S-a întredeschis ușa și directoarea și-a arătat buclele blonde:
-Domnule Mihăilescu, veniți până la mine!
M-am ridicat, mi-am aranjat cravata și am plecat la directoare. Am bătut la ușă și am intrat. Directoarea avea în fața ei, pe birou, o hârtie, din care și-a ridicat privirea, adresându-mi-se:
-Domnule Mihăilescu, vă rog să-l sancționați pe Lucian,tâmplarul.
-De ce, doamnă?
-Am informații că mai consumă alcool la serviciu, știți, 320...decretul cu băutura..
-Atunci de ce nu-l sancționați dumneavoastră?
-Ce autoritate ai dumneata? Face fiecare ce vrea pe aici?
Mi-era lehamite să mă mai cert cu ea. Amrostit scurt un „da, doamna directoare”, și am ieșit din birou.
Mai sunt câteva zile până să mă prezint la Spitalul Militar și gândurile nu-mi dau pace. Larisa mă privește atent, dar mă fac că nu o văd. Îi cer ziarul și mă ascund după el, prefăcându-mă interesat de „marile realiză[ri realizate în ramura metalurgiei”.Gândul mi-a zburat la Mariana. Ce-o fi fost cu ea? Când a plecat la soră-sa îi era bine... Am auzit o pietricică lovind geamul și m-am aplecat peste fereastră să văd cine este. Milițianul din schimbul doi mă chema la o țigare. Am ieșit. Copii ieșeau de la școală, femeile, cu sacoșele încărcate, plecau spre casă, cu legumele cumpărate „de la țăran”.
-Ce face rapidul, diseară?-m-a întrebat el, provocator, știind bine că sunt rapidist, de mic copil.
-Ei, ce face! Bate la sigur, nu ca Dinamo care și-a furat-o de la Steaua.
-Ei, vorbim noi mâine.
Am aruncat țigarea și m-am uitat la ceas. Am intrat în birou, am strâns hârtiile, în timp ce Larisa se pieptăna și se ruja. Am încuiat ușa și ne-am despărțit la ieșirea din birou. Am urcat în Dacia verde, culoare 6016, și am plecat spre Chirigiu, să-mi iau fata acasă.
-Sărutmâna, mamă, i-am spus, cu ton moale, soacrei mele.
-Să trăiești. Ai venit după fată? E pe-afară, la joacă. O cafea bei?
Cafeaua o avea gata. Mi-a cerut o țigare și s-a așezat în fața mea punându-și picior peste picior. Rochia, galben-pai, din țesătură ușoară, acoperea, cu greu, formele încă proaspete, ale femeii caremi-era soacră și era mai mare ca mine cu doisprezece ani. Mi-am amintit vorbele lui Lovinescu, după ce a văzut-o prima dată:
-Băi, dacă vrei să ai casă bună, pe soacra asta a ta, ori o bați, ori te culci cu ea.
Am zâmbit la gândul acesta și ea, observându-mi zâmbetul, m-a întrebat:
-Ce ai?
-Nu știu ce-i cu Mariana, am eschivat eu, încercând să alung gândul.
-A păi aseară a fost la mine și nu te-am sunat ca să nu te scol din somn.
Cum adică a fost la ea? Mi-a spus că se duce la soră-sa și când am căutat-o la serviciu, după ce a venit de la doctor, nu mi-a spus că a fost la mama ei...
-Te pup, tati!-a izbucnit Florentina, intrând pe ușă.
Creașă, îmbrăcată cu o rochiță ecoseze, cu șosetuțealbe, cu volănașe, în săndaluțe, era o o dulceață de fetiță.
-Mergem la noi acasă, da?
Și-a luat bocceluța cu lucruri și m-a prins, strâns, de mână
Borseta mi-a căzut de pe masă și Marcela, soacră-mea, s-a aplecat s-o ridice, arătându-și, în toată splendoarea, o pereche de sâni apetisanți. Am luat borseta, am sărutat mâna Marcelei și am luat-o pe Florentina de mână. Abea am convins-o să stea pe bancheta din spate. Aveam atâtea gânduri: neuropsihiatria, Mariana, soacra mea, Florentina.. Nu prea eram atent la drum și era să lovesc o mașină care a frânat brusc, în fața mea. M-am sustras gândurilor și m-am concentrat asupra condusului și am ajuns cu bine acasă.
Copii de la bloc au ieșit în întâmpinarea Florentinei:
-Flori, ce faci? Nu maui stai pe afară?
-Tati, mai stau cu copii, te rog!
Am luat bocceluța și am urcat în casă. Mariana vorbea cu mama ei la telefon. Când m-a văzut, a închis telefonul, și , cu voce răstită, m-a luat la întrebări:
-Ce, acum mă controlezi? Am fost la mama!
