- O petrecere?!

Întotdeauna mi-au plăcut petrecerile. Atunci când veni soția cu ideea de a da o petrecere surpriză pentru o verășoară a ei din Timișoara pe care eu cel puțin nu o văzusem niciodată, mă lăsă plăcut surprins. Nu mai fuse o petrecere în casa mea de aproape un an, când, soția mea Miruna împlini o frumoasă vârstă de treizeci de ani. De dimineață m-am dus la muncă - lucrez la o firmă de imobiliare ca agent -, dar gândul mi-a rămas la petrecere. Verișoara ei, din câte auzisem, era măritată și avea trei copii: o adolescentă de cincisprezece ani și doi mai mici, un băiat de zece ani și o fetiță de șapte ani.

În ziua aceia lucrasem, dar nu făcusem nici o prezentare, așa că nu avusem prea mare bătaie de cap. Întreaga zi mi-am petrecut-o la birou pregătind portofolii pentru viitoare prezentări. Seara la patru am părăsit sediul și m-am îndreptat spre casă, dar nu înainte de a trece pe la coafor de unde urma să o iau pe soția mea.

- Cum a fost azi la muncă, mă întrebă Miruna când urcă în mașină. Îi stătea foarte bine cu părul ei negru făcut spirale.

- Plictisitor. Muncă de birou.

Am pornit mașina și m-am îndreptat spre Podul Iloaiei unde locuiam. Traficul era infernal la aceea oră prin Iași și pierdusem suficient timp rulând în pasul melcului. Acasă totul era pregătit: grilande, torturi, prăjituri etc. Toate acestea demonstrau că Miruna nu pierduse timpul. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o ușor pe frunte. Ea se retrase ușor.

- Stai liniștit că îmi strici coafura, spuse ea râzând.

- Of, fi-rar să fie.

Cele câteva ore până la apariția invitaților le-am petrecut fâcând ultimile retrușuri.

Rând pe rând au apărut aproape toate rudele soției. Eu nu am nici o rudă. După moartea bunicii dinspre mamă, o femeie blândă și grijulie din Lespezi, Pașcani, am fost crescut la orfelinat. Pe părinții mei nu i-am cunoscut niciodată. De tata știu că a părăsit-o pe mama pentru alta pe când eu nici nu m-am născxut și nu se mai știa nimic de el. Se spune că a plecat în Oradea, iar mama murise într-un accident de mașină când eu aveam dor doi ani. De rude nu știu nimic. Cică aș avea o mătușă, soră a mamei prin Tulcea, dar n-am văzut-o niciodată. Nici la înmormântarea bunicii nu venise.

Am așteptat-o pe Iulia - așa o cheamă pe vara Mirunei - cu becul stins și tot tacâmul unei surprize. Ea rămase mută de uimire, dar și eu de-asemenea când o văzusem pe fiica ei mai mare Cristina cât de repede se integră.

După o serie de pupături și prezentări, petrecerea luă amploare.

Totul decurse perfect și ținu până spre dimineață.