Ar fi vrut să aștearnă pe hârtie un roman de anticipație, pe baza ghicitului în bobi învățat de la bunica. Ironia sorții îl făcea să-și descopere doar trecutul aproape uitat. Se tortura inchizitorial pentru a-și afla viitorul, pornind de la întâmplări banale, dar găsea doar bariere. Privindu-se în oglindă, căutând ceva nou în complexitatea figurii sale, nu-și putea lua ochii de la acel punct de plecare al copilăriei sale, o cicatrice amintindu-i de primul moment de cumpănă prin care trecuse. Sub salcia meditațiilor sale, se întreba dacă nu cumva, fără această cicatrice, prezentul ar fi altfel, când apăru Amnăraș cu veșnica-i țigară lipită de buza de jos. Aduse într-un suflet, nelipsitele vești îi erau prezentate în altă ordine decât cea a importanței lor. Erau despre un banal furt de găini, dispariția presupusului Boieraș și descoperirea apei miraculoase cu miros de iasomie, din fântâna lui Mihu. Mulți băuseră din acea apă fără să conștientizeze acest parfum, găsind-o chiar puțin sălcie până când, poposind la umbra iodată a nucului ce învelea acoperișul fântânii, un copil însetat, după mai multe sorbituri seci din ciutura cu doagele de lemn înverzite umed, fu izbit de parfumul ce-i inundă sălbatic întreaga ființă, fremătând de o dorință până atunci necunoscută. Egoist, socoti cum să păstreze secretul și cum să profite de el. Răspândi vestea că scosese cu ciutura o pisică moartă. După doar câteva zile, taina sa, vândută pe nimicuri valoroase doar pentru copii,era cunoscută de întreg satul. Zvonul luă cu repeziciune calea altor sate. Setea pentru o astfel de minune sporea coada circulară pornind de la ghizdurile proaspăt văruite. Creșteau și câștigurile lui Andronic. Pentru a-și controla mai bine afacerile, dormea pe un scaun, sprijinindu-și capul pe un butoi de bere, câtă vreme nevasta îi ținea locul. Se găsiră mulți care, crezând în proprietățile miraculoase ale fântânii, o împodobiră cu icoane și mănunchiuri de busuioc. Era bună, o spuneau mulți din cei care o încercaseră, pentru reumatism, dureri de măsele, început de ulcer sau cancer. Erau și plângeri datorită repulsiei față de vin și a insomniei provocată de aceasta. Alții se bucurau de viziunile serafice și încercau să ducă o viață de sfințenie prin renunțarea la puținele plăceri pe care le avuseseră până acum. Ceea ce nu se potrivea cu poveștile care circulau despre această fântână era presupusa coborâre a unui înger care își înmuiase vârfurile aripilor în apă și proaspăta sinucidere a fântânarului Păstrăvel. Oamenii locului preferau să treacă sub tăcere acest amănunt, pentru a nu diminua faima apei ce le rotunjea veniturile. Existau și sceptici, dar aceștia nu-și făceau cunoscute părerile riscând să-și atragă antipatia celorlalți. Cu toate veștile despre fântâna miraculoasă, de a cărei apă refuză cu îndârjire să se atingă, pierdu signetul cărții nescrise dezvăluită, prin hazardul bobilor descântați, cu amintirea vie a glasului bunicii.
Simplul act al băutului apei de iasomie, devenită tot mai celebră, ca și cele mai rafinate parfumuri, dezvolta tot soiul de ritualuri și un prosper comerț cu suveniruri. În curând apărură și străinii, mai întâi puțini și bănuitori, apoi tot mai mulți și mai ușor de păcălit de comercianții, dintre care prea puțini erau oameni ai locului.
Cu o fervoare reportericească, mulți necunoscuți intrau la Druțu căutând ceva mântuitor în experiența presupusei tentative de sinucidere și în basmul său despre Șarpele de Aramă, deși valul morților scăzuse în intensitate și trecuse în planul doi. Mare parte din acești amatori de senzațional, ce aveau mai multe de povestit decât de ascultat, erau respinși de la poartă. Imdiola era exasperată de acest aflux de musafiri și îl ruga să stea ascuns și, pentru a fi alături de el, îl însoțea în plimbările sale nocturne, cufundându-se, asemenea lui, în contemplarea unui univers interior șters, deschis spre întunericul ce le tăia căile de acces văzului și auzului. Numai Amnăraș era binevenit la orice oră și, de cele mai multe ori, îl trezea pe Druțu pentru a-și deșerta înfocat tolba plină cu vești proaspete.
Discutau în mod constant despre dispariția lui Boieraș. Coliba și foișorul său făceau parte din itinerariul obligatoriu al „însetaților” care-și lăsau rând la fântână. În acest tur mai erau vizitate casa veche și dărăpănată a Mutului, plecat mereu în căutare de mucuri de țigări, lacul cu farmecul său nocturn sau priveliștea pescarilor înșiruiți pe prundurile înguste și cimitirul animalelor unde erau întâmpinați cu o veselie plină de speranță de fetele încântătoare și mereu flămânde. Tumulul înalt, ce acoperea cadavrul monstrului, era presărat tot timpul de flori.
