Soarele gălbui, timid se ridică încet pe cerul înghețat de decembrie. Încă mai cădeau câțiva fulgi din norii presărați cu grijă pe cer. Și câinele blocului se trezește. Își ciulește urechile albe, apoi își miroase blana și își înfige botul înapoi după laba. În timp ce razele soarelui decolora draperia vișinie din cameră a pornit alarma, care-l îndemna să se trezească.
La primul sunet s-a și trezit. A deschis ochii și a oftat. A mai lăsat ceasul să sune pe birou de câteva ori până când decide să se ridice și să-l oprească. Cu părul negru vraiște, ochii obosiți, gura strâmbă și cu nasul înfundat se duce ca în fiecare dimineață la baie. Se ușurează cu ochii închiși, ușor lăsat pe spate. Trage apa și se târăște în fața oglinzii. Cu ochii închiși, capul plecat, sprijinit cu mâinile de chiuvetă îl întâmpină fratele său care bate în tocul ușii, îi zice „Neața” și pleacă. Îndreaptă capul spre oglindă apoi deschide ochii. Vede doar jumătatea stângă a feței pentru că pe oglinda era lipit un bilet pe care scrie cu litere mari „ SCRIE”. Deschide robinetul și-și împreună palmele sub jetul de apă rece. După ce-și umezește bine palmele și fața, trece cu degetele prin păr și lipește pe cap smocurile de păr ridicate. Ia o gură de apă de la robinet, se șterge pe față și iese din baie. În bucătărie se așază la masa pe scaun, picior peste picior. În fața lui pe ceasul de perete este lipită altă hârtie: „1000 de cuvinte”. „N-am timp să-ți fac cafea azi, acum ies pe ușa” se aude o voce pe hol. La auzul acestor vorbe, se ridică de pe scaun, cotrobăie prin dulap după un pliculeț de cafea. Pune apă la încălzit în ibric, ia o cană de pe masă, se uită în ea și vede că e murdară de ceva, ridică din umeri și pune o linguriță de zahăr apoi pliculețul. Acum stă în picioare și privește apa din ibric. „Paaa”..se închide ușa de la intrare cu putere. Cheile zornăie câteva secunde după. Bea cafeaua în bucătărie cu spatele la ceas, în timp ce mănâncă pâine cu unt și cu gem de prune.

După ce termină de mâncat revine în dormitor și trage perdeaua din fața geamului, face patul și crăpa fereastra puțin. O dâră de frig se înghesuie în camera călduroasă. O simte și el pe când stă și privește cum porumbei fug de la pervaz la altul după firimituri. Închide fereastră. Se așază la calculator. Pe desktop un bilețel negru clipocește. Scrie, începe, lasă cuvintele, ideile să vină la tine, asta era inscripționat cu alb pe negru pe bilețelul negru. Își dă ochii peste cap și oftează.” Mi-a pus astea peste tot…așa îmi trebuie…tot eu l-am rugat să facă asta.” Deschide documentul „lucru” în care erau scrise 1435 de cuvinte. În timp ce recitește ce a scris o grimasă de nemulțumire îi apare pe față. Selectează tot textul și stă cu degetul pe tasta delete. „Eh, lasă-l, măcar asta decât nimic” și trece la un nou aliniat. Se gândește. Se scarpină în cap, pe gât, da din picior agitat, bea niște apă, cursorul clipocește, se ridică de pe scaun și începe să se plimbe prin cameră. După un timp se oprește din mers și se pune pe burtă pe covor, apoi începe să facă flotări. La numărul 15 se oprește și se întoarce pe spate obosit. Smotocește un buzunarul pantalonilor și scoate un pachet de țigări. Întins pe spate fumează toată țigara fără să se gândească la carte sau la altceva. Doar fuma și privea cum arde foaia, cum tutunul devine scrum. Stinge țigara într-un capac de la un borcan și se ridică de pe podea. Căuta prin frigider, deși mâncase mai devreme. Cu o bucată de ciocolată se întoarce la calculator. Stă cu picioarele sprijinite pe birou și mușcă din ciocolată puțin câte puțin, cu pauze, uitându-se la forma ce o lasă dinți lui pe suprafața maronie. Scrie un cuvânt și restul o să vină de la sine. Da, dar ce cuvânt, cum?, spre ce? Cum s-o fi terminat meciul de aseară?. Gândurile îi fugeau în alte părți. Poate îmi vine mai târziu o idee zice și se conectează la internet. Sare de la o pagină la alta fără să se uite cu interes decât pe mail. Se uită la fotografii, mai citește o știre, intra pe alte site-uri. Pornește muzica și se întoarce la text. Idee, idee, de ce nu pot să mă gândesc la ceva, orice. Scrie o propoziție adevărată zice Hemingway. Stă pe gânduri câteva minute și scrie în sfârșit o propoziție. Prostul ăsta stă în fața monitorului fără să aibă o idee despre ce să scrie. Mai vrea să fie scriitor..când scrie cuvintele astea ochii îi sar de la cursor la teancul de cărți de lângă și își vede cartea la fund. Gândurile îi fug din lumea asta. În câteva minute se întoarce la realitate, dar până atunci e total dus, nimic nu îl poate întrerupe. În timp ce privea în gol spre cartea lui sună telefonul de pe birou atât de tare, încât se sperie. Doamne, cât urăsc porcăria asta de telefon, trebuie să-mi iau alt aparat sau să-l desființez. Se uită la telefon parcă neconvins de realitatea lui. Până la urmă se ridică de pe scaun și răspunde.
