"E destul de trist ca, după munca de-o viață, să constați că nu ești altceva decât o povară, atât pentru familie, cât și pentru societate, gândea pensionarul, stând pe o bancă, într-un părculeț din centrul urbei. Noi, bătrânii, nu suntem altceva decât niște păcătoase umbre. Mintea ni se rătăcește, deși avem pretenția că devenim mai înțelepți, dinții ni se duc, deși credem că putem sparge pietre între maxilare... Odată ieșit la pensie, omul ajunge uitatul societății, îngenuncheat de grija zilei de mâine. Nu e absurd ca , după o viață de neodihnă și de cotizat la pensie, omul să ajungă la condiția de animal jigărit și părăsit de lume?! Nu e o nedreptate strigătoare la cer?... Potentații zilei uită că vor fi și ei pensionari!"

- Privește, te rog, mă zgâlțâie amicul Nimeni. O știre, la TV: „Program încărcat la Parlament, la sfârșit de săptămână! S-a lucrat, de dimineața până seara, în sălile de ședințe de la grupurile parlamentare. Nu vă speriați! Nu aleșii noștri s-au omorât cu munca, ci tinerii dornici să simtă, pe pielea lor, cum este să fii parlamentar”...

- Bunicule, îi alungă nepotul gândurile încercate de amărăciune, pot să mă joc cu Corneluș de-a oamenii mari?
- Poți, dragul bunicului.
- Mulțumesc!, exclamă copilul bucuros și plecă, în fugă, spre o poieniță în care se mai aflau trei copii.

În urma înverșunatei dispute iscate în timpul ședinței, când parlamentarii opoziției se aruncă, la propriu, asupra adversarilor politici, iar aceștia din urmă răspund cu energice lovituri de șuturi și pumni, lăsându-se cu grave răni la cap, tinerii dornici de a fi parlamentari stăteau separați: puterea în sală, opoziția la balcon!
Zi de 13, ghinion: grevă parlamentară!
Jos, forfotă: tablete, ziare, laptopuri, strângeri de mână și discuții relaxate. Ici-colo câte o șuetă, câte o hârjoneală. În loji, multă presă. Printre camere și jurnaliști, oameni la costum, voioși și, în aparență, mulțumiți: sunt dânșii, parlamentarii opoziției, în grevă.

"Sunt, totuși, norocos. Am nepoțelul ăsta, mai drag decât propriu-mi suflet, și pentru aceasta îi mulțumesc Lui Dumnezeu. El îmi este mângâierea bătrâneții mele..."

- Bunicule!, îl strigă, după un timp, Aristică, plângând. M-a bătut Corneluș. Mi-a făcut cucui, aici, în frunte!
- De ce, copil rău ce ești?, îl certă bătrânul pe pârât.
- Minte! El a dat primul!, răspunse Corneluș arțăgos.

Jos, se face pezența. Sus, se strigă „rușine”. Aplauze, jos: ieșiseră bine la numărătoare, puțin peste jumătate, deci ședința se putea ține. Spiritele se încing, sus: se strigă către sală că se fură, că se minte, că se... Jos, lucrul continuă. Liderul tinerilor dornici de a fi parlamentari prezidează, adică citește titlurile legilor ce aveau să fie votate: „Legea apei la moară”, „Legea drumurilor rătăcite”, „Legea trezirii la realitate”. Pretutindeni laptopuri, ziare, tablete și discuții amicale. Liderul fonfăie în microfon titlul legii. Undeva, în spate, se aude cronometrul, setat de la 1 spre 0, timp destinat votării.

- Ia spuneți voi, din ce v-ați apucat?, întrebă bunicul.
- Ne jucam de-a parlamentarii, povesti Aristică printre sughițuri. Iar el, neprincipial, a început să împroaște cu noroi în stânga și în dreapta. Și, ca să fie cu vârf și îndesat, m-a mai înjurat și de mamă.
- Dar și tu m-ai făcut paranoic și securist, zise Corneluș, repezit.
- Tu nu mi-ai zis bou și cretin?, sări ca ars Aristică.
- Păi dacă ai dat la gioale?!
- Am dat la gioale, dar după ce m-ai huiduit când am luat cuvântul la tribună și după ce ai pus gorilele acelea să mă agreseze!

O grămadă de legi trec precum cuțitul prin unt. Nimeni nu are nimic de comentat, pe respectivele legi. Nici măcar o întrebare, nici o nelămurire. Părea că majoritatea tinerilor nu înțelesese nici numele integral al proiectelor de legi, prinseseră doar frânturi, „la moară”, „suflete”, „trezire”, în parte din cauza lipsei nerușinate de atenție, dar și din cauza fornăielii liderului parlamentar.

Bătrânul asculta și nu știa ce să creadă: scena i se părea prea cunoscută, de parcă n-ar fi fost o joacă de copii, ci s-ar fi petrecut în chiar Parlamentul țării.
- Hai acasă, dacă nu știți să vă jucați!, îi luă la rost bătrânul. Și voi, de acolo!, li se adresă celorlalți doi. Orice joc își are regulile sale, care trebuie respectate...

Dacă tot e ședință, atunci și circ să fie! Opoziția refuză să participe la ședințele de plen, dar asigură permanența în balcoane, în semn de protest, de unde critică votul și bruiază discuțiile. "Nu vrem să participăm la lucrări. Stăm în balcoane și dovedim că suntem aici, explică un tânăr aflat într-o lojă. „Ne-am săturat de jocul de-a greva", răbufnește altul, indignat: "Am ajuns să stăm la balcoane ca aurolacii". Iar altul, la portavoce, de la un balcon, lovind în timpane, fără alegere: “Penalilor care sunteți, trepădușilor!”
Însă, nici parlamentarii puterii nu se lasă. Printre zbierete și apeluri la cumpătare, cer să se facă ordine în balcoane, pentru că o ședință de plen are nevoie de liniște.

- Tu, nepoate, îi zise, apoi, pensionarul, mergi cu mine acasă. Și altă dată n-o să te mai las să te joci cu necunoscuți.
- Dar, bunicule, tu mi-ai dat voie să mă joc de-a oamenii mari!, protestează copilul.
- Așa e. Þi-am dat voie. Dar trebuie să știi să faci deosebire între oameni, care sunt cu adevărat mari și care nu.
- Bunicule, știu! Am văzut la televizor. Oamenii care ajung șefi și conduc țara își piaptănă părul pe spate și poartă încălțări cu talpă groasă pentru a părea mai înalți...