Gata de culcare, copii?

Dragi copii, știu că la ora asta, voi sunteți în pătuțurile voastre și vă așteptați părinții să vă spună povestea de seară. Eu însă, am să le-o iau înainte și am să vă povestesc despre Bicicleta cea năzdrăvană.

M-am întâlnit cu ea zilele trecute, în drum spre casă. Da. Bicicleta pedala singură, fără stăpâna ei, Leta. Și știți voi de ce? Pentru că Leta plecase în vacanța de vară, la bunici, cu avionul. Când s-a întors acasă, bicicleta stătea în colțul terasei supărată foc. Nici măcar nu i-a răspuns lui Leta la salut.
- Auziți, d-na Gheo, să plece ea fără mine! Doar Leta mă ia cu ea peste tot: la școală, la magazin, la prietenele ei.
- Dar știi tu, dragă bicicletă….
- Și uite așa am decis să fug de acasă de supărare. Vreo doua zile am stat ascunsă în pădurice. O știți și dumneavoastră, cea de la marginea orașului.
Și cum stăteam eu acolo rezemată de un copac, numai ce văd că se apropie de mine Calul. M-a întrebat dacă m-am rătăcit. I-am spus că nu, dar că sunt supărată pe stăpâna mea, Leta, că a luat avionul ca să-și viziteze bunicii, în loc să mă ia pe mine.
Calul numai că n-a izbucnit în râs:
- Cum să te ia pe tine? Doar tu nu poți zbura. Și apoi bunicii lui Leta locuiesc departe, peste munți. Nici eu n-aș fi în stare să-l duc pe stăpânul meu, Talec, la bunicii lui, că și ei tot așa , locuiesc în altă țară.
- Și uite așa, d-na Gheo, am ajuns să stau de vorbă cu Trenul.
- Și ce te-a sfătuit Trenul?
- Așa am aflat că el traversează munții, că-i tare puternic , că duce o mulțime de vagoane cu el, dar că nici el nu poate trece marea sau oceanul . După ce mi-a povestit despre el, Trenul mi-a spus că de multe ori în vagoanele lui, el duce biciclete, una mai frumoasă decât cealaltă. Dar că o bicicleta așa de frumoasă ca mine el încă n-a văzut, și m-a sfătuit să mă întorc la Leta.
- Și avea dreptate Trenul. Ești o bicicletă tare frumoasă. Se vede că Leta are grijă de tine.
- Mulțumesc. Așa e. Am vorbit și cu Mașina. Ea nu prea a înțeles de ce m-am supărat, că doar și ea este lăsată de multe ori în garaj, iar stăpânii ei călătoresc în toată lumea fără ea. Și ea nu se supără. Mi-a spus că o dată au lăsat-o acasă, în garaj o iarnă întreagă și tot nu s-a supărat. Și uite așa m-a sfătuit să mă întorc acasă și să n-o mai supăr niciodată pe Leta.
- Și totuși, înainte de-a mă întoarce acasă, m-am dus și la Avion. Doamne ce mare mai e! I-am spus de of-ul meu, iar el a râs în hohote, iar printre hohotele de râs, m-a sfătuit să merg acasă la Leta, iar la vara viitoare să fiu și eu pasagerul lui, dacă vreau să merg la bunici.
Dragi copii, și cum ne apropiam noi de casă, numai ce ne ajunge din urmă Leta. Atunci, Bicicleta cea năzdrăvană și-a deschis brațele și a rugat-o pe Leta s-o ierte:
- La vara viitoare merg și eu cu tine la bunici. Avionul mi-a promis că mă ia cu el….ca pasager. Dar până atunci mai este, așa că mâine mergem la școală.
- La școală mergem luni, mâine e duminică și mergem împreună să culegem flori în păduricea de la marginea orașului.
-Oh! Ce bine! Știu eu un loc minunat de cules flori. Am și un prieten acolo, Calul.

Noapte bună, copii!


Gata de culcare, Florentina și Ionela?


O poveste cu căprioare? Biiine.