- Da ?
- Ai scris ceva ? îl întreabă fratele său, Cezar.
- Acum te-ai găsit să mă suni ? Eram în procesul de creație, s-a răstit Tudor.
- Voiam să văd dacă ai început, oricum nu răspundeai dacă erai ocupat
- Trebuie să răspund. Nu știi cum sună căcatu’ asta de telefon.
- Bine, bine, te las atunci. Spor.
- Degeaba. Totul e pierdut acum.
- Hai, nu mai face scuze. Închid.
- Stai, vii astă seară acasă cu Natalia ?
- Da.
- Să aduce-ți și voi ceva de mâncare.
- Bine. Încearcă să scrii ceva.
Stă iar în fața monitorului împietrit. Își dă ușor palme peste față, răsuflă cu zgomot, se trage de păr. Treptat devine din ce în ce mai agitat, dar se oprește la un moment dat. Cu o tristețe și cu durere în piept îngenunchează pe podea în fata cărților întinse pe lângă zid. Marquez, Llosa, Chehov, Faulkner, Sorescu, Bulgakov, Sartre, Camus, Platon, Flaubert… atâția oameni mari stau întisi la el pe podea și îl privesc cum se chinuie să scrie, să dezvolte o idee. Răsfoiește câteva cărți vechi. Miroase dulceața paginilor, atinge literele cu buricele degetelor, mângâie coperțile uzate. Ar trebui să renunț acum ? Voi ce ziceți?. Cărțile nu îi răspund. Își imaginează cum sunt făcute. Din ce tip de lemn au fost făcute paginile, de unde este lemnul. Oare există două cărți din aceeași pădure, din același copac. Paginile sunt prietene cu cerneală, cu literele?. Literele intră în esența foii și rămân acolo pentru totdeauna. Pe la cine au mai trecut cărțile astea, data viitoare să întreb când mai iau ceva de la anticariat. De ce le vând proprietarii?. Șirul gândurile îi este întrerupt din nou de același telefon. Mă scoate din minți, îi scot firul. Când răspunde îi aude vocea lui Stroie și își dă ochii peste cap.
- De ce mă tot suni pe numărul ăsta. Știi că urăsc cum sună telefonul ăsta.
- Tu de ce crezi. Începe să râdă aproape fără sunet, ca un șuierat.
Îi ura râsul ăsta și îl enerva și mai mult modul cum vorbea. De abia scotea cuvintele din gură, parcă să nu îl audă nimeni. Trebuia să îi zică de vreo trei ori ceva ca să-l înțeleagă. Și atunci când pricepeam vorbele lui erau numai observații ridicule sau referiri la organele sexuale. Mai zicea câteodată ceva interesant și atunci își ridică degetul arătător în aer și dădea din cap zâmbind.
- Zii.. Ce e?
- Eu cu Mihai mergem să bem ceva. Se face liniște în receptor. Pauză lungă de zeci de secunde. Doamne, ce enervant.
- Așa și?
- Să știi unde…
- Ce zici?
- Să știi unde să… pe noi
- Mai tare!
- Să știi unde să ne găsești pe noi azi. Avem treabă prin oraș.
- Unde mergeți?
- Nu știu, nu am decis încă.
- Atunci de ce m-ai sunat acum?. Puteai să mă suni când ajungeați undeva să știu.
- Bine, îți dăm un mesaj mai târziu.
- Ok. Pa
Poate trec să-i văd. Acum nu mai pot scrie.
Mașinile stau în coloană la intersecții. Oameni încă mai fac coadă la magazinele de covrigi și gogoși. Alții se înghesuiau în stațiile de metrou, alți fumau, alți scoteau aburi, alți dădeau examene. Nimeni nu pare să se bucure de zăpadă, își zice el după ce trece strada și se îndreaptă spre intrarea la metrou. Zăpadă de pe șosea deja dispăruse, dar pe trotuare, case și mașini se instalase binișor. Pe la ora asta de prânz cerul încă se mai scutură de cei câțiva fulgi care i-au rămas pe haina. În timp ce așteaptă să primească restul de la vânzătoare de la chioșcul de ziare, Tudor se uită fericit la mici fulgi care îi cad pe umeri. Niciodată nu am mai văzut forma lor așa perfect. Cum îi desenăm noi când eram mici. Am 26 de ani și e prima oară când văd fulgi ca ăștia. Primește ziarele și restul apoi dispare pe scări la metrou.
