„Ultima oară când trag zăvorul la poartă. De câte ori nu mă gândeam la posibilitatea ca un accident… Acum sunt hotărât. Îmi lipsește, ce gând copilăresc, un cor antic menit să dramatizeze situația. Sigur, toți cei din sat și-ar închipui-o drept motiv pe Alensia. Pe unii, chiar, i-ar gâdila vina ce-o poartă pentru răutățile lor. Altora, le-ar scăpa, chiar și-n astfel de situație, câte o glumă răutăcioasă.
Uite o broască, duh al întunericului ar spune… și nici un câine nu cântă a morțiu. Nu e bine că am mâncat și am băut; vinul mă binedispune, dar sunt hotărât s-o fac. N-aveam nevoie de atâta băutură pentru a avea curaj, ci de luciditate. Înainte gândeam: îi simt povara, dar nu sunt în stare s-o fac decât într-o situație disperată; dacă aș fi bolnav fără speranță, un proscris sau un ucigaș …
Alții ar gândi că e o noapte potrivită pentru un asemenea gest. Minunată ar fi noaptea nunții. Nu rețin numele miresii care se hotărâse să se arunce într-o fântână. Nuntașii chefuiau crezând-o furată pentru cel mult o oră și ea… voi găsi cu greu Bulboana. Ce tânăr a murit! N-a fost sănătos la cap, a avut-o în sânge! Și maică-sa a murit nebună! Poate mai supraviețuiesc ceva timp, acolo jos, cu oasele frânte de stânci, dar nu mă va căuta nimeni. Nici nu au cum să mă găsească. Doream, încă de mic, să mor, dar atunci, numai pentru a atrage atenția asupra mea. Dacă moartea nu ar fi eternă! Câți nu au gândit asta! Aș fi meschin încercând să le demonstrez ceva. Le voi lăsa libertatea de a face legătura cu tot ceea ce se spune despre Druțu Alini. Mă vor considera un fanatic. Uite și măceșul; începe panta. Nu am fost la Alensia; cu ironiile sale doar m-ar fi înfuriat. Ce se mai codea când încercam s-o sărut acolo, la poartă. Oare a spus vreodată acel te iubesc pe care unele femei îl spun cu atâta ușurință așa cum o șopârlă își lasă coada când nu mai are scăpare? Uneori o necăjeam, alteori îi promiteam totul și eram sincer în acele momente când aveam nevoie doar de un îndemn și nu de mărturisirile ei naive. Cât de slab din fire eram uneori! Uită-te la ăștia din sat: pleacă îndată ce le-a dat puful. Când se întorc, sunt importanți, greoi și cu un sictir studiat. Își sparg banii prin cârciumi, vor ce-i mai bun și agață femeile cele mai frumoase. Când se termină mălaiul, muncesc, mor pe brazdă la coasă și își vând prostiile pe care aruncaseră banii înainte. Apoi , pleacă și sunt uitați. Cei care nu riscă niciodată nimic trăiesc aici cu picătura, regretând chiolhanurile din trecut.
Oare numai bunica mă va plânge? Nu stăteam mai rău decât alții. Banii nu mi-au lipsit niciodată, iar Alensia dădea semne că mă dorește. Ca mai toate femeile, ceda puțin câte puțin; urma s-o cer de nevastă și...
O să mă plângă puțin sau deloc. Îl are de rezervă pe acela care se ținea după coada ei și n-are cum să piardă ocazia acum. Se vor bucura părinții ei. Pe el îl vor chiar dacă nu vor putea recunoaște deschis bucuria morții mele. Mulți vor constata că au fost prieteni cu mine, dar nimeni nu mi-a luat partea când m-am bătut cu Sacâz.
Ce ploaie m-a prins pe aici când eram cu bicicleta. Atunci am văzut fazanii. Nu mai este mult. Mulți au străbătut drumul acesta având pesemne aceleași gânduri. Și nici Trei Calici nu e departe. Dacă nu aș fi băut, aș fi trecut întâi pe la Zenaida. Parcă ar mai conta. Ar avea conștiința împovărată cu un secret, roșcata.
