Zi de primăvară cu soarele pitit în sân și flori alunecând pe trup, până spre poalele ridicate ușor de zefir. Cu pas vioi, săltăreț. Cu pantofi verzi, catifelați, care se aud pocnind ușor, cu fiecare pas. O poșetă de frunze de mesteacăn aruncată tinerește pe-un umăr pe care ciripesc, îndrăgostite, două vrăbiuțe, cioc în cioc. O eșarfă de toporași, narcise și lalele, lungă, trecând de coapse și tivită cu ochiuri de păpădii. O agrafă ruptă de pe creanga unui cireș înflorit, înfiptă în smocul de păr ca mătasea pajiștilor. Ochii scăldați în luciul mării albăstrind cerul. Lebădă plutind printre miresme, pe oglinda dimineții din care țâșnesc mii de fire luminoase.
Îmi ciocăne în geam mărul. Ispita! Mă trezește furându-mi un căscat lung și îngândurat. Deschid ochii alene, șterg urmele somnului cu dosul palmelor ca și când m-ar atinge o boare. Constat că sunt prada pernelor și a unei pături, doar pe jumătate. Indiscret, un picior lung își face apariția pe marginea patului. O rotație de gleznă. Da. Îl scot și pe celălalt. O altă rotație de gleznă. Mă ridic într-un cot. Privesc ceasul și mă rușinez, de parcă m-ar certa. Ca pe un copil de grădiniță. Sar. Nici nu știu când mă spăl, mă îmbrac, mă ferchezuiesc și... iată-mă la volan. Nu am timp să admir împrejurimile. Tot ce văd este doar beton și fier. E-adevărat, culorile îmi țipă, mă asurzesc, mă orbesc... Soarele joacă v-ați ascunselea printre candelabrele înflorite agățate de tavanul azuriu pictat cu nori. Eu zbor pe coama gândurilor. Cu botul pantofilor înfipți în crupa calului putere. Drumul mi se pare un coridor cosmic străjuit de niște planete colorate în alb și roz, de parcă sentimentele ar fi fost făcute ghem și aruncate în sus de bucurie iar acum, gravitează deasupra lumii.
Ajung la serviciu. Nimic nou. O bucată de zi care se scurge ca o lacrimă pe obraz. Urmele lăsate se șterg în timp, asemeni unei benzi care se demagnetizează de prea mult frecuș între două role. Ca și când existența ta se face praf. Acel fragment din tine se împrăștie peste tot. Ca antraxul. Periculos. Și, de fapt, tu nu ești pe nicăieri. Dar ce rost mai are să ne căutăm printre lucruri, când, de multe ori, nu mai suntem de găsit nici în noi înșine?!
Drumul înapoi este și mai apăsător, pentru că mă aruncă în cotidian. Piața îmi face cu mâna de zor. Oalele ciulesc urechile când mă simt prin bucătărie, de teamă că le pun pe foc. Mașina de spălat stă cu gura căscată fiindcă știe că o voi umple cu apă. Fierul de călcat și-a înfipt talpa într-un colț de masă, în speranța că n-o să-l încing. Și uite așa...
Reușesc să termin doar fiindcă pun un punct mare între mine și ce-o să urmeze.
Îmi zic: s-a mai dus o zi, fără ființa mea. Nu am simțit că trăiesc. Totul a fost doar o zbatere. Ar mai fi un pic de timp să ies la o scurtă plimbare. S-a înserat și fâlfâielile pescărușilor mi se par mici diamante care acoperă fruntea mării precum o diademă. Îmi vine o idee. Să o sun pe Deea. Poate îmi ține companie și mai discutăm de una, de alta. E de acord. Peste o jumătate de oră, într-o ținută de seară nepretențioasă, cu părul tras pe frunte breton și perciunii răsfirați ca niște gheare pe obrajii suav pudrați, mă găsesc, lângă Univers, cu amica mea cea de toate zilele. Dă să mă pupe în plină stradă cum face ea, de obicei, cu țocăituri. Chiar dacă e seară, eu mă retrag nervos, îi fac semn că nu e cazul. Motivez că sunt un pic răcită și n-aș vrea să transmit virusuri. Ea se simte ușor lezată în amorul propriu, dar îi trece repede. Eu declam o glumă bună ca să destind atmosfera și să-i mut gândul de la scena sărutului... pe obraz.
Nu mai apuc să zic altceva, că îmi adună vorbele și le mototolește ca pe foaia mea de hârtie cu versuri nereușite, aruncându-le, grațios, la primul coș de gunoi. Oftează. Se oprește. Mă ia de mână. Se uită în ochii mei mari de parcă ar vrea să îi ocupe agresiv. Îmi dau seama că ceva o frământă, dar că nu are curajul să mi se destăinuie. Așteaptă să o întreb. Atunci, o întreb:
-Ce se întâmplă cu tine? Nu te recunosc. Tu care ești mereu în vervă. Tu... care nu mai încetezi cu povestitul!