Parcă pe strada asta era cafeneaua la care sunt ăștia. Când vede sigla firmei zâmbește și se grăbește înăuntru. Frigul grăbea lumea și o trimitea la căldură. Urcă scările înguste până la etaj și îi vede cum stau față în față. După saluturi și strângeri de mână, se dezbrăcă de palton și se așază lângă Mihai apoi comandă și el o cafea.
- Eu aș fi băut ceva tare, să mă încălzesc., dar sunt cu mașina și mi-am luat și eu o cafea, zise Mihai
- Ar fi o idee, dar să mai așteptăm să apună soarele.
Discuțiile își urmau cursul lor normal de la Tudor la Mihai, iar Stroe mai intervenea cu câte ceva. Mihai era un tip inteligent cu care mai putea avea o discuție, dar și cu care se putea să se prostească. Însă nu înțelegea cum poate să fie prieten cu Stroe. Un tip antipatic, timid și pornește mai greu, nu participa la discuția de grup și atunci când o face : vorbește încet și de obicei cu omul de lângă el, încât nu-și împărtășește opiniile decât cu cel mai apropiat. Tudor părea destul de enervat de conversație pentru că aproape de fiecare dată când îi răspundea la vreo întrebare sau dădea un comentariu, Stroe repetă ce-a spus și mai adaugă un cuvânt sau îi adăugă un alt sens. Repetă cuvintele, dar fără să ducă până la capăt propoziția pentru că la sfârșit îi ieșeau toate din gură în același timp în râsul acela mic, sacadat și atât de nesuferit pentru Tudor. De ce l-o ține prin preajmă ?. Probabil că-i gâdila egoul cu glume, îl flatează. E ca o tablă în care arunci cu propoziții și ți se întorc la tine diferit, dar la fel. Uite ce frumos ninge. Stătea și privea pe fereastră cum fulgi își găsesc drumul. Un con alb de lumina cădea pe masă. Particule de lumină îi gâdilau fata. Fumul din scrumieră se încolăcea printre particule către tavan unde dispărea. Clape de pian, corzi de chitară și contrabas se auzeau. Toate pe un câmp mare, alb, plin de zăpadă. Calca prin zăpadă până la gleznă, scârțâindu-i sub greutatea tălpii. Fulgii cădeau pe pian, dar suprafața lucioasă îi făcea să alunece jos. Chitara și contrabasul apăreau drepte mai departe de el. Ajunge la pian și își trece degetele peste suprafața rece, lucioasă de la un cap la celălalt, îndepărtând fulgi care reușiseră să rămână prinși. Curăță scaunul și se așază în fata clapelor. Alb, negru, alb, negru. Umede, reci și tari la atingere. Când vrea să apese clapele intacte, aude ” ha, ha, i-am dat ceață, l-am pierdut, uite că nu știe despre ce vorbim”. Își ia privirea de la fereastră și le vede fețele. O scârbă răsare în el. Le zâmbește scurt, forțat apoi soarbe restul cafelei. Destul de enervat de situația în care se afla mai zăbovește câteva minute apoi se scuză, plătește și pleacă de la masă. Deși este rugat să mai rămân cu ei, Tudor le respinge toate rugămințile și cu fularul în jurul gâtului coboară scările și în câteva momente era iar în frig. Ce fac? Mă duc acasă sau mai stau pe undeva?. Hotărăște-te mai repede că îngheț. Hai, îmi cumpăr o carte după care citesc și beau ceva la Pălărie.
Era așezat la masă cu o cafea și citea din cartea pe care o cumpărase. Ușa se deschide. O urmă de frig ajunge la el și urcă pe picior, pe spate, dar nu îl deranjează. Citea nestingherit până când la masa de alături se așază o fată. Este o domnișoară cu obrajii roșii, ochii mici ascunși sub gene negre și o gură mică, roșie. Se uită la ea, sprijinindu-și capul în podul palmei. Chelnerul îi fetei aduce o cană aburindă. Face ochii mari și zâmbetul își face apariția pe fața ei. Atunci zâmbește și el, parcă răspuns. Ea înconjoară cană cu mâinile, dar ardea prea tare și trage mâinile înapoi încruntată. Se întoarce spre el și îl prinde privind-o. Fără să-și dea seama se sperie și uită în jos, își drege vocea. După câteva momente el privește iar spre ea și o surprinde în timp ce-l cerceta cu coada ochiului. Se apleacă în direcția ei
- Aș putea să te rog să îmi împrumuți puțin un creion sau un pix?
- Da, stai să mă uit. Uite, am găsit un pix
- Mmm, ar fi fost mai bun un creion.
- Bine…și îi întinde pixul.
Fără să se gândească deschide cartea și începe să scrie pe coperta interioară a cărții. Scrie. Zâmbește. Când vede că nu mai are unde să continue rămâne cu pixul suspendat, când îi aude vocea.
- Cred că am și o hârtie pe undeva în geantă, pe care să scrii. Am de toate aici. Chiar și un con de brad de toamnă trecută. Ea îi zâmbește jenată, iar el râde privindu-i bărbia rotundă.
- Ah, da, interesant, dar nu mai am nevoie de hârtie.
- Ah, încerc și eu să ajut artiștii când pot
- Ce te face să crezi că sunt artist ?