Altul ar merge mai întâi la Andronic și ar face cinste la toată lumea. Să sparg într-o seară toți banii de înmormântare. Mirăndeasa ar bea, după multă vreme și altceva decât trascău puturos scurs din paharele altora. Toți s-ar declara cei mai buni prieteni ai mei. M-ar pupa toți băloșii urându-mi noroc și viață lungă. În câteva ore pot topi, la rând, costumul negru, pantofii, banii de coșciug, iar la urmă cei pentru praznic și popă; oricum nu poate fi vorba. Vor pleca toți acasă la primul cântat al cocoșilor, când Andronic se va apuca să-și numere de trei ori banii. M-ar purta cu rândul până acasă, unde, după o despărțire duioasă mă vor lăsa să zac mort de beat în cerdac, apoi vor ieși din curte cântând. Până azi credeam că sunt puține dorințe pe care nu mi le-am împlinit. Nu mai contează capriciile trecătoare care mi-ar da senzația că-mi rămân în urmă multe neîmpliniri.
Nu. Nu vreau să-mi închei șirul gândurilor cu lumea asta. Puteam deveni un supraviețuitor care, în numele luptei pentru existență, trăda încrederea celor mai slabi decât el, nu se putea da la o parte decât pentru a ocupa un loc mai bun în acest furnicar și a se izola în secretomania față de prieteni și iubită pentru a se crede dominator. Așteptând acea moarte bună, n-aș putea conta decât pe sfârșeala învinsului. La câte nu mă pot gândi într-o oră știind că e ultima, constatând, ca un medic decesul, că n-aș fi în stare nici în cinzeci de ani să fac ceva deosebit. Atunci, luptând cu timpul, agățându-mă de ultimele firmituri de viață mai mult decât un porumbel de ultimul lui zbor, nu voi găsi decât să mă plâng că viața a fost scurtă.
I-auzi buha; dacă era cucuveaua, prevestea ceva. Și lacul nu e încrețit de valuri ca ziua. Hm, parcă m-așteaptă. Dacă cineva, în momentul acesta ar vrea să mă omoare, aș reacționa în mod ciudat, m-aș zbate pentru viață. Mai bine așa. Mor pentru că am dreptate, chiar dacă asta înseamnă recunoașterea înfrângerii. Să găsesc locul marcat de cruci. Bulboana. Așa îmi trebuie dacă nu am venit ziua în recunoaștere. Pot cădea de-aici, de pe faleză și … va fi un simplu accident. Nu. Aș pierde ultimele gânduri programate. O să fac saltul bine calculat. Dacă va fi de mântuială, voi chinui multă vreme și nici nu voi avea ocazii. Numai de nu m-ar zăpsi câinii Geambașului. De când și-a turnat temeliile casei în locul acesta, nimeni nu s-a mai aruncat de aici. Preferau să se spânzure precum Prisecaru. Uite crucile; dacă le pipăi, le simt verdeața puhavă a timpului. Aici moartea e sigură dacă îți legi o greutate de gât. Sunt hotărât s-o termin repede. N-am avut nimic de lăsat cu limbă de moarte. La ultima întâlnire cu Alensia am lăsat loc de bună ziua prin acel enigmatic: îmi pare rău. Putea înțelege orice îi dicta cugetul. Când va afla de dispariția mea sau, și mai bine, de-mi vor descoperi leșul, astea i se vor părea profetice. Le va repeta tuturor dându-le un înțeles profund, chiar mistic. Vor străbate satul cu repeziciune, vor fi asimilate cuvântului sinucidere. Părerea de rău, retorică și deschisă, își va pierde înțelesul propriu. Toți se vor feri să-și mai ceară scuze în vreun fel. Vor călca în picioare adevăratele sentimente, se vor crede mai puternici și se vor autoacuza cu mândrie de cinism. Cineva, poate unul din cei care au conștiința încărcată, va avea ideea proclamării domniei fericirii. Toți se vor îngrămădi să se declare fericiți. Nu mai sunt ratații de ieri; din acel moment își vor construi cu ambiție viitorul luminos. Se va declanșa o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Semnalmentele criminalilor care–și pierd voința și sufletul vor fi publicate pe toate gardurile dărăpănate în versuri care să ilustreze geniul popular. Se interzic: melancolia, romantismul, suferința din dragoste, nebunia și însingurarea mai periculoasă decât toate metehnele. Pentru stingerea amarului, cel mai bun remediu este vinul în care să plutească buburuzele pișcăcioase ale veseliei. Unii îl vor susține pe cel alb, alții pe cel roșu ca sângele fierbinte. Este recomandată, cu o blândețe duhovnicească tratatamentul prin mărturisirea completă și, pentru satisfacția auditoriului, prin exagerări menite să atragă mila și grija binefăcătoare a unor gardieni care vor păzi trupul și sufletul de singurătatea periculoasă și vor abate gândurile, ptiu! … negre prin diferite clovnerii, de la adevărurile care macină dorința de a trăi. Singurul scutit de aceste mărturisiri va fi Mutul lui Ghigea. Alensia va fi proclamată neoficial martiră, deși la prima spovedanie publică va mărturisi că nu m-a iubit sincer. Numele meu și al tuturor sinucigașilor vor fi șterse din toate actele oficiale cu o furie inchizitorială.
