- Te temi de întuneric?
Gabriel gâfâia, urcând, alături de ea, o străduță mică, pietruită. Undeva, sus, lumina zilei, ridica umbrele ca pe niște cearșafuri, de pe casele aliniate perfect, de-a lungul stăzii.
- Dacă nu ne oprim, nu o să îți mai răspund la nici o întrebare, am senzațía că drumul ăsta nu va sfârși decât într-un vârf de munte și nu e totuși nici un munte, e doar un deal, un deal pe care nu mă mai simt în stare, să-l urc.
Alice îl aștepta, aplecată periculos de mult, găsi el, peste marginile unui pod de piatră. De acolo drumul se unduia printre case, într-un traseu constant, dar în întregime nepopulat. Nici o mașină parcată la vreo poartă, nici o ferestră deschisă, o liniște atemporală, așa i se păru lui, încântat, de peisajul pe care îl vizualiza. A reușit să ajungă lângă ea și aprinzându-și țigara, își afundă ochii în apa limpede, pe fundul căreia se vedeau pietre mici și albe. Găsi deosebit de curat totul în jur, aerul proaspăt și sălciile, de pe marginea drumului, atent curățate, erau încă verzi, fluturându-și crengile subțiri, în bătaia unu vânt abia simțit.
-E uimitor cât de liniștit e locul ăsta. Îmi amintește de copilărie, deși noi am locuit aproape de oraș. Era o străduță izolată. La fel, la început pietruită, apoi când au racordat casele la instalația de gaz, s-a depreciat totul, s-a transformat într-un drum de țară de unde ieșeai plin de noroi, atunci când ploua. Da, mi-era frică de întuneric, acum nu cred că mai trăiesc cu teama asta, sunt destule care te pot îngrozi, mai mult decât lipsa luminii.
Știi, ar fi frumos de mers cu bicicletele, pe aici.
- O să mergem dacă vrei. Mai toată lumea folosește bicicleta, iar cei care au mașini le țin în curți, pentru că au convenit să nu se împiedice de ele pe străzi, să fie loc pe unde să se circule. E extrem de bine organizat totul. Hai, mai avem până acasă.
Au pornit printre case, ea înaintea lui țopăind binedispusă, tachinându-l cu expresia” moșneagule”, lucru care, departe de a-l irita, îl făcea să râdă continuu. Era ca și cum se declanșase în interiorul lui un mecanism al râsului, pe care nu reușea să-l mai regleze sau să-l oprească. Și cu cât ea insista, cu atât i se părea lui că îl pufnește râsul de la orice nimic.
S-a gândit atunci, în câteva fracțiuni de secundă, la inutilitatea situației precedente în care se complăcuse, la dorința, devenită pe parcurs necesitate, de a-și stimula voit mintea către autodistrugere, descoperind cât de repede poate să ia o decizie care nu făcuse nicidecum parte din planurile lui de organizare, care survenise ca urmare a unui fapt firesc...
Și cât s-a putut pierde, zbătându-se ridicol într-o cădere gestionată de însăși mintea lui...
Și dacă acea cădere a fost atât de profundă, de unde mai găsea resurse pentru acea revenire? Oare nu fusese totul o mască? Oare nu era ca și cum își asumase ca pe o ținută, tristețea și indiferența, aparenta indiferență, pentru că de unde își hrănea imaginația, dacă nu din aceeași sursă de care se simțea sătul?
Începuse să calce apăsat, o luă chiar de mână pe Alice care țopăia veselă, cu ochii sclipind de viață, cu trupul ei mic și subțire, se gândi, privind pe deasupra frunții ei, simulând o figură gravă, la gustul pe care l-ar putea avea, buzele ei.
Toate reflecțiile care-i străbăteau haotic creierul, căpătaseră cumva voioșie, erau superficiale, îi alergau prin minte așa cum picioarele prinseseră ritmul schimbării și se îndemnau stângaci, servind unui om, care, de la distanță, ar fi părut cel puțin ridicol, cu fața lui gravă, cu hainele închise la culoare și cu fața palidă, luminată de un zâmbet fugar.
În sinele lui se înrădăcina tot mai adânc impresia, că în tot acel timp se obligase să se îngroape singur, ca într-un sanatoriu sau ca într-un cavou din care apariția acestei femei l-a scos, pentru a-i aduce aminte că dincolo există zbatere, dincolo e adevărata viață, a reflecta în singurătate e ca și cum ai refuza să crezi că există întuneric și lumină, cald și frig, viață și moarte. E la fel de subiectiv ca și cum te-ai apăra, fără ca cineva să te amenințe.