- Nu știu, așa îmi pari.
- O să consider asta un compliment.
- Da și nu. Începe să râdă apoi își acoperă fața cu o cană roșie din care soarbe lichidul încă fierbinte.
- Of, urăsc când nu pot să beau vinul fiert când am chef, încă arde.
- Ce ai scris pe carte? Îl întreabă în timp ce suflă în cana, privind cercurile făcute.
- Pe tine. O găsea mult mai intriganta decât o descrisese
- Încap doar pe o copertă ? Izbucnește în râs, amintindu-și că nu e foarte înaltă.
- Pe două, dar e doar o mică schiță.
- Deci, ești un artist.
- Nu, nu cred asta.
- Când ești născut?
- Asta e un pretext să afli câți ani am?
- Zi-mi. Cotrobăie în geanta după o bucată de hârtie. Scoate pe masă tot ce avea în geantă până să găsească o agentă mică, roșie. Îi spune.
- Oră?
- Păi e patru și ceva
- Nu, ora la care te-ai născut
- Nu știu
- Sun-o pe mama ta.
- Acum?
- Da, hai să scriu aici.
- Bine. O sună și după câteva minute de vorbit afla și la ce oră s-a născut și cum era afară atunci. Îi spune. În timp ce își notează datele cu mâna stângă, șuvițele de păr, castanii se întind pe masă lucioasă că o iederă pe o casă veche.
- Aha, bine.
- Dar de ce te interesează.
- Studiez astrologia. Mă interesează chestii din astea.
- Cred că ți s-a răcit vinul.
- Da, așa e. La dracu’, tu ești de vină. Îi spune ea, îndepărtându-și colțurile gurii într-un zâmbet care cerea un răspuns. Tudor ridică mâna în aer și mai cere două căni de vin, apoi trage un scaun la masa ei.
- Cum te numești?
În stradă fulgi erau plimbați de colo-colo de vânt rece, tăios. Oameni își fac loc prin zăpadă, unii lângă alți, uniți împotriva încăpățânării iernii. Mașinile înghețate, peticite cu zăpadă mergeau încet ca niște furnici pe străzile aglomerate. A ajuns acasă cu puțin înaintea fratelui său Cezar, care venise după cum a zis cu mâncare și împreună cu iubita. L-a găsit pe Tudor în fața monitorului cu aceleași două fraze scrise.
- Cum merge?
- La fel, dar uite am scris asta. Îi da cartea. Se uită pe coperți și citește un fel de descriere schițată, câteva cuvinte cu trăsături fizice, altele pur și simplu să fie acolo.
- Aha, bine și asta, îi spune Cezar și începe să râdă. Hai că am adus pizza.
- Bine, mă! .Vezi, de asta m-am mutat cu tine.
Închide fișierul și își pune masca zâmbitoare pe fata pentru Natalia. Ea nu prea îl agrea de când se mutase împreună cu ei. Apartamentului îl închiriase pentru că „ înnebunea singur acolo” spune Tudor la toată lumea care îl întrebă. De fapt locul ăla avea prea multe amintiri pentru el. Și bune și rele, dar mai mult se simțea presat să ajungă sau să depășească o anumită limita. Acolo a făcut prima dată dragoste, a scris prima și singură carte, acolo i s-a spart inima în bucățele. Așa că s-a mutat cu fratele lui, care a fost înțelegător la problemele lui și l-a lăsat să se mute cu ei. S-au gândit să facă schimb de case, dar el l-a rugat pe Cezar să stea împreună măcar o vreme. Natalia, iubita lui Cezar, l-a acceptat la început, dar trecuse jumătate de an de când se mutase și nu dădea nici un semn că situația actuală s-ar schimba curând. Începuse să urască biletele lipite peste tot de Cezar, ca să îl ajute, să îl motiveze să scrie din nou, o enerva faptul că nu spală vasele și că punea picioare pe măsuța din sufragerie.
Iese pe hol și se salută amândoi, evident prefăcuți de dragul lui Cezar. Au lăsat pizza în bucătărie și fiecare își luă o bucată și o mânca la tv sau asculta o muzică la calculator.
- Uite, i-a farfuria asta dacă vrei să mănânci la calculator. Să nu faci mizerie, îi spune Natalia
- Mersi, mă cam săturasem să îmi tot pătez tricourile.
După ce au terminat de mâncat și ușile s-au închis, Tudor asculta muzica lenevind în pat când fratele său a intrat pe ușă și s-a trântit în pat lângă el.
- Acum, serios, ce ai făcut azi? Îl întreabă Cezar
- Știi că încerc. Nimic. M-am plimbat puțin prin oraș. Nimic. La Pălărie, am scris rândurile alea, despre o tipă.
- Știi că nu încerc să te stresez cu chestia asta. Tu mi-ai zis să îți lipesc bilețelele alea și să te împing de la spate.
- Da, dar nu e așa de ușor. Fragmente așa pot să scriu, dar nu am o idee principală pe care să o dezvolt până la capăt. Nu am nimic în cap. Dacă ai putea să vezi ce e acolo, ai vedea doar un deșert și vantu ar sufla o chestie din aia rotundă de paie pe lângă cactuși.
