Este Sîmbătă după amiază.
Deja de dimineață uitîndu-mă pe fereastră, am știut că voi petrece iar o zi nesfîrșită și plictisitoare. O ploaie măruntă și monotonă s-a hotărît să rămînă o vreme deasupra orașului, luînd în stăpînire străzile, casele și buna mea dispoziție.
Lumina zilei pierzîndu-și strălucirea se topea resemnată sub cerul ca de oțel.
De cînd am sosit în orașul acesta nu m-am bucurat de o zi însorită! În fiecare dimineață mă scol cu speranța să văd puțin soare dar umbrela din hol și-a pus în gînd să mă însoțească peste tot agățîndu-se impertinentă de alte umbrele la fel de obraznice ieșite la plimbare. Deja am o phobie în ceea ce o privește și cînd ajung acasă o trîntesc într-un colț tratînd-o cu indiferență iar ea se pleoștește mulțumită.
Am ajuns în acest oraș după ce mama, găsind în stația de autobuz un teanc de reviste de modă aruncate de doamne plictisite, a venit acasă cu planuri mari pentru viitorul meu. Mi-a umplut imediat capul cu idei, încercînd să mă convingă cît de mult mai bine arăt eu față de manechinele din fotografii. La început m-am împotrivit, mai ales că ea nu făcuse niciodată caz de felul cum arăt și nu eram sigură dacă nu cumva era o idee fixă declanșată de fotografiile din reviste.
Dar cine nu o cunoaște pe mama nu știe cît poate fi de încăpățînată cînd și-a pus ceva în cap. Zi de zi a dus muncă de lămurire cu mine, pînă m-am hotărît (mai mult ca să scap de gura ei) să mă prezint la o agenție de fotomodele. Nu după mult timp, am primit într-adevăr o invitație însoțită de un bilet de avion pentru un casting într-una dintre cele mai mari Metropole din Europa.
Întîmplarea a făcut iar ca mama să aibă relații în acest oraș - mă minunez uneori de relațiile ei- ea, care după părerea mea nu cunoștea pe nimeni și care înainte nu ieșise aproape niciodată din rezervat; în orice caz, datorită relațiilor ei misterioase am ajuns aici fără probleme și acum locuiesc în acest apartament mobilat, unde mă simt neașteptat de bine. Doar vremea nu este pe gustul meu! Soarele de care duc atît de mult dor este aproape inexistent, am picat într-un anotimp pentru mine extrem de neobișnuit, după căldura și arșița de acasă.
Din această cauză încă nu am apucat să cunosc prea bine împrejurimile, și în afară de asta timpul meu foarte limitat nu mi-a permis să întreprind plimbări prea lungi. Agenția care m-a angajat îmi umple aproape toate orele, trebuie să mă prezint acolo zi de zi împreună cu multe alte fete de toate naționalitățile.
În sfîrșit, după ce ieri m-am obosit din nou ore întregi pe tocuri înalte, și după ce am defilat în tot felul de rochii și costume prin fața juriului și a fotografilor, mă bucur acum de două zile libere, cu toate că nu știu ce să fac cu ele.
Încă nu mi-am făcut prietene, toate sînt ocupate cu slăbitul, au idei fixe cu menținerea greutății, chiar sub greutatea legală, după părerea mea o idee nebună, inoculată de reclamele extrem de periculoase. Cert este că am o cu totul altă atitudine față de hrană, păstrînd încă mentalitatea țării unde m-am născut și trăit 19 ani.
Un castronaș cu ugali și ceva lapte, o fructă și o bucată de brînză, sînt pentru mine un prînz consistent, fără să-mi treacă vreodată prin minte să-mi număr caloriile.
După cîte am observat toți sunt mulțumiți cu silueta mea și în privința asta nu trebuie să-mi fac bătăi de cap.

