poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-19 | |
La șalul cel negru, iubeam cu dulceață, când picură stelele pe clapele unui acordeon dogit, of, of, draga nenii, și n-am nici bani, nici casă, că unul era scamatorul de bâlciuri, de chermeze, de nunți și de sfârșituri de săptămână, când vânzători de loturi, de căldări, alvițarii, restul bombonarilor, geamgiii, cirozații, tebecistele, babele lindinoase, scorpiile, sărăciile, țuicarii, chefliii, mujicii, orfanii, virginele, violatele, văduvele colectivizării, dar și puțarii, dogarii, palmatorii de portofele, unii mai candrii decât alții, se adunau la ulița mare, foaie verde sălcioară, nici o frunză nu-i amară, a-a-a, la amiază, când soarele topește iritarea, iar plictisul încearcă să se instaleze comod, iar rapandula scotea, de pe sub mâneci, de prin buzunare, de pe sub cămașă, de la urechi, din nas, de mă doare inima, a-a-a, felurile șaluri și colorate divers, purumbei rotați, iepuri de prăsilă, dame de pică, bile și mingiuțe, dar mai ales avea un dar nebănuit și aducător de beneficii, câtă vreme tot cu iuțeală de mână, făcea să dispară bancnotele mari și mici, dar și mărunțișul, chiar dacă era legat cu cinci noduri, ascuns în batistă și băgat la ștemeleag sau la pufarină, of, of, mamă, dor de mamă. Așa se duce veacul, în scârț și-n sictir, draga mea, măi, cu voie-bună, cu zbânțuială și-alergături peste garduri, cu certuri, cu treceri prin așternuturi de mândre cu pulpe fierbinți, în săruturi și-n lacrimi, a-a-aoleo, măi, măi, căci timpul încă mai are răbdare, iar lumea pestriță trebuie tratată cu înțelegere și cu compasiune, cu seninătate și cu afecțiune, căci aidoma ei sunt și eu și mă port buimac și cu nesaț sorb fiecare picătură din vremea care mi-a mai rămas și de care mă bucur din tot sufletul, mândro, că mai căpiat ca acum am fost doar în clipa când am conștientizat că nu există răni, ci numai semne care ne vin din ani și că amintirea e doar un miros persistent de vanilie, de tabac, de cerneluri ieftine și de semne prăfuite de carte. Scamatorul meu trăitor din trucuri ieftine, care mai reușea să încânte copiii, paparudele și prostimea, mai era invitat pe la aniversări, pe la cununii și botezuri, drept antren sau în timpul când lăutarii asudați se mai răcoreau cu un pahar aburit de vin tămâios sau alb și dulce, făcând, pe rând, să dispară ceasuri și tabachere, cercei din aur calp și inele de logodnă din argint moale, brățări și inele, tacâmuri și în general cam tot ce se găsea și credea de cuviință că poate valorifica în schimbul a doi-trei gologani, cât să-i ajungă și să-și umple burta sau să se ducă acasă, la matracucă, cu o felie de parizer năclăită de soia, o bucată de caș, niște urdă, un antricot de vițel, o fleică sau o butelcuță de untdelemn, de sirop de zmeură stins în sifon, căci scamatorul ducea trai greu și babele sonate spuneau că pe cât era de iute de mână, pe atât era de stins, că nu mai făcea față în pat și că, la culcare, se întorcea cu spatele, sforâind pe dungă, în vreme ce simandicoasa se frământa singură de poftă, când el dormea ca un buștean ud și trecut. A răbdat biata femeie o vară întreagă până când a fost prinsă că-și scărmăna dodoașca, pe sub streșini, pe la miezul nopții, cu un holtei mai verde decât ea cu vreo două decenii, că și sângele tânăr năclăiește mintea de femeie coaptă, iar o astfel de coropișniță nu e numai alungită de lingoare, dar știe să prețuiască fiecare clipă când dragostea explodează ca un furuncul copt. A aflat și vânzătorul de trucuri și de magii și atunci s-a hotăr't și el să-și pună la bătaie toată îndemânarea și tot talentul deprins prin târguri și pe la circarii de bâlciuri de toamnă, așa că a mai făcut o ultimă mare magie, de care s-a minunat toată mahalaua, căci nevastă-sa a dispărut peste noapte, cât ai bate din palme și-ai pocni din degeete, dar nici milițienii n-a fost chip să-l dovedească și să-l lege, deși spurcăciunile de melițe îl tot dădeau lovit în inimă și c-a îngropat-o sub caisul din curte, că d-aia a avut și el, ca neomul, ograda săpată în octombrie, când nucii o iau razna, iar culoarea frunzișului ademenește nevrozele și vorbele fără șir, a-a-aoleo, deși el a spus și tare că nu știe nimic de ea și că, sătulă de neîndestulare, și-a luat lumea în cap, că și pământul e fără capăt și-i loc pentru orice inimă care încă mai e năucă și bate, în ciocănit de țambal, în ritmul dragostei.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate