Viața și moartea împrumută alt chip în lumea satului, dobândesc alte dimensiuni, îmbogățite cu noi semnificații. Își amintește, în mod deosebit, de începutul uneia dintre vacanțele lui rurale.

Era seară.

O seară de vară. Cerul se anunța inundat de stele. Ploua o lumină aurie de miraj, mirosind a revelație. Căzut în resemnarea zilei, sângerând în asfințit odată cu ea, poți rememora toate clipele fericite de odinioară și, filtrându-le prin iluzia minunii, te extaziezi în curgerea propriei tale vieți, nedezvăluită până atunci în frumusețea ei intensă și dureroasă.

Asocierile cu momentalul, cu sublimul te sensibilizează până la conștientizarea imposibilității de a cuceri definitiv inefabilul; dorința se frânge în insalubra neputință de a percepe esențele, iar morbul condiției noastre umane - relevat de contradicția dintre tendința de certitudine și împlinire în fața universului și finitudinea potențelor de finalizare - se declanșează. Cerul - spre care năzuim continuu în delirul nostru de fiecare zi și pe care de multe ori îl luăm drept destin - ne mistuie sufletul ce arde după nemurire, ne promite purificarea, ne lasă ca după moarte să ni-l închipuim terestru, drum bătătorit al speranțelor...
S-a ridicat: cu capul căzut în piept, cu gândurile împușcate din greșeală; a făcut câțiva pași ca să-și pregătească ideile în noua ofensivă a confruntării cu realitatea.

Pădure.

Drumul i se părea străin, amanetat într-o altă lume. Pașii nu-l mai ascultau. Era chiriașul clandestin al propriilor percepții revoltate. Mergea fără el. S-a oprit în fața unui stejar secular și de el și-a sprijinit trupul obosit; înlăuntru zvâcneau pulsiuni și certitudini - însăși certitudinea măreției morții față de actul temporar și insignifiant ca proporții al viețuirii.

În depărtare, drumul se unduia tentant a necunoscut.

Întotdeauna și-a asemuit speranțele cu drumurile despre care nu știi unde duc, dar care au o legendă a lor; târâte cu deplasarea șarpelui, răsunând de ecouri, de cele mai multe ori triste.

Încă nu se decisese încotro să apuce. Tot ceea ce nu e spontan, finit ne descumpănește, ne descurajează. Intenționa să-și poarte povara clipelor prin preajma unor locuri deosebite, cărora să le încredințeze taine, se vedea în stare să le facă a rodi; era convins că trebuie să presară gânduri peste tot, să se piardă de lume, să-i rămână doar semnul, undeva în zona de ritm a naturii, să se uite pe sine, o clipă, ca trup.

Fiecare oră dispune de o fericire a ei, pe care, însă, mulți dintre noi o nesocotesc fiindcă nu are sunet de trompetă sau tânguitul vestitor al clopotului de biserică. Așa se face că, de cele mai multe ori, neglijăm ceea ce nu ne șochează, pierzând treptat însăși esența, iar uneori rațiunea lucrurilor; ne bucură ceea ce-i zgomotos, ceea ce se adresează exclusiv simțurilor, voluptăților perceptibile concret și imediat.

Se simțea ca un călător ce și-a pus în bocceluță, încă de cu noapte, luna, sperând s-o țină ascunsă de soare, dar nepermițându-și încă gestul de a constata dacă n-o rătăcise cumva de-a lungul drumului. Conștiința subită ne sperie. A mai făcut câțiva pași, apoi s-a întors devotat la copacul său. Simțea coaja aspră, auzea cum în foșnetul frunzelor răsunau triluri de păsărele de mult plecate, pierdute. Și el și-a pierdut gândurile de atâtea ori, dar a rămas drept, asemeni copacului. Era ceasul când se bucura de liniștea serii din el. Dorea să zboare pe câmp, să lase în urmă vântul, florile și șoaptele, vroia să fie altul, dar fără a se trăda, altul, care să știe a se bucura din plin de faptul că are corp întreg și grai nevătămat, că nu se află imobilizat la pat și încă mai trăiește.

Jelea în sine pe toți cei ce încă nu avea privirea arsă de soare, pe toți cei ce încă nu s-au făcut amanții vocii. Lacrimile nu au vraja cuvintelor, cu toate că sunt mult mai profunde, mai convingătoare. Numai că el n-a plâns atunci. Dimpotrivă. Da, în acea noapte încărcată de nefiresc, el a ridicat un imn pentru tot ce nu a învățat prea repede să sufere și să se bucure. A adormit târziu. În cabană, în țârâit de greieri.