Bineînțeles că nu putem ignora ideea de entuziasm care putea interveni definitoriu în mecanismul acestei schimbări, mai ales pentru că se știe că oamenii suferinzi de depresie, au un anume impuls către oscilații, de la o stare la alta. O labilitate, despre care putem aprecia că definește, mai ales, caracterul unui individ. Nu știm însă, dacă Gabriel era capricios din fire și predispus la schimbări bruște de comportament datorită depresiei, nu știm cu siguranță nici dacă el era depresiv într-adevăr sau având o fire sensibilă și-a creat singur acea impresie, nu era ignorant, doar pentru că în urma unei pierderi, pe care o considera importantă, dar de care se disocia acum atât de ușor, a simțit o silă amestecată cu indiferență față de viață, față de schimbare și mai ales față de posibilitatea că totul e, așa cum spunea cealaltă Alice, numai o obsesie cizelată de-a lungul timpului, cu care se separa de restul maselor, atribuindu-și singur o importanță aparte. Sau poate era într-adevăr mai mult decât depresiv, acea doamnă doctor nu reușise să stabilească un diagnostic în totalitatea lui corect, pentru că el găsise irelevant să vorbească despre voci. Se știe că suferinzii de schizofrenie acuză prezențe străine și voci, că suferă de insomnii, că se retrag din societate, creânduși propria scara de valori, o lume paralelă, incertă și ostilă, chiar pentru ei înșiși.

Încă nu știm decât că el, alături de Alice, străbătuse străduțele cu case tăcute, cu garduri mici sau lipite direct una de cealaltă, apoi au început să urce din nou, către o casă așezată pe un fel de colină.
- Uite și casa mea, Gabriel.
O alee pietruită, marginită pe ambele părți, de flori, un șezlong, în care rămăsese un pulover și o carte, un câine mare repezindu-se la stăpâna lui, aerul rece și proaspăt, cu un miros ciudat pe care nu-l putea defini și imediat peste acele impresii scurte, glasul strident al unei femei, astfel Gabriel înregistra tot ceea ce se lovea de raza lui de percepție, incapabil să se oprească, să-și asume o ținută, fapt firesc de altfel la noi toti, când suntem duși într-un mediu nou.
Femeile s-au îmbrățișat scurt, apoi a fost rândul lui să o îmbrățișeze pe acea femeie cu ochii strânși de riduri, să se lase în voia mâinilor ei de mamă, care i-au netezit paltonul grijuliu și l-a invitat în casă.
- Alice ne-a spus târziu că o să aibă musafiri. Dumneaei nu prea e comunicativă să zicem, și am fost destul de uimiți, să auzim, că o să vină însoțită. Ba chiar nu am crezut-o, știi, ea face adesea glume.
În casă mirosea a scorțișoară, mirosea așa cum se întâmplă în casele unde se așteaptă musafiri și se pregătește o masă mai deosebită, se aerisește bine și se aduc flori pentru împrospătarea aerului. Camerele erau înalte, geamurile largi, un confort al acelor oameni care au trecut deja, prin toate etapele vieții și știu ce anume i-ar liniști.
- Puteți sta aici, îi recomandă femeia un fotoliu masiv, așezat în cadrul unei uși de sticlă, ce dădea probabil în spatele casei. Soțul meu e dus la un vecin, e medic veterinar, mă rog, a fost, dar încă mai este chemat la cazurile mai grave, aici mulți localnici țin cai, e o tradiție. Va veni, până atunci...
Se opri și se uită în jur.
- A fugit iar fata asta, mă duc s-o aduc, îmi cer scuze, dacă dorești ceva... O cafea sau o tărie?
- Nu, de fapt o cafea mi-ar prinde bine, o cafea dulce. Știți cum se doarme în tren.
- Sigur, imediat, totuși dacă îmi permiți, de când vă cunoașteți, tu cu Alice?
- Mamă!
Alice apăruse în cadrul ușii, încruntată atât doar cât să pară serioasă, deși găsi el că în ochii ei, se zărea un început de teamă.
- Hai Gabriel să-ți arăt ceva, las-o pe mama.
Au ieșit prin ușa din spate și au început să urce din nou.
A simțit din nou acel aer încărcat, care îi zgândăra nările, tocmai pentru că nu putea să-i asocieze nici o imagine.
- A ce miroase?
- A apă de mare, a ce să miroase?
- Mare?
Într-adevăr în fața lor sau aproape sub ei, pentru că se aflau la o înălțime apreciabilă față de sol, se întindea, calmă, marea.
Abia atunci Gabriel și-a dat seama că nici nu întrebase în ce direcție vor merge, nici nu privise prin ce stații trecuse, pur și simplu o însoțise asemeni unei umbre, pe tot parcursul traseului. Se uita buimac la întinderea de apă, oscilând undeva între surpriză și panică față de felul în care s-a aruncat, fără nici o orientare, în ceea ce constituia o întâmplare.
