Tatăl lui Druțu Alini se chinuia de mai mult de un an la pat. Lăsa impresia că-i învinuia pe toți ceilalți de suferința sa, refuzând să le vorbească. Nu-i suporta pe copii Lacedemonei în preajmă și accepta din partea femeilor doar să-l hrănească și să-l primenească. Medita în aerul închis și scria în câteva caiete groase având marginile ferfeniță, din care nimeni nu reușise să citească vreun rând. Dormea cu ele sub cap, le ținea pe genunchi pierdut în gânduri, apoi scria îndârjit, scrâșnind din dinți, parcă vărsându-și în el toată furia neputinței, toată cerbicia singurătății sale. Transpunea cu greutate în scrisul său mărunt tot ce-i trecea prin minte, fraze întortocheate și rupte din context, cugetări ritualice și frânturi de versuri, în care fojgăia o faună diversă de figuri de stil. Multiplica o propoziție simplă în sute de variante tot mai complicate. Încerca să ascundă sunetele melodioase, pe care refuza să le rostească, în texte aride, prin formele criptografice uitate în scurtă vreme și, la care, lucra luni întregi pentru a le descifra.
Descoperise cu deznădejde micimea sufletului său, dar găsise mijloacele prin care îi amplifica resorturile narcisiste în înstelări înlănțuite, pline de năduful situației sale. Combina dejecțiile viermelui bolii cu previziunile fanteziste, scriind un calendar al subiectelor abordate în fiecare zi. Căuta câte o continuare a gafelor din trecut, găsind pentru fiecare câte un final catastrofic. Se bucura la vederea unor ființe considerate inferioare în micul său univers dezvoltat în jurul patului său de muribund. Le trata cu indulgență, socotindu-se un dumnezeu orgolios care nu decade din atributele divine, schimbându-le drumurile zilnice în căutarea hranei, în fuga instinctuală de moarte sau în pânda chitinoasă pentru prinderea prăzii. Se bucura când nu-l ocoleau și le colecționa diversitatea mișcărilor într-un catalog cu desene și într-o hartă a teritoriilor care împărțeau camera.
Astfel, descoperi în atanorul ce transforma sentimentele în cuvinte, prin amestecul lor și stoarcerea unei substanțe a întâmplării, numele Șarpelui de Aramă. Scria un basm despre făurirea acestei reptile cu ochii hialini și despre puterile sale taumaturgice, chinuindu-se prin operații matematice complicate să-i calculeze numărul exact al solzilor. Încă din vremurile în care vigoarea tinereții dădea savoare viitorului,făcuse legătura turnării sale într-un creuzet de caolin și cumpărarea de către Fârnetat a tuturor alambicurilor de aramă din sat, desființând înfloritoarea industrie a țuicii de prune. În începutul de basm, cu al cărui final bătrânul său intrase în mormântul lacustru, Șarpele de Aramă lega destinul său mineral de cel al satului care trebuia să migreze înapoi în acea insulă a speranțelor pierdute, în vechea vatră numită „La Mal”. Când zăgazul lacului artificial va fi rupt de inefabila putere a apelor și a timpului, râul va curge cu agerimea unui pește de munte pe vechea albie, inundând casele, înecând cirezile de vite și purtând iarăși plutele către târgurile din aval.
De când era bolnav, ajungea la o mulțumire sufletească așternând într-unul din caietele sale toate durerile singurătății. Puterea sa de creație era șubrezită de lungile pauze rupte de subiectele programate. Se mințea dezvăluindu-și calități inimaginabile. Credea că poate prevedea viitorul apropiat după întâmplările fiecărei zile din minusculul său univers populat de gângănii și fantome ale trecutului, după itinerariul membrilor familiei prin camera sa și după bâjbâielile în negura nervozității Lenuței, când îi aducea mâncarea și punea întrebări fără să aștepte răspuns.
Pe când mai erau puține file nescrise în caietul cu basmul Șarpelui de Aramă, află, în urma unei nopți de insomnie, inutilitatea oricărui demers de a-și îmbunătăți viața, chiar prin rarele preocupări plăcute. Mijloacele de a-și pierde timpul la care apela nu-i dădeau satisfacția unui progres absolut și a unei desprinderi de fojgăiala lucrurilor și intereselor minore.
Chiar utilizarea laminorului singurătății și a refuzului comunicării fără credința, entuziasmul și ispitele stâlpnicilor, părea un drum lung la un izvor din vârf de munte, pentru a-și potoli setea de viață. Revenea obsesiv la numerologia Șarpelui sau și-o imagina pe Irizia aducându-și ofranda zilnică, dezgolindu-și sânul cu șarpele tatuat în spirală și capul pregătit să muște sfârcul roz. Se cufunda într-un bazin plin de lipitori ce fojgăiau în căutarea sângelui curgând în boabe rubinii, apoi le desprindea cu blândețe, potolindu-și sângerarea într-un așternut din petale de trandafiri. Se oprea sub un umbrar din pene de struț unde-i scria lui Boieraș, așternând pe hârtie bucăți din iadul ei sufletesc. Își descria frumusețea însângerată de după ieșirea din bazinul lipitorilor, asemuindu-și splendoarea cu cea a unui munte înzăpezit. Își înfățișa limpezimea ochilor oglindind irealitatea existenței sordide a slujitorilor ei. Puncta fața sa nevăzută, ritmicitatea sentimentelor ei nefirești pe care învățase să le trăiască cu maximum de intensitate de la femeile bătrâne pe care le angajase s-o învețe cum să iubească. Transmitea cu artificialitate informațiile despre grădina văzută într-o degradare paradisiacă. Povestea coșmarurile vegetale visându-se într-un peisaj luxuriant. Iubea apa și tânjea după marea undelor învolburate învăluind-o în briza sărată izbind scoicile de faleză, trăgând în adâncuri sinucigași singurateci, mângâind privirea marinarilor, pulsând ca o inimă plată și ascunzând exotismul unei faune mai bogate decât plajele în nisip.
Adormea mângâiat de desăvârșirea basmului său fără început și fără sfârșit. Se lipsea formula introductivă „a fost odată ” și începea abrupt, mulțumindu-se doar cu negarea realității. Câtă vreme exista imaginarul, fantasticul, nemaivăzutul și cerescul amestecat cu sordidul, basmul stiliza universurile, în care sfericitatea corpurilor era înlocuită cu formele predominant cubice, fără echilibru și unde neclintirea, în infinitul fără timp nu suferea schimbări divine.