Cufundată în fotoliu, mîngîi cu tălpile goale covorul moale și mă pierd în amintiri de acasă, ajungînd din nou la ziua de astăzi.
Aș vrea să vorbesc cu mama dar la ea este acum noapte și plus de asta trebuie să-i trimit mai întîi o telegramă care să o anunțe să se ducă la poștă.
După ce eu am plecat, s-a mutat înapoi în sătucul ei natal renunțînd la forfota și gălăgia orașului. Sînt liniștită în privința asta fiindcă rămasă singură la oraș știu că nu ar fi fost fericită, ea a făcut toate aceste eforturi doar pentru mine, a renunțat la familia ei și s-a mutat cu mine la oraș cînd ajunsesem la vîrsta de școală.
În rezervat nu există telefon ca să nu mai amintesc de electricitate care cred că niciodată nu va ajunge pînă acolo. Iar chiar dacă-i trimit o telegramă, pînă o primește și pînă ajunge mama la oraș mai trec cîteva săptămîni.
Plecatul la oraș trebuie plănuit cu mult timp înainte pentru-că nu în fiecare zi se găsește cineva cu mașină care să facă drumul atît de lung și mai sunt și alții care vor în oraș. Deci renunț la telegramă hotărînd să iau legătura cu mama mai tîrziu, și plănuiesc să adun noutăți cît mai multe pentru ea.
Ceasul din perete îmi ticăie insinuos o invitație pe canapeaua moale la care mă uit cu jind. Înfrîng ispita și mi-aduc aminte de lada pe care am găsit-o în cămară și pe care tot amîn s-o deschid. De fapt, am aruncat o privire fugitivă la conținut, dar la vederea maldărelor de ziare vechi și foi îngălbenite, am amînat mereu o cercetare mai amănunțită, găsind tot felul de pretexte. Astfel, lada a rămas singură în hol și, de fiecare dată în drum spre bucătărie, mai adaug o vînătaie la glezne, împiedicîndu-mă obligatoriu de colțurile ei, care se lungesc special pe întuneric. Deci... voi folosi ziua de astăzi transformîndu-mă într-un gîndac de hîrtie, în felul acesta îmi satisfac în sfîrșit curiozitatea, deși conștiința îmi spune să pun lada la locul ei. Dar... era uitată și plină de praf în cămară, deci nu cred că cineva s-ar supăra dacă mă uit pe niște ziare învechite.
Îmi fac mai întîi un ceai aromat, mă înfășor într-o pătură moale și trag lada din hol spre fotoliu. Aprind cîteva din lămpițele care sînt împrăștiate prin toată camera făurindu-mi astfel o atmosferă plăcută și încep să caut printre ziarele îngălbenite.
Toate sunt datate cu zeci de ani în urmă, printre ele găsesc jurnale de modă vechi dar interesante, mai ales că acum avînd o idee despre moda de astăzi mi se par destul de reușite și din nou moderne.
Totuși caut mai departe, caut ceva care să-mi umple orele plictisitoare,nu știu de ce dar aștept instinctiv să dau peste vreo poveste care să-mi spună mai multe despre oamenii care au trăit cîndva aici. Arunc ziarele îngălbenite pe covor și apuc o pagină zdrențuită scrisă mărunt de mînă. Arată ca un jurnal, cerneala este deja foarte palidă și sper să pot descifra rîndurile scrise cu grijă.
În colțul de sus este scris data de 28 Octombrie.

Încep să citesc... deja intru într-o sferă intimă, dar curiozitatea mea este mai tare și poate va fi totuși o după amiază interesantă. Sînt atît de agitat, nu știu cum să încep, trebuie să-mi ordonez gîndurile și nu pot decît dacă le aștern pe hîrtie. Voi încerca să le iau pe rînd.
A fost o zi mohorîtă astăzi, umezeala îmi intrase prin oase. În ultimul timp se repetă zilnic scenariul de afară, cerul este atît de mahmur încît străzile părăsite și-au schimbat culorile într-un gri spălăcit și doar cîte o umbră grăbită dispare, săltînd pe sub acoperișurile strîmbe.
În lumina slabă a felinarelor ploaia măruntă țesea o mantie argintie, acoperind sub poalele ei casele îmbibate de umezeala nesfîrșită...


