poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-08 | | Soarele dogorea cu putere încă în luna august, asfaltul lucea în lumina lui, iar frunzele platanilor ce străjuiau strada erau pline de praf, de abia reușeau să facă umbră trotuarului. Orașul din sudul țării nu se schimbase aproape deloc în cei câțiva ani de la revoluție, doar cu barurile care apărură ca ciupercile după ploaie și că la farmacie se vindeau țigări. În acest oraș locuia familia Mironovici, în casa rămasă de la parinții soțului. Grigore Mironovici coborî în fața celei mai mari bănci din oraș, pentru a se interesa cum putea intra în posesia unei moșteniri. Deocamdată nici nu știa despre cât este vorba. Îi picase pe cap o sumă mare de bani din partea unui unchi dinspre tată, ce-și petrecu veacul prin America și pe care nu-l văzuse personal, niciodată. Þineau legătura prin corespondență, apoi vorbiseră de câteva ori la telefon și de câtva timp relația lor se întrerupsese, deoarece unchiul nu mai răspundea. Apoi primise un înscris, prin care era înștiințat că a moștenit o avere fabuloasă, unchiul neavând alți moștenitori. Pensionar, Grigore fusese aviator și arăta foarte bine la cei 56 de ani. Nu avea nici un kilogram în plus nici în minus, înalt, drept, genul sportiv, cu părul grizonat și chip frumos. In holul instituției era bine, răcoare. Își scoase ochelarii de soare și se îndreptă spre un ghișeu. - Sărut mâna duduie! Puteți să mă lămuriți și pe mine într-o problemă... vă rog? Duduia de după ghișeu, o brunetă cu ochi albaștri languroși, machiată cu gust și îmbrăcată la fel, catadicsi să ridice privirea spre bărbat și-l întrebă plictisită: - Ce doriți? Grigore îi întinse actul, fără nici un cuvânt. Femeia luă hărtia în mână, iar când aruncă ochii peste ea, deodată deveni curioasă. Se uită la hârtie, la bărbatul de dincolo de ghișeu, iar fața ei își schimbă mimica, ochii începură să clipească mai des, scoțând în evidență genele lungi și întoarse cu periuța și rimel. Buzele cărnoase deveniră mai țuguiate, mai provocatoare. - Pare a fi vorba de o moștenire... domnule. - Așa pare, ce trebuie să fac eu pentru a intra în posesia ei, dacă sunteți draguță... i se adresă foarte politicos, Grigore. - Multe stimate domn, multe, dar va merita. Și începu să-i înșire tot felul de birouri, cu denumiri sofisticate, pe unde trebuia să treacă, tot felul de acte pe care trebuia să le procure. Bărbatul nu era cel care să se căciulească pe la uși după semnături. - Stimată doamnă, eu cred că am să renunț, spuse glumind. - Nu cred că veți renunța, dacă vă voi da eu concursul, zise oficianta, ridicându-se imediat și ieșind din ghișeu, pe holul mare al băncii. Lângă Grigore se înfățișă o femeie în jur de 30 și ceva de ani, bine făcută, atrăgătoare, în preajma căreia erai învăluit de un parfum suav. Bărbatul îi lua mâna respectuos și o sărută. - Imi permiteți să mă prezint: Grigore Mironovici. - Iar eu sunt Marta Antonescu. Încântată de cunoștință, răspunse foarte amabil femeia. Plecară să colide birouri, însa în unul nu era șeful, în altul nu știa articolul de încadrare, în celălalt nu știu ce nu mai era. Văzând cât de încurcate sunt ițele birocrației, Grigore încercă: - Scumpă doamnă Marta, dacă dumneavoastră doriți să mă scăpați de acest coșmar, eu fac cinste. Se pare că voi avea de unde. - Cu plăcere domnule, însă sunt sigură, că nu voi fi invitată la o cafea, după ce veți vedea moștenirea în buzunar. - Eu sunt sigur că mă voi achita, înainte de a primii acești bani, care oricum au venit cam târziu pentru mine, răspunse Grigore. - Banii sunt buni oricând, domnule Mironovici, replică femeia, atingându-se ca din întâmplare de umărul bărbatului. - Atunci, când să mai vin, stimată doamnă? întreba bărbatul, înclinându-se în fața frumoasei femei, ce-i ajungea până la umăr. - Poftiți numărul de telefon, dumneavoastră sunați și eu vă spun, răspunse Marta, întinzându-i o carte de vizită. După ce salută politicos și-i mai sărută odată mâna, Grigore plecă spre mașină, apoi spre casă, bucuros că a găsit pe cineva să-l scape de acest coșmar, numit birocrație. Acasă îl aștepta soția sa Leontina, o femeie frumoasă. Puteai spune sus și tare că nu are 60 de ani, pe care abia îi împlinise. Fusese balerină, dar un accident nefericit o ținuse în pat șase luni cu un picior rupt, fapt ce o făcuse să nu mai poată dansa și altceva nu știa să facă. Soțul ei, care o venerase toată viața, pentru frumusețea și pentru caracterul deosebit ce-l avea, obișnuia să spună: - Lasă Tina, câștig eu bani pentru amândoi. Astfel, nu a mai lucrat nimic toată viața. Trăise în umbra soțului pentru a-i pregăti ținuta impecabilă, pentru a-l servi la întoarcerea din curse, iar când lipsea se îngrijea, mergea la coafor și cosmetică, pentru a arăta bine. Copii nu avuseseră. La tinerețe își doriseră, dar nu se putu, apoi încercaseră să infieze, dar nu avură noroc. Tot trăgea nădejde că vor infia unul dintre cei patru baieți ai surorii ei, Elisaveta, însă aceasta nu fusese niciodată de acord. Astfel trecu an după an și rămaseră fără copii. Acum nu se mai plângeau, se obișnuiseră, se iubeau și trăiau unul pentru celălalt. După pensionarea soțului, s-au retras din capitală, în acest oraș de provincie. - Sărut mâna Tina, își salută Grigore soția. - Servus Grig. Ai sosit? Doamne... ce transpirat ești, observă atentă femeia și plecă repede după un prosop, pe care-l aruncă bărbatului, în joacă. - Ai rezolvat ceva? mai întrebă Tina. - Nimic, doar că am găsit pe cineva, o doamnă, care îmi va rezolva niște semnături. Eu nu pot sta pe la uși cu căciula în mână, pentru dreptul meu, răspunse Grigore, în timp ce-și ștergea sudoarea. - Dacă ai găsit pe cineva... să rezolve în locul tău, e în regulă, spuse Tina. Hai ca am pregătit un ostropel, cum îți place tie. - Desert ai făcut, Tina? - Da, am făcut o tartă cu fructe, mai este și înghețată, dar nu acum că ești traspirat. - Bine, buna mea soție, știu eu de ce te iubesc pe tine. Cei doi soți serveau masa în grădină, sub o viță de vie, plantată de tatăl lui Grigore. va urma |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate