O jumătate de oră. Numai atât de când ne privim ochi în ochi. Eu îmbujorată, fâstâcită, rezemată doar pe un picior, celălalt pe o treaptă ticsită de frunze ruginii căzute din nucul care trage cu ochiul la noi, cu obrăznicie. Ca atunci când copiezi la bac, uitându-te în lucrarea colegului din față. El roșietic, poate din cauza soarelui, și el privindu-ne cu insistență, prelins printre crengi ca o acuarelă împrăștiată pe bucata de pânză pregătită să reziste invaziei artistului.
Nu ne putem vorbi. Cuvintele stau nerostite. Scrise cu patosul îndrăgostiților care trăiesc în lumea personală în care culorile se întrec cu cele ale curcubeielor născute în chinuri de ploile verilor fierbinți.
Mă așez pe o treaptă prin care firele de iarbă au făcut crăpături spre lumină. Îl alătur de piept și respir adânc, în timp ce inima galopează ca un mânz în libertate. Apoi, nescăpându-l din ochi, îi răsfoiesc sufletul. Ce bucurie să regăsesc dragostea, fiorii aceia calzi-reci, mici reptile plimbându-se pe coloană! Și temerile adunate în pagini ascunse, întunecate de singurătate, melancolie și neliniști precum o toamnă perforată de furtuni. Și acele nenumărate gânduri în care timpul s-a oprit, pentru o clipă, extaziat.
Uit că toamna îmi răscolește, reumatic, amintirile. Văd un melc rătăcind prin frunzele aproape putrede și-i invidiez calmul, răbdarea înaintării. Mă gândesc că noi nu putem fi așa, ori nu vrem, ori timpul nostru fuge de sub picioare ca un preș alunecos. Inspir aerul dulceag cu o satisfacție pe care nu am mai trăit-o de multă vreme. Aud câte-o nucă desprinzându-se de la sân și mi se pare că plouă cu bogăție. Una sufletească. Îmi zâmbesc și mă simt de parcă un candelabru îmi luminează lăuntric.
Îl iau de braț și-așa... urcăm în locuință unde ne așteaptă intimitatea mult dorită. Îl deschid ca pe un capitol nou în viața mea. Față în față. Eu îmbujorată, el roșietic.
O lacrimă se prelinge ca un bob de miere în care polenizează fericirea.

(22 sept. 2010)