După o săptămână eram șofer pe o RABA de 16 tone și căram îngrășăminte de la gară la IAS. Mâncam la cantină și costurile urma să le achit la leafă
Veneam cu azotat de amoniucând, trecând prin poarta sediului, un bărbat mi-a făcut semn să opresc. Am oprit.
-Mergeți la fermă la Păru?
-Da, bună ziua!
-Sunt directorul Ghinea, cine sunteți?
-În mod reflex, era să mă prezint militărește „locotenent major Mihăilescu”...
-Mihăilescu, șofer la ferma Păru.
-Ai fost militar?Am tresărit. De unde știa?
-Da...am îngăimat eu, moale.
-M-a sunat colonelul Mitu și mi-a spus că vii.
-Am venit dar erați plecat.
-Păi bine, mă, tu ești om de RABA? Du mașina la fermă, descarcă și apoi vino cu ea la sediu!
Am ajuns la secția de mecanizare. Directorul a coborât și l-am văzut că vorbea cu șeful de secție.
Din câmp a venit o dacie neagră și l-a luat pe director. După ce am predat marfa am plecat la sediu. Parcă se întrevedea o rază de speranță, mi-am zisș în timp ce fredonam:
„Sunt șofer pe basculantă
Și-am nevastă bagaboantă
Pistoanele și segmenții
Joacă sârba, ca băieții...”
După ce am predat marfa am plecat la sediu. Maistrul știa că m-a chemat directorul și bombănea:
-Acum avem și securitate la IAS
Nu înțelegeam ce vrea să spună dar mi s-a părut neimportant.
Directorul m-a primit imediat și a dat ordin la biroul PERSONAL să fiu încadrat ca economist de fermă.
-Tovarășe director, posturile TESA sunt blocate și...
-Făi, fată! Tu nu pricepi? Ãl ăncadrezi ECONOMIST DE FERMÃ!. Îi faci numirea la ferma Porumbița, pe malul Dunării.Ordinul de blocare al posturilor prvede că poți încadra funcția cu personal din interiorul Ias. Lași postul de șofer, blocat, și încadrezi postul de economist de fermă.
Eram economist de fermă de ceva vreme. Era Ajunul Crăciunului și nu aveam nici măcar un colț de pâine. Cantina era închisă. Mă-mprietenisem cu un alt economist de fermă, unul Nelu Titivel. Era un băiat de sat, înalt, cu o inimă de aur.
M-am hotărât să plec pe jos , cei 8 km. Până la Nelu acasă. Îmi era o foame îngrozitoare. Am plecat la drum. Începuse să ploă peste zăpada albă așternută în ultimele două zile. Pașii mi se înfundau în zăpada apoasă, și la fiecare pas, zăpada clefăia și sărea în părți.Mă udasem șși la picioare și începuse să mă ia și frigul.
Am început să plâng. Plângeam de foame, de disperare, de ciudă. Orgoliul și demnitatea mea, prost înțeleasă, m-au făcut să mă întorc din drum.
-Ce, mă, te duci să cerșești de mâncare?
Mi-am șters lacrimile ce se sărutau cu ploaia, am strâns pumnii și dinții și am parcurs alți 4 km. Înapoi la fermă, peste câmpul ce iriza un alb murdar în noaptea ploioasă.
Unicul radiator ce era în fermă, l-am băgat în priză să mă încălzesc. Am scos de pe mine hainele ude, am întins niște saltele pe jos și m-am acoperit cu alte saltele. Lumina roșie a nichelinei incandescente, îmi lumina chipul și-l încălzea. Am băut câteva pahare cu apă, să-mi amorțesc foame, și mă gândeam că figura mea, așa roșie de lumina radiatorulșui, seamănă cu chipul lui Greuceanu, făcut din fier, și pus în foc.
Am adormit și lacriile mi s-au uscat pe obraji.
