Pospaiul de lumină îi împăienjenea vederea asupra plutei pentru care, altădată, se băgase în apă pescuind-o dincolo de perdeaua înșelătoare a stufului. Ajunsese pe mal și, dintr-o singură mișcare, încercă să-și ușureze trupul slab și bătrân de broboanele de apă amestecate cu frunzele spongioase ale algelor. Își privise prada descifrându-i înscrisul cu numărul de grame; tremuratul datorat înaintării anevoiase prin mâl îl împiedicase multă vreme să distingă altceva în afara culorii discrepante față de simplitatea cromatică a bălții. Avea un cult al lucrurilor găsite pe baltă, dar nu întârzâia să fie, chiar el, unul dintre pierzători. Acum, nu-i distingea nimic din tremuratul fin pus, mai degrabă, pe seama peștilor decât adierilor vântului. Aruncase ultimul dărab de mămăligă și era nerăbdător la efectul nadei care, pentru orice pescar naiv, era hotărâtor.
Încă de dimineață, încerca să pescuiască pe râu. Apă surie. Nadă. Așteptare. Altă nadă.
Căută, cu mari eforturi pentru trupul său bătrân, râme negre și lipitori. Încercă toate doliile, se mută la Stâncă, acolo unde apa adâncă ascundea, în închipuirea pescarilor, adevărați monștri. Nimic. Era una din acele zile bună doar de ascultat undele, de urmărit cârdurile peștilor mici în căutarea insectelor căzute de pe malul înalt, de numărat săriturile avaților nepăsători, de inventat momeli aducătoare de speranțe și odihnă, doar de odihnă.
Când dogoarea zilei trecu, se mută pe balta părăsită de alți pescari dezamăgiți. Cât așteptă ca nada să adune peștii, desfăcu punga cu mâncare și mâncă pe un așternut de rogoz, tot cu ochii la plută.
Gâzele și jocul beldițelor, rămase după ultima viitură, vesteau graba serii; norii deveneau sângerii, iar cârdurile de păsări îndrăzneau să caute ochiuri de apă unde să vâneze.
Își imagină drumul prin noapte călăuzit doar de lumina unei brichete cu lanternă. Dar mai era până acolo; trăgea speranță să întârzâie. Dimineața și seara avea cele mai frumoase capturi. Dimineața prindea peștii speranței, când aștepta să prindă mai mare, mai mult; seara număra clipele dezamăgirilor, când nu mai avea timp și peștele întârzâia să tragă până la ultimile luciri pe volbura apei.
Tresări. Pluta ieși din letargie. Nu era nimic mai puțin insemnat pe lumea asta care să fie privit cu atâta ardoare precum aceste bucăți de cocean, pene sau balsa. Þăcăni zglobiu, se aplecă supusă și porni într-o călătorie spre adâncuri. Ridică bățul de alun de pe crăcană eliberă firul de povara apei și înțepă. Unda mare îi înșelă așteptările. Era doar un pește mic. Îl eliberă.
-Du-te și-l caută pe bunică-tu! Era formula pescarilor dezamăgiți. Deși nu-i agrea pe cei care glumeau astfel, nu se sfii s-o folosească în singurătate. Întoarse capul închipuindu-se auzit. Dincolo de pragul trestiilor cu foșnet de hârtie, nu părea să mai fie nimeni. Ar fi auzit plescăitul plutelor sau chiar înjurături, ar fi simțit rotocoalele fumului de tutun, dar nimic. Doar el și peștii nevăzuți.
Refăcu îmbrăcămintea de nadă a cârligului, vizualiză ochiul unde, tocmai sărise un pește – bănuia acolo un cârd de carași – și aruncă. Linia uscată refuza să se scufunde. Șfichiui apa cu vârful elastic al undiței și așteptă stabilizarea plutei în curentul imperceptibil. Bancurile de pești se agitau vioi la suprafață. Pale răzlețe de vânt ațâțau vaierul stufului. Încremeni cu varga în mână. Din ochiul de strună de la capătul undiței, picurii măsurau timpul, numărând ultimele secunde înainte de apus.
Prelungirea așteptării îl dezamăgi. Auzise de o baltă aproape neexplorată, umplută cu apă și pește după ultima viitură, dar nu se încumetase să traverseze râul până acolo. Își imagină luciul acelei bălți nevăzute. Cufundari vestitori de pește îi brăzdau luciul. Apa scăzută nu mai putea ascunde foșgăirea peștilor în căutarea unei guri de aer. În nămol, se zăreau zvâcnirile aurii ale crapilor împotmoliți. Capetele de papură tresăltau la atingerea chișcarilor, iar știucile năbădăioase nu rezistau tentației de a sparge bancurile de plevușcă. Dar, chiar dacă ar fi mânat borșul pe altă zi, pescuitul pe râul cu pești capricioși și capturi puține era de preferat unui asemenea apocalips.
Treptat, întunericul își înteți prezența în sufletul său. Schimbă locul de pescuit lângă un plaur. Era ultima speranță. La această ultimă încercare, așteptarea îi învolbură imaginația. Trăi un altfel de timp alături de pradă, recuperă, în imagini mute, suferința unui pescar ce murise sub ochii săi într-o copcă, simți ultimul zvâcnet al unor pești în cârlig înainte să scape și se închipui vesel, lângă cei care măsurau timpul în trăsături norocoase. Însă, nimic nu-i putea abate atenția de la acel drum, unde lumina lanternei de la brichetă îi oferea doar o perspectivă redusă, îi acoperea vederea cu imagini apropiate, îl făcea să orbecăie în căutarea celui mai bun vad, spre balta în care peștii se sufocau în așteptarea prădătorului, unde totul era pus dinadins invers, iar pescarul nu știa la care din capetele undiței se află.