-Ei, sunt supărată, nervoasă... nu, nu vreau să spun. Nu vreau să ne stricăm seara. Și-apoi, este o poveste despre care aș fi putut să-ți relatez de mult. Dar am ascuns. Am sperat că ceva se va schimba. Și că nu mai e cazul să mărturisesc. Dar nu mai pot, nu mai pot. Nu! N-o să-ți dezvălui, cum n-am făcut-o nici până acum. Nu vreau să te împovărez inutil...
-Ba da. Trebuie. Acum chiar că m-ai făcut curioasă. Pe de altă parte, o descărcare nu strică. Arăți ca o bombă.
A fost suficient să articulez, că iat-o cu mâna trăgând inelul și explozia verbală, caracteristică ei, de altfel, a fost declanșată.
-Mai am două luni și împlinesc doi ani de când am obținut permisul de conducere. Ai zice că sunt, deja, atotștiutoare în ale șofatului, dar nu e deloc așa. Am rămas tot începătoare. De ce? Foarte simplu. N-am avut voie să conduc!... E de râs. Dar și de plâns, ca la niște zeci de ani, „să ți se dea voie”... De cine? Lesne de înțeles. De superman care, după ce că mi-a mâncat zilele, nopțile, visele și speranțele, îmi taie, mai nou, orice oportunitate legată de urcarea mea pe scaunul șoferului unei mașini pe care o achităm din banii amândurora, deci am tot dreptul să o utilizez și eu, nu-i așa? Cine știe când voi avea nevoie și eu, vreodată? Nu o fac precum altele, ca să mă dau mare că am mașină bengoasă și că sunt la volan!...
Nu mi se permitea din diverse motive scornite. La început, pentru că mașina era nouă și trebuia rodată de un „priceput”, așa că s-au dus vreo trei-patru luni fără să mă ating de ea... Apoi, am condus doar de la punctul a la punctul b, așa, când a crezut dumnealui că pot și eu să mă manifest, bineînțeles în perioadele în care nu era foarte aglomerat pe șosea. Apoi, pentru că plouă și șoseaua e udă, pe urmă, că e ghețuș și alunecă tare, că e întuneric și eu nu mai văd bine și tot așa... invocând fel și fel de aberații.
Nevoită să fac drumul dimineața și la prânz, la și de la serviciu, împreună cu cel mai înzestrat conducător auto, desigur că el este cel care-mi stă în stânga. Pe mine nici măcar nu mă întreabă dacă vreau să mai ocup și eu locul acela. De teamă să nu fac vreo prostie. Pentru că, neexersând perioade îndelungate chiar și eu am impresia că nu mai știu nici măcar ce-am învățat. Și pentru că tot la faza de începător am rămas, nici nu mai solicit să trec în partea aceea atât de preferată. Așa că, din cei doi ani de când am luat permisul, am condus, cap la coadă, vreo trei luni de zile...
Problema este că nu mai vreau nici eu să o fac. Mi-am pierdut tot elanul, plăcerea de a mă descurca și ca automobilist. Când mai apuc și eu să șofez – căci se mai întâmplă, rarisim, când are chef domnul să dea lecții - tot drumul devine un calvar pentru mine. Mă concentrez să conduc cât mai bine, să-mi formez cele mai bune reflexe, să-mi îmbunătățesc atenția distributivă, să mă obișnuiesc cu mașina, dar dădăceala care mi se servește, de fiecare dată, pe tot parcursul drumului, mă face să-mi pierd mințile, iar când cobor la destinație, sunt deja plină de nervi și tremur toată. Nu numai că mă cicălește, dar manevrează și direcția, ceea ce înseamnă că e doar un condus în concubinaj!... Mă exasperează. Îmi vine să-l dau jos din autovehicul, să-l reped, dar nu o fac pentru că trebuie să-mi păstrez calmul când sunt la volan, nu?
Îl și aud: „Vezi gropile! Ah, prin toate treci!”. „Apasă frâna și bagă într-a doua!”. „De ce ai încetinit? Nu vezi că poți să mergi cu 70?”. „De ce ai făcut tocmai acum dreapta, că puteai să faci mai încolo un pic?”. „De ce te-ai băgat pe prima bandă, pe asta nu puteai sta?”. „De ce nu ții mai aproape de linia de mijloc?”. „Vezi că mai ai trei secunde și trebuie să pleci! Bagă a-ntâia! Ușor, ușoooor!”. „Hai, dă-i drumul, ce mai stai, nu vezi că nu trece nimeni?”. „Fii atentă că iei portiera lu’ ăla!...”. „Claxonează-l pe caraghiosul ăla să se dea la o parte!”. „Ce ai făcut, că parcă stăteai pe loc, scăzuse turațiaaa!...”. „Vezi că intri în stâââlp!” Și tot așa, până la capăt. Îngrozitor! Pentru mine este, de fiecare dată, o tortură, un drum monstruos. Prefer să nu mai șofez în asemenea condiții. Nu vreau să vin la serviciu gata supărată și înfuriată. Și-atunci, renunț. Am început să-mi găsesc eu însămi scuze. Nu știu cine ar putea suporta un asemenea gen de om care să nu tacă nicio clipă când se află în dreapta.
