Priveam prin fereastara din spate, în urmă. Trupul meu era aruncat întro direcție diferită la fiecare curbă, îmi placea asta. Se întuneca. Afundându-mă în pădure începeam să-i aud povestea, mă îngrozea într-un mod fașcinant faptul că în curând pe acolo avea să nu mai fie nimeni decât pădurea cu animalele și spiritele ei. Mă temeam că un astfel de spirit avea să se îndrăgostească de vreun trecător și că o să-l târască până în inima pădurii. De acolo nu mai știam ce să îmi imaginez căci eram blocată între oameni, neaparținând acestora eu vedeam iubirea precum o înșiruire de imagini sacre.
Îmi doream să pot citi din propria minte, să am acolo stocate zeci și sute de cărți pe care să le citesc cu ochii închiși... "Ea își dorea doar să cânte la vioară, definițaia propriei ființe să-i fie muzica, vioara-i era singurul păcat. Necunoscând-o însă bine nu reușea să o stăpânească, să o facă una cu ea. Atunci avea să apară el, un personaj sumbru dar care avea o putere de fașcinație imensă. Ea învăța de la el toate secretele instrumentului, răceala lui făcea să curgă prin ale ei vene doar cântec de vioară. Povestea lui era însă una lugubră căci el fusese prins sub pământ, îngropat de viu murise dar moartea sa a fost doar clinică, își revenise în spital îngrozit de tot ce vedea în jur, iar nu spitalul era motivul groazei sale, eu cred că poate acum prefera beatitudinea pe care o simțise "dincolo". Cât a fost mort energia lui renunțase la prețioasele cunoștințe în favoarea ei" îmi doream pentru ei o întamplare banală care să îi aducă împreună iar ea să-l învețe să cânte din nou la vioară.

Deschisem ochii. Prima oara văzusem pietrele și îmi părură frumoase. Frumosul nu era definiție era doar apă și vânt, era pietrele apoi copacii care mai apoi erau păduri, printre ramurile lor se iubeau năluci cu pielea sidefie. Apoi pietrele au fost adunate și iată: castelul! Vântul rămânea împreună cu el gonind pe coridoarele lor șoptind oamenilor. Focul ardea și încalzea trupurile stramoșilor, prin hornuri se ascundeau zdrențuite fantomele locuitori nevazuți ai castelului, ce știau toate întâmplările. Acolo în castel locuiau domnițe, poate la fel ca cea cu vioara. Captive ele doar deschideau câte o carte ce le adâncea dorința de a pleca dintre ziduri, de a cunoaște. Atunci lângă foc prinse în gânduri, brodau la o lumina prea slaba. Pielea domnițelor era albă și rece.
Rătăceam prin castelul vechi plin de turiști incomozi. Ajunsesem pe un soi de terasă. Curentul era puternic și rece, vedeam toată valea copleșită de ultima nuanță de verde, vântul se întețea, obligându-mă sa-mi strâng mai tare haina la gât. Simțeam o singurătate veche de sute de ani ce mă alungă înspre gradină. Întotdeauna mi-a părut ca piatra instigă timpul. Văzusem în grădină o bancă de piatră cu capete de leu sculptate la cotiere, mușchiul subțire și verde odihnea ca o dovadă a "trecerii" era rece precum eternitatea și grea precum uitarea. M-am așezat pe martorul atâtor decenii, când zăresc o mână albă tremurândă ce ținea strâns o batista albă brodată. Himera ședea singură pe banca de piatră. Părea tristă, se ridică dar își uitase acolo batista. Poate spera ca această batistă să ajungă la subiectul căutării sufletului ei, drumul întortochiat și nesigur al batistei avea să o facă să îl simtă mai aproape, mai real... mă înfiora singurătatea și resemnarea ei căci era obligată să iubească acolo și atunci, deși pentru ea cautarea nu încetase. Mă înfiora faptul că ea știa toate acestea. Batista fusese luată de vânt și purtată până într-un colț umed și întunecos unde s-a dedat pământului.
Multe nopți după aceea aveam un somn chinuit de toate ce văzusem. Mai târziu am ajuns la concluzia că singurul lucru comun ce părea să îl cunoașteam era mirosul pămânutului...