Punctul terminus al călătoriei prin Þilimuni era faleza sinucigașilor. Druțu îi bănuia pe mulți dintre vizitatorii săi doritori de acel salt final, chiar înainte de a gusta apa izbăvitoare. Privirile lor, însă, nu se puteau scălda în gol, înainte de a trece gardul de sârmă ghimpată împrejmuind locul acela primejdios. El era deja avertizat să nu se apropie de acel loc. Oameni serioși și porniți împotriva lui amenințară că, la o nouă tentativă, îi vor înmuia oasele. Nu era oprit să meargă la lutărie de unde lua materialul pentru vasele grosolane de ceramică ce luau sub mâinile lui stângace vagi forme antropomorfe. Nu era mulțumit de ele, considerându-le lipsite de duhul cuvintelor care construiesc și sfarmă, cu îndoită dibăcie, dar simțea lupta cu efemerul caracteristică sculptorilor în gheață. Erau cumpărate în silă de cei care se rușinau să iasă de la una din atracțiile locului fără să cumpere ceva și, pentru a nu fi bănuiți de speranța deșartă de a-i asculta basmul. Conștient de lipsa de valoare a vaselor sale, Druțu făcea referiri la Șarpele de Aramă, cu prefăcută naivitate, gata oricând să înceapă a povesti cuprins de șopotul rumegător al cuvintelor reprezentând doar aparențe inutile. Astfel, își ascundea lenea, iar Imdiola se arăta mulțumită de preocuparea lui statornică, înceată și migăloasă.
Lucrând materia amorfă, Druțu își remodela trecutul. Devenea un personaj fabulos, beneficiind de structura reală a temperamentului său și adăugându-și calități sau defecte proprii numai eroilor basmelor. Îndrăznea să-și însușească trecutul lui Boieraș, asimilând-o pe Imdiola Iriziei. O alternativă era să devină el Șarpele de Aramă. Era o metodă disperată de definitivare a basmului și conștientiza riscul identificării vieții sale cu cea a personajelor pentru oper desăvârșită prin moarte.
În drum spre lutărie, cu sufletul în clocotul luptei cu demonii poveștii fără sfârșit, se pierdu în mulțimea de gură-cască din jurul pilonului de fier. Urmăreau toți cu mâinile streșină la ochi gesturile unei femei firave aflată în vârf.
-E fata văduvei Militina, se simți dator să-l lămurească cineva cu aer plictisit.
-Am chemat pompierii, se anunță în mulțime și tăcerea încetă o clipă pentru a renaște cu o apăsare sporită... Măi oameni buni, își arogă puterea de a deschide un nou subiect de discuție cel care anunțase pompierii.
-Să auzim ce-și spun! îl țâftuiră câteva glasuri din apropriere.
Militina se tânguia chircită la marginea unui cerc gol. Toți vizualizaseră traiectoria trupului în cădere, parcă chinuit de spasmele inerției de a trăi. Își imaginau cum ar arăta firava siluetă, legănându-se acum între viață și moarte, zdrobită de beton, cu sângele curgând în pârâiașe grăbite și indecise, chiar în mijlocul cercului de curioși. Privirile nu întârziau pe ghemotocul acela de suferință; spectatorii se mulțumeau doar cu plânsul ei înfiorător.
Amorțiră în așteptarea clipei fatale pe care nu înțelegeau s-o piardă. Pe Ghindaru îl încerca ideea potolirii setei de moarte a sinucigașei cu apa binecuvântată de iasomie. Da, apa care vindecă orice boală și potolește setea de apă, de mărire, ipohondrică în căutare de noi și noi maladii, mătăsoasă de dragoste, de sare, nevolnică de suferință, egoistă de liniște, narcisiacă de frumusețe și cinică, în bucuria de a vedea moartea altora, chiar fără a o provoca. De ce nu și setea mereu prezentă de a destrăma țesătura prea complicată a propriei vieți? Își înfrână exaltarea la ivirea unor piedici acceptate prea repede de ceilalți.
Nu lipseau din adunătura eterogenă nici străinii, între care o femeie misterios îmbrăcată în haine din altă epocă despre care puteai gândi: „Uite așa mi-aș imagina-o pe Irizia”. Părul, într-o coafură ciudată, reînvia dorul de trecuturi netrăite, încadrând chipul cu trăsături silfice, în care se îmbinau barbaria instinctelor, rafinamentul gusturilor și complexitatea unor experiențe tanatice. Față de dogoarea frumuseții Imdiolei, îi apărea într-o aură de puritate inaccesibilă. Hainele largi îi ascundeau boiul.
„Îl caută pe Boieraș; numai de-ar fi Irizia”.
În basmul său, ar fi făcut chiar și călătorii cronospațiale, ar fi înfruntat toate încercările inițiatice pentru a-și lega sufletul de ființa ei fetișizată, ar fi riscat căderea în visul veșnic pentru a-i fura sărutul de zână și s-ar fi luptat cu ființe teratologice pentru a-i schimba destinul de prizonieră a unui basm. Simți fiorul prelung ce străbătea mulțimea la vederea sinucigașei aproape de clipa fatală. Militina plecă privirea și își acoperi urechile pentru a nu auzi bufnitura.