- Nu știu, nu mai scrie o vreme, nu mai încerca, poate te ajută.
- Nu am mai dus o idee la capăt de doi ani. Trebuie să încep acum, dacă mai vreau să scriu.
- Lasă, o să vină ideea. Sunt sigur de asta. Ce faci în seara asta?
- Nu te îngrijora, te las singur cu Natalia. Nu vă împiedic. Îi spune rânjind.
- Așa, te-am învățat bine, îi răspunde cu același rânjet.
- M-a invitat o tipă în oraș. Þipă de pe copertă. A zis că ea cu câțiva prieteni ies într-un club să bea ceva, să danseze și m-a invitat și pe mine.
- Oh, bravo, bine. L-a bătut pe umăr, apoi a dat volumul boxelor mai tare și a ieșit din cameră.
Dârdâind se uită la ceas când ajunge în fața clubului. Ajunsese cu 15 minute mai devreme. Nu intru de acum. Se mișca de pe un picior pe altul ca să nu înghețe de frig. Aprinde o țigară, să simtă că face ceva și nu sta ca prostul afară.
- Căcat, nu mai îmi simt mâna, mă duc . Aruncă țigara fumegând în zăpadă.
Spre surprinderea lui, când intră în club vede o mână ridicată de la o masă. Era Daria, față de la cafenea împreună cu prietenii ei. A salutat cordial pe toată lumea și s-a așezat la masă. După schimburile de informații se scuză și se duce la bar să comande ceva.
- Stai, vin și eu cu tine, îi spune Daria.
- Cum ți se par? Și arătă cu privirea spre prietenii ei.
- Cum să mi să pară? Ok, să vedem cum dansează, răspunde el râzând.
- Apropo, te-am căutat pe google. Ai scris o carte, a făcut o pauză după ultimul cuvânt
- Da, așa se pare
- E bună?, își continuă ea gândul
- Nu știu, să o citești, să îmi spui și mie. Ochii li se întâlnesc și rămân acolo câteva secunde neclintiți.
Cât timp au mai stat la masa Tudor nu prea a vorbit. Mai mult ascultă, zâmbea și o privea pe Daria. Îi scana toate mișcările. E așa de diferită de ceea ce știu, râde așa de frumos și îmi place cum își dă părul din ochi. Blugii din cafenea i-a dat la schimb cu o rochie frumoasă, roșie care îi lăsa la vedere picioarele, ce stau unul peste altul în fața mea. S-a dat și cu creion în jurul ochilor și buzele îi ard roșii. Simte o dorință puternică să o sărute, să îi simtă părul în mâini, și picioarele lipite de el.
- Hai să dansaaam, da hai. S-a auzit în cor, după ce și-au băut berile
Clubul se umplea treptat cu oameni, care au venit să-și scuture mințile și trupurile de timpul trecut. Curând ne găsim într-o mare de oameni care fredonau cuvintele melodiilor și vorbeau cu trupurile. Niște animale sălbatice care se dezlănțuiau. Animalitate pură, instinct, lăcomie, dorință, sex, toate se simțeau în dans. Mai târziu în noapte unul dintre băieții din grup sugerează să se revigoreze la aer rece.
- Daa, da, hai.
Era o noapte geroasă de iarnă și strada era pustie. În timp ce dârdâiau de frig își mai aruncau o vorbă, mai fumau și râdeau.
- Ba, ce gheața e pe jos, cum m-ai intrăm noi?
- Lasă, merg eu primu, țineți-vă de mine.
Se țineau toți de mână și mergeau în șir indian până când conducătorul grupului alunecă și îi trage pe toți în jos. Patru căzături consecutive au creat un ecou pe stradă, urmate de văietături și apoi de râs. Stăteau toți pe spate și râdeau. Când încerca unul dintre ei să se ridice fără succes, toți izbucneau în râs și mai tare. Așa i-a găsit Daria când a ieșit să vadă ce fac pe frigul ăsta. I-a ajutat pe fiecare să se ridice și i-a scuturat de zăpadă. Au intrat, pe rând, înapoi în club.
Cu Tudor a fost mai atentă: îl scutură de zăpadă și îi încălzește urechile. El nu spune nimic, nu zâmbește, doar o privește. Îi asculta respirația și urmărește mișcarea continuă a ochilor ei negrii. Fruntea ei îi venea exact în dreptul buzelor lui. Fără să își dea seama se apleacă și îi sărută fruntea rece. Ea tresare și închide instinctiv ochii. El îi cuprinde fata cu palmele și coboară treptat sărutându-i fruntea, nasul, pleoapele și în cele din urmă îi sărută fiecare buză în parte. Inima ei îi bate mai tare la fiecare atingere, îi adulmecă mirosul de parfum amestecat cu fum și frig. Ce mod ciudat de a mă săruta, gândi ea. El o strânge la piept, iar Daria iese din amorțeală și își împreunează mâinile în jurul trupului său.
A doua zi, lumina leneșă de abia străpungea perdeaua din cameră. Se întinde sub pătură moale și răcoritoare. O nouă zi începe la fel ca cea de ieri, doar că acum o avea pe Daria în minte. Îi simțea parfumul pe haine și urmele buzelor. După ce mănâncă, ia cafeaua de pe masa din bucătărie și se așază iar în fața monitorului. Cu muzica în urechi începe un document nou.
Începe să să scrie, descrie sentimente, senzații și întâmplări, ceva se leagă..scrie fără să gândească, apasă pe taste și lasă rândurile să îi treacă prin degete. După zece minute se oprește și începe să se plimbe prin casă cu degetele la tâmplă. Nu e bine. Nu are nicio legătură, nu e interesant, unde e conflictul…Căcat.
În decursul următoarelor luni stătea din ce în ce mai puțin pe acasă. Ieșea în oraș cu Daria. Vedeau filme, expoziții, beau ceai și citeau cărți. Ea lucra ziua și noaptea stătea cu el. Începuse să doarmă mai mult la ea acasă. El făcea omletă și ea cafeaua. După micul dejun, Daria aprindea o țigară și o fumau amândoi. Într-o dimineață după ce golise scrumieră, ea îl întreabă:
- Ai fost la Paris?
- Da, mai de mult
- Vrei să mergi cu mine?
- Da, dacă mă vrei tu
- Să știi că nu invit pe oricine cu mine la Paris.
- Mergem.
După câteva minute, în timp ce stăteau întisi în pat privind razele soarelui pe tavan ea spune:
- Apropo, ți-am citit cartea, pe ascuns. Degetele ei micuțe se jucau cu fermoarul bluzei mov. El nu a zis nimic, inima-i a început să-și mărească bătăile pe minut. Privea dungă luminoasă din fața lui.
- Îmi place…e frumoasă…parcă vorbeai cu mine. A pronunțat cuvintele foarte corect, lent, parcă să-i vadă reacția lui Tudor. Își ia privirea de pe perete și se întoarce spre el. Lumina îi decolora ciocul într-un castaniu deschis. La rândul lui, se întoarce cu fața spre ochii ei negrii nepătrunși de lumină. Îi zâmbește și-i mângâie arcada dreaptă. Daria își plimbă degetul pe buzele lui apoi continuă
- Știu că e ficțiune…dar e adevărat? E a ta față din carte? Și-a oprit degetul.
- E a mea, doar eu am scris-o. Dacă mă întrebi dacă e o experiență adevărată, știi că e o ficțiune, dar fiecare carte are și elemente auto biografice, mai mult sau mai puțin.
- Da, dar, așa a fost o iubire de a ta?
- Pentru asta s-au inventat cărțile.
Mai târziu, în primăvară, au mers în Franța cu avionul și s-au întors cu trenul. S-au cazat la un hotel de trei stele de pe bulevardul Belleville și au mâncat dimineața croasant cu gem și lapte. Au bătut orașul în lung și în lat timp de patru zile. Ea vorbea în franceză, el făcea poze. Ea îi analiza tablourile din galerii și el îi făcea masaj seara. S-au plimbat pe malul Senei, au intrat în anticariate și magazine cu viniluri. S-au certat pentru prima oară la Paris. L-a lăsat singur în stradă să se descurce singur, dar i-a luat aparatul de fotografiat.
- Dacă ți se întâmplă ceva, măcar să am pozele.
Daria a fugit cu un taxi de la fața locului și s-a dus să bea o cafea. El, repetând discursul pe care voia să îl facă, a pornit pe jos spre locul unde au decis să se întâlnească dacă se pierd. Când apunea soarele a găsit-o pe o bordură cu fața la soare. Stătea picior peste picior cu poșeta în poală și cu camera foto la gât. Soarele îmbrăcase totul într-o culoare de oranj. Tudor îi privea spatele cum era gâdilat de firele de păr conduse de vântul cald. Când s-a întors și l-a văzut stând în picioare, s-a ridicat de pe bordură și i-a zâmbit. El și-a uitat toate cuvintele, așa că s-a apropiat de ea și s-a pus în genunchi îmbrățișându-i picioarele. Ea i-a trecut degetele prin păr și l-a îndemnat să se ridice. L-a sărutat și i-a mângâiat obrazul cu un deget.
Înainte să se întoarcă în țara și-au luat pălării și ochelari de soare.
Deși frazele s-au înmulțit, scrisul lui tot fragmentar a rămas. Descrieri sau începuturi de idei, nu reușea să le ducă până la capăt. Scria cât puteam, cum putea.
Într-o zi primăvăratica, cu vânt rece, dar cu soare puternic, ea stătea pe burtă în pat și citea o carte. Tudor, după ce se plictisise de internet, se pregătea să scrie ceva. După câteva melodii, minute zâmbește și începe să se plimbe prin cameră, plănuind. Ea îi privea uimită mișcarea neîncetată în cameră, dintr-un cap în altul. Rapid, se așază pe scaun, da volumul mai tare și începe să scrie. În cameră se auzea doar muzică și clănțănitul tastelor. Daria continua să citească, dar din când în când mai aruncă un ochii spre el. Nu îl văzuse niciodată lucrând ca acum. Era emoționată. Se simțea privilegiată că lua parte la procesul de creație. El se mai ridică de pe scaun mai se plimba puțin prin cameră. Mai scria câteva cuvinte, mai fugea pe hol. La un moment dat se oprește:
- Cum se numește…?