Diminața, plopii de la intrarea în fermă erau trași în zahăr.M-am dezmorțit și m-am spălat, până la brâu, cu zăpadă. Gheața încremenise luciul de apă al canalelor de irigații ce mărgineau ferma.Mă plimbam pe canal ca pe stradă. Prin gheața clară am văzut silueta unui crap. Foamea se trezise odată cu mine.am lăsat fesul pe mal ca să regăsesc ușor locul și am alergat la fermă. Furculițele de tablă moale, pe care le foloseau zilierii vara, la masă, erau legate cu o sfoară întrun sertar. Am tras una din smoc și am bătut-o în cuie, pe o stinghie, i-am ascuțit dinții cu o pilă și am plecat la”pescuit”, cu speranța că peștele acela mai era acolo. Toporașul de lângă ușă, pe care l-am luat la plecare, avea să mă ajute să sparg gheața. Cu mișcări încete, și cu lovituri mici și sacadate am spart gheața și am ajuns la luciul apei. Crapul era în continuare nemișcat, amorțit probabil de frig. Furculița l-a străpuns și am apăsat cu putere, cu disperare, să nu-mi scape. Am apăsat îndelung lemnul și simțeam zbaterea din ce în ce mai slabă.. Întrun târziu am slăbit apăsarea, am băgat mâna în copcă după peștele aproape frânt. Crapul era zdrobit la jumătate, aproape tăiat. L-am scos pe gheță și el se zbătea lent lăsând o baltă de sânge pe verdele gheții.Am ajuns la fermă, l-am curățat și l-am spălat cu înfrigurare.”Cum să-l prepar? Cu ce?” Am găsit niște ziare veci și l-am înfășurat în ele, apoi l-am așezat pe grătarul radiatorului Din cauza căldurii ziarele s-au îngălbenit apoi au luat foc. Peștele era mai mult crud. Am mâncat cu poftă și apoi am băut apă și mi-am spus cu năduf:”nu mor caii când vor câinii!”
Liniștea aceea dumnezeiască, de la fermă, era, parcă, de catedrală....
-Alo! Domnu ! Vorbiți sau ce faceți?
Răceala telefonului și tăria glasului celui ce aștepta să vorbească, mi-au trezit amintiri.
-Nu! Am terminat.
Am pus receptorul în furcă și am plecat spre salon...
Vara care a urmat a fost o vară frumoasă, la fermă. Pe lângă cererile de reactivare, nu aveam alte preocupări decât tehnologii de cultură mare, ștate de salarii, recepții de lucrări agricole și partide de pescuit, pe Dunăre sau pe canalele de lângă fermă.
Florentina a stat o săptămână încheiată la mine, în primăvară și o altă săptămână în vară. Aveam acolo o parcelă mică, cultivată cu căpșuni, pentru cantina IAS-ului. Florentina mergea în patru labe și mânca fructele direct cu gura. Dacă ar fi văzut-o bunică-sa! Oho, ce scandal ar fi fost! Seara îi făceam baie întrun butoi cu apă, ce stătuse toată ziua la soare. La recoltatul grâului, Florentina a fost iar la mine. Seara, după ce plecau mecanizatorii, când grâul depozitat pe platourile imense de beton semăna cu niște munți, în miniatură, făcam amândoi baie în grâu, în costume de baie. Simțeam insectele cum ne intrau în păr când stătam îngropați până la gât în boabele călduțe și răcoroase. Simțeam energia pământului cum mî pătrundea prin fiecare centimetru de piele.
Salonul înalt, vopsit întrun alb-crem, îmi dă senzația de celulă.
Doctorul Leașcu este de gardă. Mi-a trimis vorbă , ca după masa de prânz, să mă duc la cabinet.
Am bătut la ușă. Vestonul lui, de maior doctor, era atârnat în cui, ca o autoritate ce nu avea rost între noi. Halatul, de un alb imaculat, avea brodat pe buzunarul drept, de la piept: „NEURO DR.LEAȘCU”.
-Stai, mă jos!
Ramele metalice ale ochelarilor îi dădeau un aer distant.
-Am venit!
-Vorbim imediat. Completează și chestionarele astea, zise el, și mi-a întins niște hârtii cu tot felul de progresii aritmetice incomplete, cu niște cifre scise aiurea, unele mai mari, altele mai mici, unele cu susul în jos sau strâmbe, niște cuvinte aiurea dintr-o limbă inexistentă pe care trebuia să le traduc.
