Prolog: Strânsoare de soldat în permisie


Albert a intrat repede, fericit că eram în sfârșit singuri și m-a sărutat ca după o despărțire lungă.
"Lasă-mă să închid, măcar, ușa" am apucat să spun printre dinți, încercând să mă eliberez din strânsoarea lui ca de soldat în permisie.
M-am uitat bine pe vizor, apoi am încuiat ușa. Albert se așezase deja pe pat și scosese din geanta de umăr o sticlă de vin. M-am dus înspre el și i-am luat-o din mână.
"Nu cred să avem nevoie de ea" i-am spus, răspunzându-i la sărutul de mai devreme. Mâna care-mi poposise pe gâtul lui a început să-l descheie la cămașă…
M-a oprit o clipă. S-a uitat îngrijorat la ușă și m-a întrebat: "E sigur?"
"Da" i-am răspuns atunci automat , în timp ce-mi plimbam mâna prin părul lui. Cu toate că nu mă interesa, avea dreptate. Nicăieri pereții n-au mai mulți ochi și urechi ca `n căminele studențești. Și nicăieri nu există mai mult talent de a face fapte odioase din lucruri firești. Asta, în schimb, nu ne afecta pe noi. Nu comiteam nici o crimă. Eram, în momentul acela, mai convinși de asta ca niciodată.
***
Telefonul a sunat în întunericul camerei de cămin. M-am uitat la Albert. Dormea. Am răspuns. Vocea de dincolo mi-a răcnit în ureche: "Iosif! Pe unde dracu' umbli? Am nevoie de tine la bar".

1. Simona îmbrăcându-se

Era, totuși, mai mult decât o amintire. Mai mult decât un flashback blestemat care să mă ducă din nou acolo. O vedeam pe Simona îmbrăcându-se, zâmbindu-mi din când în când, nevinovat. Desigur, doar atunci când reușeam să-mi desprind privirea din peretele mat. Mare. Alb. Nu semăna deloc cu ce-mi imaginasem până atunci. Mă vedeam urmărindu-i fiecare nasture, fiecare fald al bluzei, fiecare deget atingând stofa. Nu. Nu era așa. Stăteam nemișcat, săpând cu privirea în peretele din față. Conștient, însă, că fiecare secundă a nemișcării mele o lovea în plin. Îi făceam rău. Îi făceam rău fără ca ea să merite. Știam asta. Totuși nu mă opream. Doar gândindu-mă la asta o loveam și mai tare - tăceam. Și liniștea dintre noi îi spărgea timpanele . Îi făceam rău fără ca ea să merite… Era un joc stupid, pueril. O răzbunare oarbă pe tot ce-mi ieșea în cale, pentru simplul fapt că se afla acolo. Și-i făceam rău. Îi făceam rău fără ca ea să…
"Hai, apucă de capăt."
L-am privit pe Iacob, încă nedumerit în legătura cu unde mă aflam. Am văzut atunci, pentru prima oară că, în afară de colțurile ochilor care se încrețiseră de vârstă, a rămas exact la fel cum mi-l descrisese tata. Aceleași trăsături late și blânde și, mai ales, aceleași mâini. I le urmăream de multe ori strânse pe lavetă, după închiderea barului. Cu șapte ani în urmă, nu mi-aș fi putut explica nici de ce acceptasem slujba de noapte ca debarasator , nici de ce acest vechi prieten al tatălui îmi oferea așa un sentiment de securitate.
Terminaserăm de așezat mesele. Mi-am luat plata și am plecat grăbit să mai prind două-trei ore de somn înainte de cursuri. Pe străzile galbene de lumina orașului, rar mi se mai întâmpla să întâlnesc pe cineva. Era singurul moment de liniște. Nu mică mi-a fost, deci, mirarea când cineva pe o tricicletă mi-a tăiat calea, oprindu-se câțiva metri mai încolo. Era un țigan tinerel și slab care mi-a zâmbit cu ce-i mai rămăsese din dantură, apoi a continuat drumul. Am vrut să fac și eu același lucru, dar țiganul s-a oprit din nou și a săltat un câine mort și înțepenit de pe marginea drumului în portbagajul scund al tricicletei. A continuat sub privirea mea stupefiată, să se plimbe de pe o parte pe alta a străzii, fredonând voios un cântec de dragoste despre niște lacrimi și părăsiri. Am trecut mai departe, considerând că eram prea obosit ca să mă mai întreb ceva. N-am apucat să fac mai mult de câțiva pași, că am auzit o voce venind din spate:
"De câte ori trebuie, bă, să-ți spun?"
Un țigan mai bătrân și burtos se îndrepta furios spre cel tânăr care se oprise smerit, așteptând, parcă , o pedeapsă binemeritată. Bătrânul l-a pocnit de două ori și a răcnit:
"Þi-am spus de-atâtea ori, boule!
L-a pocnit din nou:
"Dacă te prinde cineva, mă, vită?"
A patra palmă s-a lipit de ceafa tânărului.
"Și-am zis, mă, bivole, să mergi pe trotuar"!
Prea adormit ca să mai asist la spectacolul oferit de cei doi, am grăbit pasul spre cămin.
Am intrat în cameră pe sub înjurăturile colegilor, care fuseseră atât de deștepți încât să uite cheia în ușă. M-am oprit doar o clipă, să-l privesc pe Albert care, ca de obicei, dormea greu, întors cu fața la perete.

