Vara asta nu voi merge la mare. N-o voi vedea, nu-i voi atinge apa cu degetele, nu voi trage în piept aerul sărat al nopții. În vara asta nu mă voi plimba pe plajă cu picioarele goale, nu voi simți gustul apei dulci-sărate-amărui și nu voi adormi pe nisip, toate dintr-un motiv cât se poate de simplu: nu pot păși înainte.

Am încercat în fel și chip, piciorul drept înainte... piciorul stâng după... degeaba, n-am înaintat. Desigur, pot merge înapoi, dar atunci n-am făcut nicio brânză. Gândește-te numai la chinul nașterii, la prima săptămână de grădiniță, prima zi de școală, prima zi de armată, prima supunere, prima concesie, prima înmormântare... nu merită, îți spun că nu merită. De aceea rămân nemișcat cu privirea în gol, fără gânduri, fără planuri de viitor, fără valuri care să-mi ude tălpile.

Ca să nu spun că mi-ar fi imposibil să înot cu un singur braț, un singur picior, un singur plămân, un singur rinichi, să privesc cu un singur ochi apusul... înotul, se știe bine, este o treabă complexă. Ar fi ca și cum aș încerca să zbor cu o singură aripă... ce s-o mai lungesc, nu merge.

Nici cu valurile nu m-aș putea juca, pentru că joaca asta este de fapt o artă întreagă, iar tentația să plutesc în derivă până dincolo de orizont este prea mare.

În vara asta marea a pierdut toate digurile, niște valuri mari și pline cu meduze le-a tras în larg și le-a înecat. Așa că, dacă prin absurd aș ajunge la mare, n-aș avea nici măcar un dig de care să mă sprijin, nicio stâncă pe care să mă odihnesc. În plus marea e supărată pe râuri și nu mai dă voie scoicilor sidefii să iasă pe nisip, să le descopere femeile frumoase și poeții.

Anul acesta marea a trădat nisipul, a pedepsit peștii, algele s-au uscat pe diguri de dorul soarelui, iar valurile s-au întors pe partea cealaltă. De aceea marea arată acum ca un lac nemișcat pe care se oglindește muntele (nu încerca să-l vezi, pentru asta trebuie să intri într-o stare anume), iar valurile s-au ascuns în adâncuri cu pescăruși cu tot. N-a rămas nicio stâncă pe mal, nici măcar o barcă de salvamar, nu mai sunt pontoane, terase, toate s-au dus dincolo și plutesc invers, doar umbrele copacilor se mai văd uneori seara în lumina lunii ce răsare dimineața în adânc.

Vara asta nu voi vedea marea, pentru că ea trăiește doar în interior, iar eu nu am acces acolo, îmi trebuie un fel de pașaport și niște ochelari speciali pe care nu-i mai am. Și nu știu dacă-i voi mai avea vreodată.

De câteva zile caut un loc simplu și o noapte de câteva luni unde să-mi adorm gândurile, să le strâng pe toate, să le învelesc și să le spun povești cu îngeri care desigur nu există decât în închipuirea mea și în partea aceea de mare unde încă sunt valuri, soare, scoici sidefii și nisip fierbinte.

Acum așează-te lângă mine, dezvăluie-ți fața și ochii, în schimb vei primi tăcerea și felul meu de a te asculta.