- Așa, da, mulțumesc. Mai târziu… cum îi zice la…?
- Pentru un scriitor nu prea știi cuvinte. Îi spune ea jucăuș.
A continuat procesul ăsta cam o oră când se oprește și se lăsă pe spate pe scaun. Stă picior peste picior sprijinindu-și bărbia în pumn. Începe să dea din cap în semn de dezamăgire. Daria închide carte și se așază în fund pe pat.
- Ce e? Voia să îi treacă mâna prin păr, să-l liniștească, dar nu îndrăznea.
- Nimic, nimic…Închide documentul și se întoarce cu fața spre ea.
- Te-ai împotmolit?
- Nu chiar, mi-am dat seama că ceea ce scriam nu are nicio esență, e fals, e gol.
- Dacă m-ai lăsa să citesc aș putea să îți spun și eu părerea mea.
- Nu, nu are niciun sens să ți-l arăt acum. E ca și cum ți-aș arăta jumătate de statuie nefinisată.
- Termină statuia să o văd și eu ca să pot să te ajut.
- Nu e asta, acum nu pot să o termin niciodată. Am prea multe dubii în legătură cu ea și nu o să pot să o termin.
- Oricum, eu tot te plac chiar dacă nu mai scrii altă carte. S-a aplecat ușor în față și i-a atins genunchiul cu degetele.
- Dar nu scriu că să mă placi tu. I-a spus asta cu răutate privind-o drept în ochii. Credea că o să se simtă mai bine.
- Nu e vina mea că nu mai știi să scrii. I-a răspuns la fel de tăios și s-a ridicat apoi s-a dus în bucătărie să facă un ceai. Face ceai de fiecare dată când e supărată.
Tudor a pus o melodie de la Dire Straits. Și-a pus ciorapii apoi a așezat papucii la capătul patului. Supărat, cu inima bătându-i nebunește, trece prin dreptul bucătăriei și îi vede silueta în dreptul ferestrei. Se oprește în dreptul ușii o secundă, dar se răzgândește și se încălță repede apoi iese. S-a plimbat pe stradă, prin magazine, a trecut prin parc, a citit titluri din ziare, a coborât și urcat scări. Încercă cu toată puterea să uite, să se gândească la altceva. Ultima replică a Dariei a venit ca o secure la gâtul expus. Îl supăra profund, ceea ce se întâmplase și i-a afectat tot corpul. Mintea obseda momentul încontinuu, iar trupul nu se lăsă mai prejos până când a cedat. A ajuns pe la ora inserări acasă și s-a trântit în pat adormind până spre târziu în noapte. Să fi fost trei sau patru când s-a trezit. S-a trezit pur și simplu, fără să se simtă obosit sau odihnit sau somnoros. A stat în camera întunecată câteva minute apoi s-a dus și a intrat pe vârfuri în camera cealaltă. Cezar dormea cu fața spre fereastră și Natalia pe spate sforăind. Îi gâdila talpa Nataliei, iar ea își retrage piciorul repede și se întoarce pe o parte. Zâmbește strâmb apoi se apropie de fratele său și îl trezește. Cezar, somnoros, mormăie ceva și îl împinge spre ușă. Insistă să se trezească. Până la urma Cezar se lăsa convins și este tras afară din cameră.
- Ce e? De ce mă trezești la ora asta?, îl întreabă în timp ce așteaptă să îi se umple paharul cu apă de la robinet.
- Nu știu, nu îmi e somn și voiam să vorbesc cu tine.
- Puteam vorbii mai târziu, eu mâine trebuie să mă duc la serviciu.
- Da, știu, dar…cred că ieri m-am confruntat cu finalitatea și am pierdut.
- Cum adică? Întreabă Cezar și trage un scaun. Se așază la masă și cu mâna dreaptă strânge firimiturile de pâine.
- Adică…zicea Daria că…Am uitat să scriu, dacă am știut vreodată. Nu avea curaj să îl privească în ochii, se uită la umbra pe care o făcea piciorul pe gresie.
- Nu înțeleg. Nu se poate uita. Cartea pe care ai făcut-o sta mărturie.
- Mărturia trecutului, nu știu, nu cred că mai pot, mă simt gol, sec, și orice încercare pare venită din altă parte, nu de la mine.
Nu îi răspunde. Nu știa exact ce trebuie să zică. Putea să-l flateze, să-l încurajeze, să zică că totul va fi bine, dar cum îl va ajuta pe el asta, se întrebă în timp ce aruncă firimiturile strânse în palmă la coșul de gunoi. Până la urmă tot Tudor continuă
- Nu pot să lucrez ca tine cinci zile pe săptămână, să am șefi idioți, spune astea izbucnind în râs, dar cu ochii umezi.