(exact ca astăzi, nimic nou... îmi trece prin gînd, mai iau o gură de ceai dulce și citesc mai departe)
Mă grăbeam pe sub ploaia penetrantă, ocolind bălțile ascunse în asfaltul crăpat. Mai aveam cîțiva metri pînă să ajung în sfîrșit acasă, simțeam prin găurile de la pantofi ciorapii uzi și nu aveam nici cea mai mică idee cum îmi voi usca hainele pentru mîine. Nu că mi-ar fi trebuit neapărat a doua zi, oricum nu știam dacă voi mai pleca undeva, astăzi toate încercările de a găsi ceva de lucru au dat greș. M-am învîrtit ore întregi prin oraș, în speranța de a găsi vreun chilipir, măcar pentru un prînz, dar nimeni nu avea nevoie de ajutorul meu.
În cîrciuma de la capătul unei fundături am reușit să primesc cîțiva cenți , ajutînd patroana să care cazanele de gunoi în spatele speluncii. În felul acesta mi-am potolit puțin setea, un prînz ar fi fost mult mai scump.
Ajuns acasă, m-am scuturat asemenea unui cîine ud deasupra preșului de la intrare. În holul spațios mirosuri de mîncare amestecate cu aroma dulce a parchetului ceruit mi-au adus aminte cît eram de flămînd iar stomacul mi se strîngea dureros. Aveam în fața ochilor frigiderul meu gol și căutam în gînd vreo conservă prin dulapuri. În cel mai rău caz îmi voi face un ceai fierbinte și mi-am adus aminte de cîțiva biscuiți pe care-i mai aveam într-o cutie.

Și totuși, de fiecare dată cînd ajung iar acasă mă bucur de apartamentul spațios, mă bucur de baia pe care nu trebuie să o împart cu nimeni, și în primul rînd mă bucur de cele două camere mari și luminoase unde mă pot mișca în voie.
Mi-aduc aminte cum stăteam înainte, am stat la prieteni cam vreo șase luni.
Roman este singurul și cel mai bun prieten pe care-l am, el mi-a oferit cămăruța lor fără să stea pe gînduri, dar era o soluție temporară, cămăruța de sub scară era atît de mică, încît ori stăteam tot timpul în pat, ori în picioare, pentru un scaun nu era loc, iar baia și ea foarte strîmtă, era mereu ocupată și veșnic plină cu rufe murdare, aruncate maldăr într-un colț. Nopțile erau agitate și gălăgioase, copilul lor plîngea des în timpul nopții, iar scara îmi duduia deasupra capului cînd unul din părinți cobora la bucătărie să ia un pahar de lapte sau altceva pentru cel mic.

L-am cunoscut pe Roman la orfelinat, dormeam în aceiași sală cu alți băieți fără familie. Visam împreună despre părinți, frați și rude și cum este cînd trăiești în mijlocul unei familii, dar mai ales cum este cînd poți spune cuiva mamă și tată. Eram cei mai buni prieteni dar sosise ziua să ne despărțim, Roman părăsind primul orfelinatul, cu planuri mari pentru viitor și cu promisiunea de a ne întîlni mai tîrziu. Un an după aceea, a trebuit să ies și eu în lumea străină, însă nu aveam încă o idee concretă, cum va fi viața în afara zidurilor ocrotitoare.

Scurt timp după ce Roman a plecat, am pierdut din păcate legătura cu el, dar acum șase luni cînd nu mai aveam nici o speranță să găsesc un loc unde să mă aciuiesc l-am întîlnit din întîmplare pe stradă.
Roman se maturizase, era acum bărbat cu familie, avea chiar un băiețel care-i semăna leit, dar tot același băiat vesel și pus pe glume rămăsese. M-a invitat imediat la el acasă oferindu-mi cămăruța de sub scară pînă îmi voi găsi ceva mai comod. Nici pînă în ziua de astăzi nu știu cum să-i mulțumesc de ajutorul primit atunci. Tot cu ajutorul lui Roman am găsit apartamentul acesta, unchiul lui se pare că plecase cu niște afaceri pentru mai mult timp în străinătate și astfel m-am mutat în apartamentul liber, chiria fiind deja plătită pentru doi ani înainte.
Orice dezamăgire din afară se recompensează cînd ajung acasă în împărăția mea!
Tocmai vroiam să iau cu asalt cele trei trepte care duceau la apartamentul meu, cînd o voce slabă dar melodioasă mi-a înfrînat pașii.
-Domnul Andrei, Domnul Andrei!
M-am oprit și întorcîndu-mă o recunosc pe vecina mea, Doamna Clemens, o femeie respectabilă, cu ochii albaștri ca cerul și părul alb ca neaua.
Am întîlnit-o de multe ori în hol sau la intrare și de fiecare dată era foarte drăguță, avea mereu un zîmbet sau o vorbă prietenoasă pentru mine.
Domnul Andrei! aveți puțin timp să vă opriți și să mă ajutați?... lampa mea din tavan! S-a ars un bec, iar eu nu mă pot urca așa de sus, mă apucă amețelile; spune zîmbind plină de speranță prin crăpătura ușii.
De unde îmi știe numele rămîne un secret al ei!
Bineînțeles că voiam să o ajut, una că nu aveam nimic important de făcut și a doua, este întotdeauna așa de drăguță și în același timp atît de fină, că-mi era imposibil să o refuz. Amînînd uscatul hainelor ude, intru la ea în apartament, știind că nu-mi va trebui mai mult de cinci minute.
În sufragerie era moleșitor de cald, peste tot se îmbulzeau, ca la anticariat, dulapuri și servante, măsuțe și scaune, fotolii și canapele, lămpițe de toate mărimile și tablouri pictate în ulei.

