Alice adormise cu capul sprijinit de umărul lui și sforăia ușor, cu gura întredeschisă. O ajunsese probabil oboseala, se gândea Gabriel. Îi venea să zâmbească, dar se feri, bătrâna din fața lui nu abdicase încă, stătea la fel de țeapănă, cu mâinile prinse una în alta, de parcă asista la o slujbă, privind inexpresivă dincolo de geam, unde asfințitul era aproape trecut și toate zăceau, ca-ntr-o pictură, lipsite de însuflețire. Amorțise complet, dar nu s-ar fi mișcat, nici dacă de asta ar fi depins viața lui. Se simțea util, se încadra într-un rol din nou, părul ei îl gâdila, atunci când întorcea capul să privească pe geam, să adauge acelei clipe, imagini bine definite, care să poată alcătui o amintire completă, pentru mai târziu.
Se frământa, copleșit de impresia că scena aceea nu era în premieră, poate o văzuse într-un film, o citise în vreo carte, nu-și amintea să o fi trăit personal.
Putea spune, pentru a se liniști parțial, că era vorba despre acel deja-vu, pe care-l simțim uneori. Nu știm totuși, dacă la asta se gândea sau doar fotografia decorul, plăcut surprins de tot ce i se întâmpla și destul de derutat, în același timp, față de ceea putea urma, să i se întâmple.
Era destul de static totul, reușise să surprindă ce film viziona tânărul care nu-și desprinsese nici o clipă ochii de pe monitor, era uimit să constate că era vorba despre un film de acțiune, alb-negru, japonez sau chinezesc, niciodată nu a reușit să-i deosebească.
Avea și el o carte, ar fi putut să o termine sau și mai bine să o ia de la început. O ceruse ea împrumut și el acceptase bucuros, era vorba de ”Insuportabila ușurătate a ființei”, o citise parțial, din ea rămânându-i în minte, mai ales, scena în care Tereza apare în viața lui Thomas,” ca un copil într-un coșuleț de paie”, situație asupra căreia, autorul revine obsesiv pe tot parcursul textului, cele două personaje fiind centrul acelei scrieri. Acea parte precum și felul cum a murit câinele lor. Simți că vrea să recitească acel capitol și se ghida în încercarea de a-l găsi, de numele lui atipic. Karenin. A trăit intens acele imagini, îi vedea pe cei doi, cum îl înfășoară pe cel ce le fusese ca un copil, într-un cearșaf pregătit din timp, cum ea trasase dinainte perimetrul unde avea să fie îngropat, cum s-au întors tăcuți,ei asemeni lui, personaje cu trăiri puternice, cu obsesii care nu pot duce decât în pragul depresiilor.
Între timp, ea se trezise din cauza unui comerciant gălăgios, care trecuse, speculând fiecare privire, pentru a-și prezenta marfa.
- Știi ce m-am gândit? o auzi și o privi zâmbind, așa cum zâmbești unui copil somnoros, cu gândul la impresia lui Thomas, față de apariția Terezei, amuzat de similitudinea faptelor, de previzibilitatea evenimentelor din viața fiecăruia dintre noi.
- Eu aveam impresia că dormi, chiar sforăiai să știi, probabil de la oboseală și atunci când ai avut timp să te gândești? Dacă nu cumva ai visat ceva, care să te inspire, să te trezești gândind.
- Nu râde de mine, nu am visat nimic, eu nu visez decât foarte rar și imediat ce mă trezesc uit tot, mă gândeam dinainte, din gară, dar femeia aia...
Ai mei ar fi încântați să știe că am pe cineva, relațiile mele au fost mai mereu pasagere, nu am reușit să accept pe nimeni mai mult de câteva săptămâni. Ideea că am o relație îi va liniști, apoi mă voi putea întoarce și ne putem vedea fiecare de ale lui. Numai dacă nu abuzez prea mult de bunătatea ta.
Ar fi vrut să o întrebe care îi sunt atribuțiile, în cazul în care acceptă, dar i se păru ridicol.
- Fie cum vrei tu, numai să nu trebuiască să te cer de soție în fața lor și să le promit că o să fii cea mai fericită femeie. Îți dai seama cum ar fi, ei probabil la asta se așteaptă de fiecare dată când un bărbat le va călca pragul.
