Cine deține informația domină situația. Iată un adevăr pe care au ajuns să-l știe până și mămicile.

Totul pleacă de la firea tare curioasă a românului, căruia îi place, la nebunie, să știe ce face prietena, logodnica, soțul, amantul, vecinul, capra vecinului, dar și de la greaua încercare la care a fost supus de Securitate prin, cum se mai spune, cooperativa Ochiul și Timpanul, care, preț de câteva decenii, a îmbolnăvit oamenii de spionită cronică.

- Trăim, în prezent, într-o societate bolândă, roasă de frustrări precum lâna de molii, zice Nimeni. Serviciile secrete ascultă pe toată lumea, iar toată lumea spionează pe toată lumea; gelozia, neîncrederea, îi determină pe tot mai mulți concetățeni să recurgă la detectivi particulari sau la aparatură modernă de urmărire și ascultare, mai mult sau mai puțin profesională: softuri, microfoane-spion, pixuri cu cameră de filmat, aparatură video, mașini de filaj ultradotate, aparate foto performante, teleobiective, binocluri cu vedere în infraroșu, un întreg arsenal de instrumente folosite în urmărirea subiectului.
De curând, procurorii au întreprins o amplă acțiune de anihilare a unor grupări, deloc puține, care se îndeletniceau cu interceptări neautorizate de convorbiri telefonice ale unor reporteri de televiziuni, procurori, judecători, avocați, demnitari, soții și concubine ale acestora. Erau, cu toții, interceptați, înregistrați, apoi șantajați.
După câte înțeleg eu, s-ar proceda cam așa: pe telefonul celui supravegheat s-ar instala un soft invizibil care permite urmăritorului să vadă și să înregistreze convorbirile și SMS-urile trimise și primite.
E de la sine înțeles că toată această complicată tehnologie nu e la îndemâna oricui, ci a celor bogați, ceilalți fiind nevoiți să apeleze la spionajul "pe stil vechi", adică la informațiile primite pe surse umane, prin recrutarea de agenți, informatori, observatori.

Captiv în cușca ta de leu, vezi lucrurile altfel decât oamenii liberi. Pozitiv sau negativ, nu știu. Uite, de pildă, din cușca mea de leu, eu văd, acum, aspecte ale vieții pe lângă care, altădată, treceam indiferent. Poate că îl ajută pe om, încercarea la care îl supune viața.
- Eu cred că toate excesele, abuzurile, relele lumii sunt expresii ale setei de putere a individului. Nimeni, prietene, mă asculți?
- Aud. Mai mult chiar, te citesc.
- Un bărbat își exprimă setea de putere prin exercitarea unei funcții de conducere, fie și la un nivel mai mic, un altul prin acumulare de averi sau prin a ajunge stăpân absolut chiar al unui câine... Tendințe valabile și în cazul femeilor, nu doar al bărbaților. Poate că la ele, setea de putere este chiar mai mare decât la bărbați. Și, când li se ivește ocazia să-și exprime această sete, e jale. Să fugi din calea unei femei însetate.
- Îmi amintesc... Elena din Troia, Elena din București...

Folosindu-se de procedeul pe stil vechi, doamna Nineta, bănuitoare și cam geloasă din fire, chiar dacă soțul nu-i oferise motive de suspiciune, pentru a avea o certitudine, își puse fiul să-și urmărească tatăl.
Când puștiul se întoarse cu tolba plină de informații, mămica fu obligată să-i plătească serviciul în bani grei, din metal, fără a mai pune la socoteală guma de mestecat consumată în timpul filajului.

- Ia zi, cum a fost?, întrebă nerăbdătoare inițiatoarea operațiunii. S-a întâlnit cu dânsa?
- Daa!, zise puștiul plin de importanță, mestecând gumă.
- Cum arăta?
- Ãăă…Blondă.
- Aha! S-a săturat de brunete. Eu nu-i mai plac. Ce-s eu de vină că m-a făcut mama brunetă?!, se mâțâi ea. Porcul!, zise, apoi, cu năduf. Fiule, să știi că bărbații ăștia sunt niște... Da' lasă. Că vei fi și tu bărbat. Da' tu să nu faci ca taică-tău. Să nu umbli după blonde.
- Nu, mămico. Jur!