- Nici dacă ai vrea să muncești așa, nu ai putea.
Au început imaginându-și cum ar fi ca el să muncească, cum ar întârzia în fiecare dimineață, cum ar sta mai mult la țigara decât în birou. Râdeau de câteva minute bune când a început să scadă în intensitate și se mai auzea doar un hohot la interval de câteva secunde.
- Nu ai mai scris de mult în jurnal, poate ar trebuii să începi iar.
- Da, am renunțat pentru că nici acolo nu îmi găseam scrisul sincer. Parcă și acolo notam în așa fel încât să placă cuiva.
- Păi…bine…hai să facem așa. Imaginează-ți trecutul, mai bine, aduti-l aminte. Notează că și cum ai scrie o rețetă de gătit. Fără nicio formă, doar informațiile și secvențele pe care le ai în minte. Despre tine, despre ce îți aduci aminte, începe de acolo.
- Da, s-ar putea să ai dreptate. Imaginează, amintire, trecut, vizualizează… în timp ce pronunța cuvintele, mintea îi funcționa și și-a dat seama că lucrul care-l macină și pe care l-a ținut închis în el era despărțirea de iubita lui. Cu ideea asta în minte îl îndeamnă pe Cezar să se ducă la culcare și îi cerea scuze că l-a trezit.
La el în cameră, începe să gândească cu voce tare și gesticulează. Fumează o țigară după alta. Era într-o mișcare permanentă. Parcă nu avea loc în el și trebuia să iasă. Asta ar trebui să fac, să scriu ce și cum, poate că dacă o aștern pe hârtie reușesc să scap de povara asta, dar dacă o scriu devine mai reală, nu e doar în mintea mea. Chiar e scrisă undeva, negru pe alb. Nu scrisese niciodată exact ceea ce se întâmplase, păstrase pentru el detaliile care l-au făcut să se simtă că se sufocă încet. Nu fii un fricos!. Râde. Și-a dat seama că soluția se afla în fața lui. Asta era singurul fel în care putea să-și câștige libertatea, să se scuture de dovezile care dădeau autenticitate poveștii lui, dar trebuia să plătească un preț. Acela că devenea palpabil, real, în mintea lui putea să le ascundă undeva într-un colț și să uite de ele.
La un moment dat se oprește, stinge țigara și deschide un document nou. La început, cu reținere, începe să scrie. Înșiră cuvintele cum și le aduce aminte. Scrie și scrie, rândurile vin unele după altele. Se simte ca și cum ar descărca un camion. Încă o cutie, încă una, alta e fragilă, cu una dau de pământ. Mai târziu când intră Cezar pe ușă, îl vede stând pironit în fața monitorului. Camera era plină de fum, un pachet gol de țigări pe jos și altul început pe masă și o sticlă goală de vin lângă pat.
- Ce-ai făcut aici? . Tușește, își scutură mâna prin aer apoi se repede la fereastră. Trage draperia și lasă lumina să intre în cameră. Deschide geamul și aerul răcoros de primăvară se strecoară în casă.
- Am făcut ce mi-ai zis. Am scris tot. Gata, am terminat. Mă culc. Se bagă sub pătură și-și acoperă fața cu pernă.
Cezar se așază pe scaun și începe să citească. Nici el nu știa povestea. Toată povestea. La început scrisul era mai ordonat, urmând un curs. După două pagini nu mai ține seama de formă sau altceva. Erau scrise și gândurile despre ce voia să scrie. Erau acolo și înjurăturile și alte chestii care nu aveau nicio legătură cu ce se întâmplă. De exemplu, citea la un moment dat: Câți bani ar face toate cărțile din bibliotecă sau de ce tremura pereții când mă bat cu pumnii în piept, dar numai acolo lângă pat. Acum când citea își dădea seama cum au fost lucrurile, ce s-a întâmplat. Până la urmă dacă rezumi lucrurile tot la același final se ajunge. Ea a venit într-o zi și a zis că nu îl mai iubește, că nu mai are rost. Parcă iubirea trebuie să aibă un scop: să fac copii sau să mi-o trag tot restul vieții cu cineva, să nu fiu singur. Nici nu are rost o dramatizare ieftină a situației. Contează persoanele implicate, sentimentele stârnite, modul de iubire și înclinația lor spre viața și iubire. Experiența descrisă era năucitoare pentru Cezar. Acum înțelegea, îi se făcuse milă de Tudor și gândindu-se la el, ochii i s-au umezit și într-un final lacrimile au început să-i curgă pe obraji, fără să scoată un sunet. Spre sfârșitul textului distingea doar unele cuvinte, multe erau inventate sau fără sens.
Tudor a dormit dus până la ora 1 dimineața. S-a sculat cu o oboseală mare un oase și cu capul vâjâind. După ce s-a dezmorțit bine și a mâncat un sandviș și a băut un pahar cu apă, a stat în pat și privea razele pe care le făcea când strângea din pleoape. Se simțea mult mai bine, parcă mai ușor, nou. Se bucura de ziua ce începea să se ivească pe fereastră.