Ea a râs destul de zgomotos, în timp ce bătrâna aceea rigidă, descendentă, în mintea lui Gariel, a familiei De Medici, s-a întors spre ei și le-a zâmbit atât de cald, încât îi păru rău pentru presupunerile răutăcioase pe care le inventase în legătură cu ea. Și i se păru ciudată acea trădare a propriei intuiții, care îl înșelase de atâtea ori, într-un timp oarecum limitat.
Probabil era la mijloc situația nouă, se succedeau toate fără spațiu în care el ar fi putut să le cântărească și nici măcar nu simțea că ar vrea să mai facă asta.
- Eu nu o să mă mărit, toți știu asta, așa că poți sta liniștit.
- Nu înțeleg, cum adică știu toți?
- Nu-ți bate capul, mai bine odihnește-te și tu puțin. Stau eu trează.
Nu-i era somn. Dar și-a zis că dacă va închide ochii, va putea să își facă un plan, să se gândească la numeroasele situații previzibile în care ar fi putut fi pus.
Iar vor fi întrebări...
” Da doamnă, am cunoscut-o pe fiica dumneavostră într-o seară, de fapt ce spun eu, e vorba de seara trecută, e ciudat cum s-a târâit timpul de leneș, am impresia că a trecut cel puțin o săptămână, când mă întorceam de la spitalul de boli mentale, vă puteți închipui, am greșit spitalul și am coborât la altă secție unde am dat peste un paznic amabil, despre care am fost șocat să descopăr în ultima clipă, că era pedofil, aș fi putut jura că e un om chinuit de singurătate...De fapt nu sunt sigur, pot pune descoperirea mea pe seama bolii, mi se întâmplă uneori să le amestec, doar pentru că nu mai am o limită, care să diferențieze închipuirile mele, de realitatea imediată...
Din acel moment nu mai știu mare lucru, pentru că nu am mai avut timp să le arhivez, să le pun etichete tututor senzațiilor, dar sigur am avut o ședință la un doctor psiholog, am primit un diagnostic de om depresiv, e puțin spus în cazul meu, cred uneori că mă paște nebunia și n-am vrut să fac nimic să mă redresez, să mă dau din nou societății. Apoi Elena, sora mea, a adus-o pe Alice, numai ca să îmi dau seama că trebuie să merg mai departe, ea e o altă Alice, pe soția mea care a murit ...da, am fost căsătorit, a murit, nu cred că pot vorbi despre asta, și-apoi Alice cea de acum, nu are nimic din cea care a fost, deși simt că odată intrată în viața mea, asemeni unui copil într-un coșuleț de paie, puteți zâmbi, nu e expresia mea, e vorba despre o carte... în viața mea va rămâne.”
În compartiment intrase, între timp, o femeie, cu chipul înfășurat într-o eșarfă de un bleu palid. I s-a părut amuzantă acea mascare a identității. Poate femeia era nevoită să procedeze astfel pentru că suferea de ceva anume, poate un accident o mutilase complet sau poate era doar excentrică...
S-a așezat pe locul eliberat de tânărul care coborâse undeva, nu știa când, nu-și amintea să-l fi văzut plecând. Întunericul transformase gemurile în oglinzi, în care te puteai privi, în care puteai de asemenea să privești ce se întâmpla, deși nu prea aveai ce. El o pândea pe noua venită, aștepta momentul în care o să-și scoată eșarfa, atunci chipul ei nu-i va mai fi străin, se va adăuga posibil celorlalte care-l bântuie nopțile, doar pentru că au acel ceva, expresivitate probabil, care-l stârnesc să le caute, asemeni țigăncilor în zațul cafelei, destinele care li se potrivesc.
Nu și-a dat seama când a adormit, s-a trezit scuturat de un controlor. Doar el rămăsese, ceilalți dispăruseră toți. Era atât de buimac, încât sări ca un arc și se precipită spre ieșire, încercând în același timp să-și reactualizeze ultimele amintiri. Plecase cu Alice, dar ea nu era nicăieri. Ce se putuse întâmpla?
- Coborâți domnule, trenul a ajuns la capăt de linie.
- Și unde e acest capăt?