-Vrei să coborâm? l-a întrebat ea, văzându-l cum stătea inert, privind în gol.
- Da, e foarte mult timp de când nu am mai fost la mare, nu știu, nu mă așteptam să ajung așa, fără să fiu pregătit. Am avut o perioadă când am vrut să mă mut într-un loc la marginea mării, e atâta liniște, eu nu înțeleg ce cauți tu în orașul ăla, când ai tot ce-ți trebuie să fii fericită, aici.
Plaja era largă și la fel de pustie ca tot acel ținut în care Gabriel încă nu văzuse alți oameni, înafară de femeia de lângă el și mama acesteia. Mergeau agale, îi era frig din nou și observă că și mâna Alicei era rece. O strânse în pumnul lui și se pregătea să o întrebe despre nedumerirea lui, gândindu-se în același timp la faptul că, deși nu au avut nici un alt moment de apropiere fizică, mai evident decât episodul petrecut în tren, deși nu simțea față de ea acea atracție fizică, conform căreia să-și dorescă mai mult, simțea totuși o nevoie ciudată să o țină de mână, să o simtă alături de el, ca pe un ghid într-o lume străină, el un copil derutat sau un bolnav, dus într-un loc unde să trăiască în convalescență, până la o revenire totală. Nu voia să schimbe nimic, ar fi vrut să meargă la infinit pași mărunți, pe acea plajă, alături de ea. Dar ca și cum îi ghicise gândurile și voia din nou să i le încurce, atunci când el se simțea, în sfârșit, eliberat, resemnat sau superficial, ea se desprinse brusc și fugi spre mare, dezbrăcându-se și aruncându-și hainele în urmă.
- Dacă nu mă prinzi, mă arunc în mare, trebuie să mă prinzi, dacă mă vede mama udă, o să te certe, e rece apa ca gheața, dar te avertizez că nu mi-e frică...
- Alice, lasă glumele, vino înapoi și te îmbracă, o să răcești și fără să apuci să intri.
Vorbea, știind totuși că face un gest inutil, reușise să o cunoască în acel scurt timp, știa că nu o să se oprească singură. Dar cum să alerge, el să alerge după ea, i se părea mai mult decât ridicol, cine îl va vedea...
Mări totuși pașii și-n cele din urmă, văzând că e aproape de apă, îi aruncă hainele, pe care i le culesese până atunci, de teamă să nu i le ude valurile și începu să alerge. Și la fel ca și în situația în care s-a trezit râzând din orice nimic, acum, se trezi alergând ușor, de parcă numai asta făcuse în tot acel timp și cu cât pașii se accelerau, cu atât se îndemna mai mult, nemaiștiind dacă aleargă să o prindă pe ea sau pentru că s-a pornit să facă asta și nu se mai poate opri, pentru că a găsit nemaipomenit sentimentul. A prins-o când deja își udase picioarele, rămăsese desculț și doar în pantaloni și o bluză subțire, a ridicat-o ca pe un fulg, așa a simțit, ca pe un fulg și gâfâind, a dus-o spre mal. Dar au căzut amândoi pe nisipul rece și doar atunci a lipit-o de el și i-a sărutat colțul buzelor, blând. Ea a râs întâi, apoi a devenit serioasă, i-a așezat părul și l-a privit adânc în ochi, după care și-a apropiat buzele atât cât să se atingă de ale lui.
- Îmi place mirosul tău, miroși a tristețe și-n același timp a bărbat puternic. Dar habar nu ai să săruți, moșneag ce ești...
Nu putea să facă altceva decât să râdă, era ciudat cum se declanșa în el râsul, atunci când gura ei rostea acel cuvânt, era probabil o hibă la mijloc.
- Nu știu ce se întâmplă cu mine, nu am timp să îmi controlez comportamentul sau reacțiile, e ca și cum primesc informațiile defazat, nu știu...În tren mă gândeam cum ai apărut tu...
- Nu te mai gândi atâta, trăiește pur și simplu, tu nu înțelegi? Trebuie doar să trăiești. Lasă analizele și explicațiile. O să te obișnuiești, ai să vezi. Mai bine să exsersăm sărutul, e mult mai plăcut.
Era într-adevăr, nu numai plăcut să-i simtă interiorul gurii, să-i muște gura a căror buze se înroșiseră violent. Mai ales găsi că era, cu toată ființa lui, racordat la realitate. Nici o umbră în mintea lui, nici un glas străin, doar ea cu ființa ei, cu sânii mici, dar atât de catifelați, ea dăruindu-se firesc, el oscilând între dorință și teama de a nu face ceva în plus față de ce ar fi vrut ea și soarele, un soare blând ieșit atunci, pentru a întregi momentul, așa cum se întâmplă uneori, pentru ca amintirile să aibă lumină și culoare.