Însă, ceva întârzie hotărârea fetei și făcu să se piardă secundele de tăcere încurajatoare ale mulțimii. Distras, Druțu o scăpă din ochi pe acea presupusă Irizia pentru a nu o mai revedea vreodată. Nu apucă să-i citească în ochii adumbriți de genele delicate surpriza iureșului de femei sărind dintr-o căruță verde.
Văzu singur, când toți ochii continuau să țintească silueta aproape străvezie a sinucigașei, cum țapul legat prea scurt de huluba căruței și rămas singur acolo sus, se pregătește să sară, sare, se zbate îndârjit, caută cu înfrigurare un punct de sprijin, râcâie cu picioarele vopseaua verde și moare.
Sinucigașa urmări de la înălțime spectacolul; era absentă și doar nemișcarea, urmând luptei animalice cu moartea, o mână puțin înapoi și, dispărând din raza vizuală a spectatorilor, le lăsă imaginația să gâlgâie în nenumărate presupuneri. Se gândeau la un ultim elan, la dezamăgitoarea renunțare, la oboseală și la frica subită de înălțime. Numai Druțu căuta când la sinucigașă, când la țapul mort, când la urma neștearsă a presupusei Irizia din memoria având proaspătă dureroasa dorință de absolut.
Imdiola nu era singură acasă. Știind-o plecată, o strigă amuzat de câteva ori numind-o Irizia. Singurătatea îi dădea tot soiul de răspunsuri. Merse să-și aleagă din beci un măr văratic. „Poate e și Imdiola la fântâna cu apă de iasomie sau, pesemne, e prinsă în privirea oarbă a șarpelui Iriziei”.
Râdea mușcând lacom și fiecare măr curcubeu corespundea unei fete iubite și unui fost paradis.
Aștepta cu înfrigurare vești despre sinucigașă. Dar, Imdiola îi vorbea numai despre o călătorie fără sfârșit pentru a scăpa de orice coșmar.
„Vom fi singuri câtă vreme nu ne cunoaște nimeni. Nu vom mai întâlni moartea la tot pasul și vom uita de ea până ne vom sătura de trăit. Atunci, vom închipui o colibă pa malul unui lac și, așteptând-o acolo, ne vom mângâia cu amintirile frumoase.”
Druțu aproape că n-o auzea; zâmbea mut și echivoc, lăsând impresia c-o înțelege. Desluși cuvântul „moarte” și se temu să nu piardă vreo destăinuire despre fiica Militinei. Mai bine să aștepte povestea bine condimentată de la Amnăraș. Ieși afară și se trase la umbră, lângă locul de fumat al vecinului. Lipsea. Trebuia să aștepte. Până să audă poarta trântită, în sfârșit, revăzu de mai multe ori ipostazele dragostei și ale morții: sinucigașa, țapul și Irizia.
Își analiză îndelung acea furie ce provocase o isterie prelungită. Nu se simțea vinovat, deși majoritatea celor din sat îl considerau autorul moral al acestor încercări extreme. Bănuia credința generalizată că o astfel de molimă va înceta doar după ce el își va pune capăt zilelor, dar nu dorea să le confirme presupunerile, prin acceptarea unui sacrificiu pentru ceva în care nu credea. Mai importantă i se părea transformarea rodului imaginației bărbaților din familia sa, dintr-un blestem fără dezlegare în pură realitate. Era convins că Irizia se născuse din spuma frazelor cântărite, modificate și interpretate de generații, se întrupase aidoma unei zeițe coborând printre muritori pentru a-și ajusta nimbul nemuririi printre adoratori și își metamorfozase strălucirea uraniană în frumusețe chtoniană.
Îi venea greu să intre în vorbă cu el, fără a-i observa încurcătura. Amnăraș povesti lacom, cu glasul întretăiat printre pauze scurte de țigară. Târziu, Druțu realiză că vecinul nu știa nimic despre încercarea fiicei Militinei și, cu atât mai puțin, despre acea presupusă Irizia. Vorbea despre altă moarte, cea a lui Boieraș găsit îmbălsămat în apa de iasomie și scos cu o cange în locul ciuturii pierdute.
Cu groază și scârbă, aproape toți căutătorii de miracol se împrăștiară aruncând apa spurcată cu tot cu sticle. Rămaseră să-l privegheze câțiva săteni ce se minunau de chipul viu sub razele crepusculare, îmbrăcându-l cu o poleială de aur topit. Avea același miros puternic de iasomie, răspândit în apa gustată până atunci cu evlavie. El era sursa acelui parfum de vară care tulbura mințile femeilor și le îmbăta de iubire.
-Ah, dacă l-ar fi văzut Irizia, l-ar fi iubit mai mult mort decât viu.
-Poate l-a văzut, își continuă în mod enigmatic gândul, mirându-l pe Amnăraș.
Așa cum îi era povestit, parcă asista la priveghiul unui erou de baladă.
-Vei vedea, va avea parte de cea mai frumoasă înmormântare pomenită în satul ăsta! se entuziasmă Amnăraș.