Druțu-Alini va fi un proscris. Datorită furiei fanaticilor fericirii, va fi prins și legat de monumentul eroilor care, până atunci, era util doar o dată pe an. Îl vor hrăni forțat, îl vor încuraja cu vorbe duioase și dezmierdări ale frumoaselor satului care vor fi în stare să facă anumite sacrificii pentru a-l salva. După câte îl cunosc, el va persista în neguroasa lui tăcere care nu mai este la modă. În accese de mânie, când se va zbate pentru a nu fi hrănit forțat, va povesti în gura mare basmul în care va însera mesaje pentru cei care gândesc altfel decât majoritatea.
Nu va suporta multă vreme umilirile la care va fi supus și va muri de inimă rea sau un eretic, adept al basmului său, unul care cochetează cu sinuciderea, dar se teme ca, printr-un asemenea act extrem să nu-și stigmatizeze familia, îl va elibera și-i va pune în mâinile amorțite, cu o evlavie oarecum ridicolă, uneltele libertății adevărate.
Off, aiurez; moartea mea va fi cu siguranță nebăgată în seamă. Ciudat ce gânduri fără valoare pot avea înainte de saltul final. Credeam că mă voi minuna de toate lucrurile importante de pe lumea asta mică, inventându-le înțelesuri doar pentru ființa mea și, doar așa să cunosc senzația de cuprindere a Universului cu toate necunoscutele lui. Bine că mi-am cărat greutatea asta cu mine. Nu pot rata. Numai să aștept clipa hotărâtoare. Până acum am reușit să evit orice gând despre e viața de după moarte. Să-mi iau elanul cât mai repede sperând ca în timpul căderii să revăd cerul copilăriei, lacul regăsit în tumultul amintirilor feerice și chipul necruțător de frumos al Alensiei. Ar fi mai bine să-mi cer iertare; voi muri fără lumânare. Ce bine ar suna sinuciderea prin insomnie! Câte frânturi de gânduri cântate dulce se pot învălmăși în capul meu, câte ispite ale somnului, câți miriapozi ai închipuirii pot circula pe retina ochilor întredeschiși, învingând acea surpare a voinței de a muri, luptând cu somnul.
Renunțările de-o clipă pot zădărnici eforturile prelungite, dar deschid drumuri noi care mă vor sprijini mai mult decât nesomnul. S-aud scârțâitul zăpezii adormindu-mă. Florile somnului să fie deschise în aromeala cu alt parfum decât cel al morții.
Visurile amăgitoare claustrează libertatea de a gândi, așa cum un defileu strangulează fluviul năvalnic ce șerpuiește spre valea odihnei veșnice, fără cascadele tresăririlor din prăpastia onirică, deschisă pentru fracțiuni de secundă. Să descopăr, utilizând iluziile proprii celor care suferă de insomnie, cărări virtuale prin păienjenișul pirotelii. Să-mi deschid aripile în timpul căderii în gol, înșelat de îmbătătoarea miroznă a macilor, să mă agăț de marginile crevaselor ce opun rațiunii de a trăi promisiunea unei morți având farmecul roșcat al unei femei cu trupul de silfidă. Asemenea final îți poate oferi Irizia, preoteasa Șarpelui de Aramă, simulând, în dansuri tribale funebre, promisiunea unei lumi fără somn. Somnul va fi doar amintirea unui plâns hipnotic mai puțin odihnitor decât marea tăcerii. Și nu voi mai avea cale de întoarcere spre iluzia luminescenței acestei lumi, unde am doar dreptul să lupt pentru o gură din paradis.
Da … bun! Trei pași de elan... nu-mi trebuie mai mult. Apoi, o cădere lungă”…