(mă uit prin cameră și lămpițele aprinse mă pun pe gînduri) încep să nu mă mai simt așa de comod!


Doamna Clemens mi-a întins un bec nou, trăgînd în același timp un scaun tapisat de la perete scuzîndu-se că nu are scară.
Aruncînd o privire spre lampadarul din tavan îmi dau seama că și mie îmi trebuie ceva mai înalt pentru a ajunge la bec. Deci trebuie totuși să mă descalț și încerc să-mi ascund jenat degetele care-mi ies prin ciorapii rupți.
Ea se face că nu observă și privind pe fereastră bombăne ca pentru sine... nu se mai oprește ploaia asta!
Îi sînt recunoscător pentru discreție și dintr-un salt, am fost pe scaun. Deșurubez becul stricat și-l schimb cu cel bun, rugînd-o pe doamna Clemens să aprindă lumina, care m-a orbit pentru cîteva secunde. Mulțumit de treaba făcută, cobor de pe scaun împingîndu-l înapoi la perete și pregătindu-mă să ies.
Doamna Clemens, cu mîinile împreunate pe piept și cu un zîmbet fericit pe față, mă întrebă dacă nu vreau să iau puțin loc; și-a adus aminte că are cîteva lucruri pentru mine, dacă vreau, bineînțeles, să primesc.
Fără să aștepte un răspuns, dispare în același moment pe ușă iar eu, cu un răspuns nerostit pe buze, m-am lăsat pe un colț de scaun, fiind atent să nu ud perna tapisată cu pantalonii înmuiați de ploaie.
-Domnule Andrei, aud iar vocea din hol, în primul rînd te-aș ruga, dacă ești așa de drăguț, să iei dumneata friptura asta, care pentru mine este mult prea multă, spune Doamna Clemens, și apare cu o tavă uriașă, acoperită cu un capac din sticlă prin care se vede o friptură în sos, decorată cu ciuperci și morcovi.
- Am comandat-o astăzi, dar se pare că au înțeles greșit comanda, eu am spus pentru o persoană, ei, însă, au înțeles opt; este imposibil să o mănînc, știțI, la vîrsta mea, nu mai pot mînca așa de mult, iar ciupercile nu-mi ajută la digestie... Ar fi drăguț din partea dumitale, dacă m-ai scăpa de ea!
Îmi înghit cu greu saliva care-mi umple deodată gura și dau din cap că sînt de acord să o ajut, cărînd tava grea la masă.
-Aaaa, dar de fapt pentru altceva v-am rugat să așteptațI! Veniți cu mine vă rog pînă în dormitor,vreau să vă arăt cîteva lucruri pe care le am în șifonier și care s-ar putea să vi se potrivească, după părerea mea!
Și mulțumită de sine, grăbește spre ușă, ușoară, sprintenă, și plină de elan, iar eu mă amuz în sinea mea de entuziasmul ei, care o face să arate ca o fetiță. E de necrezut cît de vioaie și agilă este pentru vîrsta ei.
O urmez din curiozitate și ca să mai treacă și timpul.
În dormitor, o cameră foarte mare, cu un covor gros și moale în mijloc, se întinde de-a lungul peretelui un șifonier uriaș de culoare albă, ale cărui uși cu oglinzi ovale ajung pînă la tavan. Doamna Clemens deschide două uși din dreapta, dînd la iveală o mulțime de costume bărbătești, iar deasupra, în rafturi aliniate ordonat, pulovere, cămăși și tot felul de îmbrăcăminte bărbătească, suficientă pentru patru bărbați. Sub costume, așezate după culoare, stăteau la rînd: pantofi și cizme, toate curate și lustruite. Mă uit nedumerit, neștiind ce să spun....
-Da!....dumneata încă nu locuiai aici cînd soțul meu drag a plecat într-o expediție în Africa de unde nu s-a mai întors, spune ea cu glasul tremurînd. A dispărut, nimeni nu știe exact ce s-a întîmplat, am primit numai o veste de la Ambasada din Nairobi, toate căutările au fost fără succes; Leon, soțul meu drag, a dispărut fără urmă! Este aproape un an de atunci, am rămas singură în apartamentul acesta atît de mare, iar singură nu mă mai descurc așa de bine. Nu mai am pe nimeni!


