă din camere pe hol. Unele făceau mofturi. În mijlocul holului, țipam la ele.
─ Ieșiți din camere acum, în sala de lectură stați o oră. Ați înțeles?
─ Da’ cine te crezi, cine ești tu ? zice una din Brăila.
─ Eu sunt șefa voastră. Am luat o palmă pentru voi. Acum voi o luați de la mine, ai înțeles?
─ Și dacă nu vin în sală, ce-mi faci?
─ Te bat de te caci pe tine. Mișcă-ți curul în sală și nu comenta! Hai mai repede și gura mică!
Le-am băgat în sală ca pe oi. Aici eram obligate să stăm pentru învățat. Imediat a ajuns pedagoga Bălășoiu.
─ Unde ești, fă, curvă? Mă căuta pe mine.
─ Aici sunt.
─ Ascultă la mine, mă atinge peste față cu bățul destul cât să simt durerea, făăă proasto, ai de-a face cu mine dacă nu-ți stăpânești târfele, ai înțeles?
─ Da, am înțeles.
─ Ai înțeles pe dracu să te ia! Peste zece minute, stingerea!
Fața îmi ardea. Palma directorului a fost puternică. Nu mă lovise nimeni până acum. Cu urechea dreaptă nu mai auzeam bine. Pedagoga accentuase durerea și pe obrazul celălalt.