Controlorul se îndepărtase bombănind, iar el, odată ieșit, a putut observa că pe culoare se stinseseră becurile și doar un neon din gară lumina palid interiorul. Un foșnet undeva în spatele lui l-a determinat să se întoarcă speriat, nu a văzut însă pe nimeni S-a gândit că probabil Alice a premeditat ca pe o glumă reacția lui atunci când se va trezi și va descoperi că e singur și stă pe undeva ascunsă, râzând de el. Și-o putea închipui astfel, avea o doză de ironie tot timpul în priviri, de parcă i-ar fi putut ghici gândurile. Și toată nebunia de a vrea să meargă cu ea, să accepte orice compromis, de ce, doar pentru că ea avea același nume cu al ei, pentru că exista acea similitudine între cartea aia și situația lui, carte pe care nici n-a citit-o cu atenție, dar a putut reține ce se potrivea și și-a însușit satisfăcut? Sau pentru că părea o femeie neajutorată...
- Alice, termină cu glumele, ieși, habar nu am unde sunt. Dacă te comporți ca un copil, sigur că nimeni nu te vrea de soție, cred că a fost o greșeală să accept...
Vorbea și privea în fiecare compartiment, îl presa liniștea, era prea multă liniște, se uită pe geam dincolo, dar văzu doar o gară goală, nici măcar câinii vagabonzi pe care îi vedea mereu, nu erau. Se uită la ceas, era trei fără un sfert, un gând îl făcu să simtă o răcoare ciudată, sfredelindu-i șira spinării. Își dădu seama, dar deja spre el, femeia înfășurată în eșarfă înainta, și ceva amestecat, între curiozitatea de a ști cine e și acea amorțeală, care-l cuprindea de fiecare dată, îl determină să rămână, până ce putu să-i îndepărteze, cu un gest blând, eșarfa moale. Și, chiar dacă putea prevede, că e aceeași femeie pe care o invocase disperat, în fiecare clipă petrecută în singurătate, se cutremură de groază, odată pus față în față cu ea. Poate pentru că știa că se va sfârși cu el incapabil să facă nimic, doar să accepte, să se lase invadat de starea aceea de regret, dus dincolo de orice înțelegere.
Fața ei tristă, avea acea expresie care îi aminti de ultimele lor zile împreună. Avusese o zi mai bună, când l-a găsit amețit, turnându-și spirt peste tatuaje. Își gravase pe un umăr o gheară ce storcea o inimă, iar pe spate o femeie plecând, cu mâinile încolăcite în jurul mijlocului, cu rochia fluturând în vânt, cu aripi prea mari, târâindu-le, lăsând dâre albe, pe un petec de nisip negru.
- De ce Gabriel?
- Așa e inima mea Alice, iar ea o să-mi amintească mereu legământul față de tine.
- Nu vorbi prostii, nu există legământ, e cel puțin ridicol și copilăresc gestul tău. Te cramponezi aiurea de pierderea asta, doar pentru că așteptai demult ocazia să-ți eliberezi obsesia pentru ceva anume. Îmi face rău starea ta. Cântăritul fiecărui nimic, concluzii pentru orice reacție, somnul și visele tale din care te trezești mereu altul... Simt că în loc să te trag eu către mine, tu faci tot posibilul să mă subjugi așa rablagită cum sunt, mă gândesc acum că tu suferi totuși de ceva, poate ai fi avut nevoie de un psiholog. Nu mai știu ce să spun, nici măcar nu știu dacă am avut timp să ne obișnuim cum trebuie unul cu altul și uite ce faci? Aș vrea să cred că nu există nimic dincolo, nu aș suporta ideea să te văd de undeva, oriunde, făcându-ți singur rău, doar pentru că ai avut neșansa să mă iubești pe mine. Te rog să-ți trăiești viața. Dublu. Fă-o și pentru mine, dacă e să mai simt ceva, asta ar fi tot ce m-ar bucura.
Gheara aia ireală îl sufoca acum. Amețea și valuri ciudate îl clătinau ca pe un fir de iarbă. În el se căsca același gol, în care cădea uneori, în unele vise. Urechile îi țiuiau, mâinile lui desenau închipuiri ale unor obstacole, de care ar fi vrut să se prindă.
- Alice, ajută-mă, ia-mă cu tine!
- Nu poți merge cu mine, Gabriel.