Era liniște. Doar foșnetul hârtiilor lui se auzea acompaniind fâșâitul care îl făcea pixul meu pe foi.
-Băi, dar ai supărat multă lume, oameni grei, nu jucărie!
-De ce spui asta?
-M-a sunat unul mare și „m-a rugat” să te scot nebun.
-Glumești?
-Vorbesc cât se poate de serios. Unul mare de tot!
-Cine, mă?
-Ei, și tu! Nu contează cine!
-Și tu, ce i-ai spus?
-I-am zis că eu sunt doctor și atât! Militar sau civil , eu tot doctor sunt și, dacă tu ești deranjat la scufiță, scriu adevărul dar dacă ești apt, eu te dau „apt combatant pentru pace și răăzboi”.
Nu știu cât era prietenie și cât era deontologie profesională, dar atitudinea lui leașcu mi-a readus în minte tot felul de întrebări pe care nu aveam curajul să le formulez...
-Și tu, ce crezi? Sunt nebun sau sunt apt?
-Băi Mihai, ești mai sănătos mintal decât mulți dintre apți.
Am plecat la salon. Mi-am luat țigările și fise de telefon și am plecat la plimbare pe aleile spitalului. Venea seara Vizitatori nu mai erau. Pacienții se cam retrăseseră pe la saloane. Fumam și mergeam, cu pas măsurat, spre cabina telefonică, învârtind între degete monedele din buzunarul halatului de molton.”cine o fi spart geamul la cabina telefonului?”
Am format numărul de acasă și nu mi-a răspuns nimeni Apelul prelung rămâne fără rezultat. „Unde o fi Mariana?” O sun pe Marcela, soacra mea.
-Alo! Aud vocea Florentinei
-Te pup, tăticule, ce faci? O întreb.-Bine, tati, mă uit cu mamaie la televizor.
-Ai mâncat?
-Da! Mi-a făcut mamaie plăcinte.
Apoi a intervenit bunica:
-Ce faci domnule? Nu ai liniște?
-Stau la spital și aștept să se încheie vizitele medicale pe la toate secțiile.
-Când vii acasă?â-Nu știu. Probabil săptămâna viitoare, după ce trec pe la comisie.
-Bine! Ai grijă ce faci!”
-Sărut mâna!
Fisele mi se mișcau cu repeziciune între degete. O sun pe cumnata mea și-mi răspunde imediat-
-Salut, mister!
-Te pup. Mariana este pe acolo?
-A ieșit să cumpere ceva dulce și sucuri
-Ce faceți?
-O să ne uităm la televizor.
-Bine, noapte bună.
Am o9 stare de neliniște. Telefoanel de presiune primite de Leașcu mă îngrijorează mai mult decât orice altceva.Nu mă lăsau coloneii în pace nici acum!Am continuatplimbarea prin spital ascultând mierla. Am ajuns din nou la cabina telefonică. Am format numărul de acasă dar mi-am dat seama după aceea că nu avea cine să-mi răspundă și am închis. Fisa a căzut cu zgomot metalic, am luat-o între degete și am format numărul din nou.Telefonul a făcut două apeluri și...
-Da, iubitule!
Era vocea marianei dar am tăcut.
-Nu te juca cu mine1 Am așteptat să mă suni după primul apel dar mult ți-a mai trebuit!.
Amtăcut în continuare apoi am închis
Ce să fac? Să mă duc acasă și s-o prind cu unul? Și ce dacă o prind? O să divorțăm.. dar îmi stric dosarul de cadre și adio reactivare.” Toate la vreme lor!” mi-am spus. „Femeia ce-a-nșelat o dată te-nșeală și a doua oară... „ erau versurile unei romanțe vechi, ce o ascultam seara la restaurant la DOI COCOȘI, când eram tânăr locotenent.
Am ajuns la salon. Simțeam o apăsare în stern și bănuiam că emoțiile sunt cauza. Colegii de cameră sforăiau, sedați. Am stins lumina și am adormit cu greu. Visam că jucam fotbal și un fundaș din echipa adversă a șutat violent, degajând o minge care m-a lovit.