(Mă gândeam în sinea mea: hmmm, cine vorbește! Dar nici n-am mimat. Am lăsat-o să continue.)
Și când mă gândesc de câte ori l-am salvat să nu facă vreo prostie! Pentru că mi-am jucat totdeauna rolul de copilot: am urmărit harta, am urmărit indicatoarele, pietonii, străzile și de câte ori a fost nevoie l-am atenționat. Apoi, de câte ori a lovit mașina, i-am fost aproape, nu i-am reproșat, din contră, am încercat să nu-i găsesc vină, numai ca să nu sufere prea tare... La ce bun? El nu se va putea ridica, vreodată, la pretențiile mele.
Adio volan! Iar carnetul l-aș rupe. Și când mă gândesc câți bani am cheltuit - la vremea aceea vreo câteva milioane și jumătate - ăsta era prețul ca să faci școala de șoferi... și când știu prin ce situații exasperante am trecut și atunci, fiindcă instructorul era un neavenit, un papă-lapte, un terchea-berchea, care habar nu avea să explice și să se implice în adevărata învățare a lucrurilor practice...
Dintr-odată se lasă o tăcere apăsătoare. Rămân stupefiată. Nu știu când a revărsat tot debitul acesta, dar m-am simțit inundată neplăcut. Transpirată ca după o alergătură bună. Iar ea, transpusă, de parcă jucase rolul năpăstuitului de soartă. Cert este că gâfâia. Îi ieșiseră ochii ca la reptile și câțiva șerpișori agitați i se plimbau pe tâmple, zvârcolindu-se. Am cuprins-o cu brațele. Am tras-o după mine și ne-am așezat pe o bancă. Neonul de alături începuse să pâlpâie de parcă plângea. La un moment dat s-a stins. În semiîntuneric îi vedeam obrazul vânăt, ca după o lovitură puternică. Am încercat să o liniștesc explicându-i că sunt lucruri mult mai grave.
-Ca de pildă?!
A sărit ca arsă. Doar oful ei conta. Am renunțat să o contrazic. Am stat ceva timp cu ea să-și revină. Apoi, ca și când ar fi uitat de starea ei, a început să îndruge tot felul de lucruri fără importanță. Am decis că e timpul să mă întorc la ale mele. Mi-am luat rămas bun. Am pășit stângaci, de parcă acum învățam să merg. Mă împleticeam în umblet ca și în gânduri. Eram mai obosită decât atunci când ieșisem la această înserată plimbare.
Nu mi-a mai trebuit nimic. M-am băgat în pat la culcare, cu o strângere de inimă. Aveam să visez...
-Idiotule, dă-te jos din mașină când îți spun! Nemernic guraliv. Coboară dracului, n-auzi?
Îmi pun capul pe claxon speriată, epuizată. Dintr-odată, accelerez brusc. Gonesc mai repede decât razele de soare care se strâng de spaimă, ca niște ghemotoace. Copacii îmi fac semn, disperați, că am depășit viteza, că poliția a ieșit pe traseu, că radarul este la locul știut, dar nu-mi pasă. Piciorul cade greu pe acea pedală. Mă duc, mă duc, ca iureșul... mă pierd...
Mă trezesc, brusc, aproape fără respirație, lividă, cu un strat mare și slinos pe trup, ca și când m-aș fi uns cu body lotion. Scot un țipăt ca de pasăre de pradă. Mă ridic nedumerită, cu fața răvășită. Identific spațiul, timpul, pe mine... Deci, n-am murit!
Revăd clipele înserării și zbuciumul din mine capătă sens. Inima bate tare. Să deschid poarta! Să iasă neliniștea! Mă duc la oglindă. O față boțită îi strică luciul.
Inima, da... pe aceeași frecvență. Apăs cu mâinile. Cu puterea care mi-a mai rămas. O grimasă.
Mă așez pe pat. Încerc să mă calmez, gândindu-mă cu ce-mi pot umple timpul ca să uit... Ca un făcut, imaginile acelea revin. Ca un uragan. Se apropie, mă înglobează. Amețesc. Viteză... viteză... mi se face rău...
Și asta, doar pentru că mi-a trebuit plimbare...

(27 aprilie 2010)