Venind spre casă din pădurea unde a îmbrățișat copacii mult iubiți și unde ascultase vrăjit cântecul păsărelelor, maestrul se simțea uitat de mulți. Se așeză trist la pian și, avid, încerca să-i smulgă noi armonii din clape, dar acestea toate se încăpățânau să mai scoată vreun sunet. Tăceau la rând, cu o surdă nepăsare, oricât de tare le-ar fi apăsat, deși se lăsase peste ele cu toată greutatea tonelor de dureri din sufletu-i neliniștit. Le apăsă din nou, cu mai multă vigoare și măestrie, folosind acum cele zece degete; insistă pe ele repetat, în toate gamele, însă tastele erau întru totul mute, de parcă ciocănelele lor ar fi lovit în baloturi de vată și nu în coarde... Atunci își prinse în dinți bagheta de dirijor, proptind-o cu precizie lângă indiferentele clape albe și negre, strângând-o cu o ultimă speranță în dantura-i puternică, gata s-o frângă, încercând cu disperare să perceapă, în felul acesta, măcar câteva urme din vibrațiile coardelor. Zadarnic și zadarnic! Îndurerat, se îndreptă oftând spre masa plină cu pahare, pene, cerneluri și numeroase știme. Se așeză pe scaun, sprijinindu-și coatele pe coalele cu portative goale. Maestrul închise ochii și aștepta mult timp tăcut, cu pana tremurând în mâna dreaptă... Stătu așa minute întregi. Potop de armonii se zbăteau în acele clipe într-ânsul, cu reținută îndârjire, cerând să izbucnească afară, dornice parcă să însuflețească mii de orchestre, iar ochii îi deveniră pe loc un izvor bogat de lacrimi amare, amare și repetate. Dar - minune: atunci când lacrimile căzură fierbinți pe portative, picate ca din slava cerurilor, deodată ele se transformară toate într-un șirag lung de note luminoase, pe care, după ce le-a punctat cu pana una câte una, le-a exersat la pian, umplând odaia cu armonii divine.
Așa se zice că s-ar fi născut măreața „Simfonie a Destinului"...