2. Coapsa mușcată

S-a așezat turcește pe pat și m-a privit o clipă. Și-a aruncat pe ea cămașa pe care o lepădase în ajun. Nu trecuse mai mult de o săptămână de când dădusem peste ea, pe locul meu, la cursul de istorie. O găseam acum probabil mai frumoasă decât era în realitate; dimineața uitase s-o îmbătrânească, așa cum face cu toate femeile care miros a aventură ieftină.
Am închis ochii și am fost întâmpinat de o balanța respingătoare: cine era greșeala, Albert sau Alina? Nu. Pe Albert îl alesesem din frustrare, din teama oarbă că fiecare femeie pe care aș fi avut-o, odată stinsă lumina, ar fi căpătat chipul Simonei. Părea, însă, foarte clar totul: acum reușeam să mă bucur de mâinile care jucau nasturii între degete, încheind cămașa, acoperind pielea violată de lumina ce pătrundea pe fereastră, și de coapsa mușcată care ieșea dintre faldurile cearșafului.
Totuși, nu-l mai văzusem pe Albert de mai bine de cinci zile. Nu mai dormise în cămin și nici la cursuri colegii nu-l mai văzuseră… Nu știu cum gândul ăsta m-a îngrețoșat cumplit. Aș fi dat buzna sub duș și m-aș fi spălat până mi s-ar fi luat pielea. Parcă cineva mă silise să-l las pe Albert să mă atingă. Căutam un vinovat pe care, dacă l-aș fi avut în față, l-aș fi sfâșiat.
Între timp, deschisesem fereastra și mă pregăteam să aprind o țigară. Ea a venit înspre mine și m-a îmbrățișat din spate.
"E frig … Lasă, fumezi mai târziu."
M-am lăsat, în acel moment biciuit de toate gândurile pe care simțeam că le falsificasem până atunci. Și, Dumnezeule, Alina era perfectă – nu avea penis.

***
Râdea.
„Acum eu iți pun o întrebare serioasă și tu o iei ca atare.”
„Deci nu-i musai să-ți răspund…”
„Nu fi idiot! Nu acum.”
Probabil, dacă nu aș fi fost atât de orbit de izbânda mea împotriva propriei persoane, aș fi observat că tonul ei devenise nepermis de serios cu mult înainte să-mi arunce un „Cine-a fost înaintea mea?” sec și adâncit în niște ochi limpezi și așteptând aproape naivi un răspuns despovărător...
Eram amândoi în pat iar ea s-a ridicat într-un cot, privindu-mă de sus. Era evident… De unde ar fi putut să afle? Și eu și Albert am avut destulă grijă – din nou gândul mă îngrețoșă. Oricum, chiar dacă suspiciunea ar fi fost doar un produs de-al meu, mințind-o n-aș fi făcut decât să-mi amplific sentimentul de greață, care devenea din ce în ce mai fizic.
"Știi?"
"Da" a venit răspunsul ei amar și sec.
S-a ridicat de data asta și s-a dat jos din pat. Acum stătea la margine, în picioare, cu brațele încrucișate și privind undeva prin peretele opus.
I-am pus mâna pe un șold ca o încercare de a o împiedica să plece.
"Mi-a fost teamă că ai să te sperii."
Ochii ei îmi adresau un "Mă iubești?" aflat la limita dintre nedumerire și dezgust. Încercam și eu să-i ofer un "da", un "da, chiar dacă am început pe dos; putem oricând recupera toate peste câte am sărit."
Am încercat să caut ceva cu privirea prin cameră – orice punct de sprijin. Am găsit în final un crâmpei de iertare care m-a țintuit acolo. Erau ochii Alinei care mă privea de undeva din alte ceruri. I-am sărutat și i-am îmbrățișat pântecele. M-a mângâiat pe păr și am simțit cum m-a durut toată. Am știut de-atunci că avea ea să mă doară de multe ori, iar eu n-am să pot bâigui decât fraze banale. În continuare, ea mă durea.

Epilog

"Што с этой ъумагой" ( Șto s ătai bumagoi?)

«Dimineața, când eram singur în cameră, trei inși au intrat peste mine, unul din ei m-a lovit în stomac și cu fața de perete. Am rămas inconștient ceva timp. Când m-am trezit i-am văzut scotocind prin cameră. Cel care m-a lovit a venit la mine și m-a întrebat într-o română foarte stricată unde le-am ascuns. A vorbit ceva în altă limbă cu ceilalți doi, apoi m-a amenințat că mă omoară dacă nu le spun. Am zis că mă doare-n cur. Au râs și cel care m-a bătut le-a zis ceva în limba lor. După aceea s-a descheiat la șliț. Sunt Albert Munteanu și am fost bătut, sodomizat de trei ori și împușcat într-o zi de douăzeci și opt noiembrie. Dacă și cadavrele ar putea depune declarații, considerați aceasta declarația mea.»

"Oт кудa это гoвно? Жечь eë!" (At cuda eta gavno? Jeci eio!)