- Hai, spune-mi, ce făceau?
- Stăteau. La masă.
- Unde, la masă?!
- La terasă, păi ce crezi?!
- Nenorocitul! Mă miram eu unde se duc banii. La restaurant, cu blonda! O să-l omor, să știi! O să-l otrăvesc. Nu-i de ajuns că mă înșală, mai risipește și leafa lui mică, de bugetar. Criminalul! Spune-mi tot, vreau să știu tot! Ce făcea? O mângâia?
- O sorbea.
- Ah!, face doamna Nineta, ca și cum i-ar fi fost smulsă inima din piept cu cleștele. O sorbea! Se uita la ea ca la o icoană! Nemernicul! E îndrăgostit lulea, ce mai! Pe ea o soarbe din ochi, iar la mine se uită cu spatele. Nu mai pot suporta umilința. Trebuie să divorțez. Înainte, însă, trebuie să știu totul. Spune-mi, fiule! Ce mai făcea taică-tău?
- O lua și o pupa.
- Pe gură?!
- Da. Pe gură.
- Nerușinatul! De față cu toată lumea!

- Mai era lume în restaurant?
- Oho!
- Ce mai, ăsta n-are simțul măsurii! Cum de m-oi fi încurcat cu el?! Cum de nu mi-oi fi dat seama ce fel de om e?! Și, zi, ce-a mai făcut?
- În final, s-a dus la un bloc.
- Asta e prea de tot. Ce bloc?
- Nu știu ce bloc e, că nu știu să citesc.
- Ai ști să ajungi acolo?
- Aș ști.
- Ai văzut în ce apartament a intrat?
- Nu, că s-a suit cu liftul.
- Mersi, fiule! Meriți banii. Du-te și mai ia-ți gume.

La scurt timp după ce o zbughi puștiul, veni acasă tatăl.
Doamna Nineta fierbea. Nu știa cum să înceapă vorba.
- Dragă, e ceva de mâncare? Mi-e o foame de zile mari, îi zise bărbatul.
- Acolo pe unde ai fost nu ți-au dat să mănânci? Eu sunt bună doar să fac menajul și să mă pun saltea.
- Ce ți-e, dragă?
- Nu mai pot!, izbucni femeia în plâns. Toate treburile mi le lași mie pe cap. Și, drept recompensă, tu mergi la alta.
- Nu înțeleg, zise omul nedumerit.
- Nu. Sigur că nu. Dar la blocul ăla ce căutai?
- A!, la Axente, colegul meu de servici, m-a rugat...
- Þi-a dat cheile? Þi-a pus la dispoziție ogeacul?
- Zău că nu știu ce te-a apucat!
- Blonda a fost bună la pat?
- Care blondă, ce tot spui?
- Aia cu care mai înainte ai fost la restaurant.
- La restaurant?! Am fost singur. Am băut o bere, apoi m-am dus la Axente, tot singur.
- Da!, exclamă femeia batjocoritoare. Am băut o bere!
- Ce e rău în asta? O bere blondă și atât.
- Blondă ai spus?, întrebă doamna Nineta gânditoare. Cred că puștiul mi-a copt-o, își mai zise, în gând.
- Da, la sticlă.
- Și… ai luat-o de gât, ai pupat-o..., sticla, pe gură… Înțeleg... Copil afurisit!...
Doamna Nineta se porni pe un râs deslânat.
- Blondă! Ha, ha... O sorbeai, pur și simplu, o sorbeai... Ha, ha...
O ținu așa multă vreme.
- Trebuie să recunosc, isteț copil avem…Ha, ha…

Pentru a o scoate din starea aceea vecină cu isteria, din care părea să nu mai iasă, soțul îi arse o palmă.
- Dai în mine!, zise ea, trecând, brusc, într-o stare de perplexitate. Niciodată nu m-ai lovit. Iată începutul!
- Iartă-mă, n-am făcut-o cu dușmănie. Am vrut doar să te aduc la realitate.
- Ai dat în mine, ipocritule! Era cât pe-aci să te cred, că ai băut o bere, singur-singurel. Dar tu mă bați. Păi, sigur, te porți ca oricare bărbat care vine de la amantă. Nu mai suport! Divorțez. Auzi, divorțez! Plec. Chiar acum. Mă duc la mama.
Plânge.
- Uite, îți las totul, mobilă, apartament. Dar iau copilul. Asta s-o știi. Îl iau cu mine, la mama.

Iese ca o vijelie, trântind tare ușa. De lângă toc se dezlipesc bucăți de tencuială, mari cât palma.
Năucit, soțul luă mătura și fărașul și îndepărtă molozul. Își făcu, apoi, un îndelung proces de conștiință. Rezultatul fu acela că nu se simțea cu nimic vinovat. Dimpotrivă, se simțea mai sigur și mai puternic ca niciodată și era convins că soția se va întoarce acasă, mai devreme sau mai târziu, la bine și la rău.