Eu și sora mea coborâserăm muntele și cum stăteam noi pe-o buturugă să ne mai tragem sufletul, vedem două căprioare că ies din pădure. După ce se uită în jur,… numai ce le auzim:
- Eu zic s-o luăm în sus, spre deal…
- Eu aș zice în jos, spre sat…
- Bine, atunci. Hai să pornim odată, că Zâna cea Mică ne așteaptă. I-am promis doar că-i reparăm caleașca. Cum crezi că va onora serbarea Pădurii de Argint fără caleașcă?
Și nici una nici două, cele două căprioare o țâșnesc spre deal. Dar nu trece mult și le vedem înapoi.
-Þi-am spus s-o luăm în jos, spre sat, unde sunt oameni. Tu știi că ei repară tot.
- Eu nu vreau să merg în sat….
- Stați! Nu vă certați! se aude o voce răgușită.
Era Cerbul pădurii.
- Se vede că sunteți mici; mai aveți de învățat.
- Ne-ai putea ajuta tu, Cerbule?
- Sigur. Vedeți voi muntele ăla ca o căciulă de cioban?
- Nu ți-am spus eu?! Nu era departe de deal….
- Nu vă mai certați și ascultați…
- Muntele acela se numește Codrii de Aramă. Acolo trăiesc străjerii de aramă și meșterii de aramă. Sub fiecare stejar se află câte un meșter : unul face cizme, altul coase zale, altul bate săbii ….
- Dar noi avem nevoie de un meșter care să repare caleașca Zânei celei Mici….
- Dacă o să-l rugați frumos pe Meșterul de Aramă, care trăiește sub cel mai falnic stejar, sigur zâna voastră va putea participa la serbarea Pădurii de Argint în caleașcă.
- Mulțumim mult, Cerbule!
Și din nou cele doua căprioare au luat-o la fugă, că de-abia le mai puteai urmări cu privirea.
De-acum eu și sora mea eram curioase, așa că am mai rămas pe buturugă. Timpul trecea … Soarele se pregătea să-și trimită pe pământ ultimele raze înainte de-a se duce la culcare, când auzim deodată un zgomot, apoi un foșnet, și ca un fel de zumzet, venind dinspre muntele ca o căciulă de cioban.
Să nu ne vină a crede: pe o roată din lemn de stejar, venea însusi Meșterul de Aramă, urmat de zece străjeri de aramă, iar în fruntea lor, cele două căprioare.
- Uitați! Aproape că am ajuns. Asta este Pădurea de Argint, unde trăiește Zâna cea Mică cu cele zece zâne bune, se aud vocile celor două căprioare.
-Pe-aici, la stânga…
-Nu. Pe-aici, la dreapta…
-Nici la stânga nici la dreapta. Mergeți drept înainte, se apropie din nou Cerbul, mustrându-le pe cele două căprioare că se ceartă întruna.
Când ultima rază de seară s-a strecurat printre copaci, alaiul intrase deja în pădure, iar liniștea revenise în jurul nostru. De parcă nu se întâmplase nimic! Ne-am ridicat să ne continuăm drumul, când deodată o lumină uriașă a dezvăluit Pădurea de Argint. Copacii argintii se dădeau în lături, iar pe cărarea bătută cu frunze de argint trecea caleașca cu Zâna cea Mică, urmată de Meșterul de Aramă, cele zece zâne bune și cei zece străjeri de aramă. Iar în frunte, cele doua căprioare.
-Eu zic să începem serbarea .
-Eu aș zice să-l ducem întâi pe Meșter in Codrii de Arama…
-Eu….
-Serbarea a început deja, intervine împăciuitor Cerbul.
-Daa…….?
-Cum? Chiar a inceput?
-….iar Meșterul de Aramă vă este oaspete de onoare așa cum și străjerii de aramă sunt oaspeții vostri, le spune Cerbul.
Atunci Zâna cea Mica se ridică din caleașcă și cu bagheta magică le aduce pe cele două caprioare lângă ea, punând pe capul uneia o coroniță de argint, iar pe capul celeilalte, o coronița de aramă, drept răsplată pentru fapta lor bună.
-Eu o vreau pe cea de argint….
-Ba eu…
-Sst! Vorbește Zâna cea Mică.

Noapte bună, Florentina și Ionela!

Dragi copii, aflați că Pădurea de Argint și Codrii de Aramă există cu adevărat, iar Florentina si Ionela se bucură de frumusetea lor zi de zi.