(Nairobi!... Engare Nyarobie! Un dor neașteptat mă cuprinde!) Citesc mai departe...

ScuzațI, de fapt nu pentru asta v-am chemat! - spune încet și se scutură ca de un vis rău. Eu nu mai am ce face cu lucrurile acestea. La început nu vroiam să le dau, mă uitam zilnic la ele, le miroseam, le mîngîiam, dar acum, slavă Domnului, am găsit pe cineva căruia le-aș dărui cu cea mai mare plăcere. Vreți să probați ceva din ele?
După părerea mea ar trebui toate să se potrivească, aveți aceiași mărime, ca Leon.
Nu m-am așteptat la o așa veste și am rămas pentru cîteva secunde mut, soarta ei tăindu-mi entusiasmul serii care promitea să fie plăcută.
Mai mult ca să nu o refuz, probez o haină fină și moale, care se mula perfect pe corpul meu, destul de slab. Mă întorc spre ea cu o întrebare mută pe față.
Am știut, am știut, ochiul meu nu mă înșeală niciodată! – spune Doamna Clemens bătînd fericită din palme, ochii ei triști strălucind din nou de bucurie, și vorbind ca pentru sine spune alungînd cu palma o scamă invizibilă - vă vine ca turnată, pot să spun, vă vine chiar mai bine decît sărmanului meu Leon! .
Eu sînt amuzat și în același timp ușurat că și-a uitat tristețea, deja mă simt atras de felul ei simplu de a spune lucrurile așa cum sînt, fără sclifoseli cum fac de obicei doamnele înstărite, iar bucuria ei amestecată cu tristețe mă impresionează adînc.
Apoi ea trage grăbită dintr-un colț un geamantan enorm, îndemnîndu-mă să iau ce-mi place, chiar pe toate le pot lua, dar nu imediat, sînt prea multe! Ce-ai spune să vin mîine, la cafea, și să iau restul?
Mă uit la ea, sînt din nou surprins de felul ei nevinovat, este atît de încrezătoare, arată atît de fragilă, simt nevoia să o apăr, dacă este așa cu oricine mă gîndesc, ce ușor ar putea cineva să profite de felul ei prietenos.
Nu știu ce să spun.
Pe de o parte mă bucur de hainele atît de bune și multe, niciodată nu mi-am putut permite să-mi cumpăr măcar o cămașă de calitatea celor din dulap, pe de altă parte, mă simt îndatorat și rușinat de dărnicia ei.
Ca și cum mi-a citit gîndurile, Doamna Clemens îmi apucă cu mîinile tremurînd brațul și, de data aceasta serioasă și tristă, mă asigură că, plăcerea cea mai mare pentru ea, este ca eu să mă folosesc de toate lucrurile din șifonier, mai ales că stau alături șI, deci, cu puțin noroc, poate vedea mai des hainele cunoscute...
Cum puteam spune nu?
Ea, strălucind din nou cu toată fața, îmi propune să-i spun pe nume și să las la o parte formalitățile.
- Numele meu este Cora, mi-ar face plăcere să mă numești așa și să lași la o parte „Doamnă”! Ai putea fi băiatul meu!
Și iar m-a convins într-o clipă !
Am fost imediat de acord și, dintr-o dată, din senin, m-am simțit foarte apropiat de ea, ca și cum o cunoașteam de-o viață.
Amîndoi ne-am apucat plini de rîvnă să îndesăm lucrurile în geamantanul pe care cu greu l-am dus pînă la ușă.
-Mulțumesc foarte mult Cora, am să încerc să găsesc loc pentru aceste daruri minunate și chiar am să mă schimb imediat, lucrurile mele sînt toate ude de ploaie, iar după aceea îți propun să încercăm amîndoi din friptura grozavă, mai spun, fiind singur încîntat de ideea venită.
–Este o idee foarte bună! spune Cora fericită, eu am să pregătesc totul și tu te duci acum la tine, să te schimbi.