Îi întinse mâna, el se prinse ca de un capăt de frânghie, dar era inutil, aluneca, vibrația puternică a unui clopot îi măsura bătăile inimii, în timp ce glasul tărăgănat al unui preot, rostea impersonal ” dezleagă-l Doamne, pe adormitul, robul tău, Gabriel, de păcatul sufletesc și trupesc, dezleagă-l de legătura pusă în orice chip asupra lui, cu care, el însuși, din mânie sau din altă pricină, s-a legat...”
Bănuți se auzeau zornăind, era spectator la propria înmormântare, își dorise asta uneori, să se vadă de dincolo, acum se agăța de mâna inutilă a morții, căutând disperat, o scăpare. Voci îi rosteau, de undeva din depărtare, numele, atunci când preotul se oprea, erau voci răstite, mâini care îl scuturau și ace de gheață i se spărgeau pe față.
Încercând să se apere, se trezi brusc
A sărit din somn pentru a doua oară și deschizând ochii, a putut vedea, prin intermediul chipurilor îngrozite ale vecinilor lui de călătorie, dimensiunea rătăcirii lui. Trenul se clătina, de parcă prinsese viteză și nu reușea să se mai oprească, îi venea să vomite, se ridică palid și ieși pe culoar. A tras un geam și și-a scos capul, aerul rece combinat cu viteza la care trebuia să-l respire, l-a trezit brutal. Picioarele îi tremurau, un frig al morții, așa îl percepea, făcea să-i vibreze fiecare mușchi al trupului. Când Alice a venit în spatele lui și i-a atins umărul, a tresărit, scuturându-se, incapabil să delibereze dacă e într-adevăr treaz sau zace încă, pradă închipuirilor .
Ea era însă reală, ea venea mereu să-i amintească de realitate și cutele adâncite ale frunții ei, îl făceau să se simtă din nou copil, străbătând în fugă spre dormitorul părinților, holurile casei, privind îngrozit, undeva în spate.
- E cel mai cumplit coșmar pe care l-am putut avea. Într-o zi, n-o să fie cine să mă trezească și celor care mă vor găsi, le va fi desul de greu să descopere o cauză. Mi-e și silă. Sufăr de depresie, Alice. Așa zic medicii. Eu însă mă simt captiv unei lumi închipuite, sunt captiv viselor. Mereu am fost, degeaba am dat vina pe anumite situații, care nu au contribuit în nici un fel la această decădere, ci mai de grabă m-au ajutat să mi-o dezvolt. Sunt un om nebun, aia e...
- Eu cred, că doar tu poți să le excluzi din tine, Gabriel. Ele îți aparțin, tu ești stăpânul minții tale. Ai fost și la un psiholog, ai zis, ei știu mai bine. Trebuie să urmezi un tratament, dacă ai primit unul.
Îi era lehamite să-i mai spună.
- Cum să pot să le exclud, le am de când mă știu, diferența e că atunci mă voiau acele lumi. Acum nu știu, pare că nu-mi mai găsesc locul nicăieri.
- Visele sunt închipuiri Gabriel. Nu există alte lumi. Și nu poți trăi normal, dezvoltând o lume paralelă, în acel timp în care trebuie să te odihnești.
- Nu ai cum să înțelegi.
Alice îl întoarse spre ea și se strecură între mâinile întinse, cu coatele sprijinite de marginea geamului, lipindu-și trupul mic și cald de pieptul lui. El își îngropă fața în părul ei și-l găsi moale, mirosind a câmp și a liniște, închise ochii și lăsă ca aerul să-i străbată lent plămânii, potolindu-i bătăile inimii, muindu-i ochii până la lacrimi, aducându-i în minte chipul mamei lui, singura care îl acceptase, fără a încerca să-l modifice.
Trenul gonea imperturbabil, traversând noaptea spre o nouă zi, priviți de departe din pragul vreunei case, aflate în vecinătatea traseului de linie ferată, ei doi ar fi apărut asemeni acelor îndrăgostiți cufundați în lumea lor iluzorie, cotropiți de senzații mărunte care se foiesc în interiorul fiecăruia dintre noi, asemeni unor furnici neobosite, adunând parcă din toate cotloanele ființei, ceea ce se cheamă speranță