Nu știam ce reacție aș putea avea. Am tăcut pentrucă nu aveam chef de scandal. Am strigat-o pe florentina să vină de la copii și apoi am mâncat în tăcere. La ora 19 era telejurnalul de seară. Și ce să fac la bloc? Am deschis televizorul în speranța că voi vedea un film de la ora 20. Am desfăcut o sticlă cu vin și m-am așezat în fotoliu , cu paharul plin. Mariana i-a făcut baie Florentinei și au plecat la culcare. Nici nu am apucat să-i spun Maranei despre spital și despre chestia cu psihiatria. Aveam emoții și simțeam în stomac, ca o gheară care se înfige și se strânge. O gastrită veche mă tot supără. Am învățat mai demult trucul cu oul crud așa că, am spart un ou și l-am înghițit, așa crud, pe nerăsuflate. Aciditatea s-a atenuat și durerile m-au mai lăsat. Am renunțat la vin,am pus sticla înapoi în frigider, am trecut și am sărutat-o pe Florentina, care dormea cu palmele unite sub obraz, și am intrat în dormitor. După cum respira, mariana nu dormea. M-am băgat în pat și am încercat să o iau în brațe. A mormăit ceva ca și când ar fi fost adormită. M-am întins pe spate, am închis ochii și, în cele din urmă, am adormit.
Mariana s-a sculat devreme și a coborât din pat, pe furiș ca să nu mătrezească. Am mai stat un timp dar nu mai puteam dormi și am coborât. Pe masă era o cană cu cafea, pentru mine, cana ei de cafea era goală, și ea, era în hol și își aranja părul, în oglindă, după ce-și pusese șapca. M-a văzut și în clipa următoare a zbughit-o pe ușă spunându-mi:
-Pa! Ne vedem diseară.
Îmi era pe limbă să o întreb dacă se duce din nou la maică-sa dar am renunțat. Ceva mi se părea că nu este în regulă cu ea, dar aveam alte griji, alte priorități. Am pregătit bocceluța pentru Florentina și i-am pus și câteva caiete în ghizdan. Aveau liber o săptămână dela școală pentru că se făcea dezinsecție Câțiva copii fuseseră găsiți cu păduchi așa că, spre bucuria celorlalîi, au primit o minivacanță cu toții. Am trecut pe la soacra mea să o las pe cea mică, rugând-o să o controleze cu atenție în păr, ca nu cumva să aibă și ea păduchi și am mai rugat-o să o supravegheze la lecțiile pe care i le lăsasem eu să le facă.
Am ajuns la muncă.Aceeași „tanti Larisa”, cu ziarul și ochelarii coborâți spre vârful nasului.
În dreptul biroului meu era Mina, cu sarafanul mult prea scurt pentru condiția ei de elevă, stând cu picioarele lipite și ținând un caiet cu amândouă mâinile , în față, parcă acoperindu-și sexul.
-Sărutmâinile, am salutat eu, impersonal.
-Bună, șefu, a răspuns larisa, zâmbind mânzește, sunteți căutat...
-Bună ziua, m-a salutat Mina, privindu-mă provocator, în ochi.
-Da, domnișoară!
-Domnul Mihai, la ședința de cenaclu mi-ați făcut niște observații, pe text, așa că, am făcut unele modificări și corecturi și am venit să vă las caietul să le citiți. Aș dori o părere a dumneavoastră și sprijin cu un sfat sau o sugestie.
Am luat caietul pe care mi l-a oferit șiea, s-a întors spunând un „bunăziua”, pisicit. Apoi a scăpat niște chei pe jos, ca dinîntâmplare, s-a aplecat, din mijloc, să le ridice, dezvelindu-și ni9ște picioare lungi și cu pulpe frumos arcuite..Am roșit în timp ce-i spuneam la revedere.
Larisa, fără să-și ridice ochii de pe ziar:
-Fetele astea știu ce vor. Pe vremea mea, ce fată îndrăznea să ridice ochii la un bărbat, și însurat, și cu copil, și cu peste douăzeci de ani mai mare ?
-Ei, Larisa, vremuruile s-au schimbat, am zis eu, dar gândindu-mă la doctorul Leașcu, un prieten de-al meu din spitalul militar.
Cu Leașcu mergeam, adesea, la pescuit și uneori la vânătoare.
În acea clipă mi-am dat seama că el este medic șef la „nebuni”, acolo unde urma să mă internez.
Am deschis agenda și am pus mâna pe telefon. Aparatul telefonic, făcut din ebonită neagră, țăcănea plăcut când discul revenea pe poziția inițială, după ce formai un număr.
-Alo, vo rog la neuropsihiatrie, la doctorul Leașcu,
Vocea centralistei, a rostit , pe nas, ca mai toate centralistele:
-Aveți legăturaaaa...doctorul Leașcuuu.
În receptor se auzeau sunetele clare ale apelului.
-Maior doctor, leașcuuu-Să trăiți, sunt locotenent majoe în rezervă, Mihăilescu
-Băi, nebune! Ce faci? Când facem o partidă*
-Leașcule, săptămâna viitoare, poate, după ce ies din spital.
-Păi, unde eștui, Mihai? Ce ai?
-Băi, nu cred că am nimic, sau sper!. Vezi că vin să mă internez la tine în secție.
-Ce, băi, ai înebunit? Ce să cauți aici?
-La voi am trimitere
-Bine, mă, vorbim cînd vii aici.