Motto:
- Părinte Atanasie , cum trebuie să vorbim cu cei care nu ne respectă credința, neamul, dragostea de țară ?
- Acestora Dan Puric li se spune: Marș!

Îl știam pe Dan Puric, ca fiind un pantomim talentat, prea puțin mediatizat din păcate. Am rămas bouche bee când l-am văzut pe sticlă, alături de Robert Turcescu cel Supărat, perorând despre ortodoxim magistral, înzăuat cu o mină de prețiozitate pedantă. Pasul următor a fost descoperirea unei cărți, în care alături de interviuri, predici, am găsit și un eseu cu un titlu pretențios Cine suntem, neinterogativ, ceea ce înseamnă că domnul Puric chiar crede că a reușit să se dumirească ce hram poartă românașii. Nu m-a convins întru-totul, în ciuda faptului că a aruncat în balanță toată artileria grea a culturii și ortodoxiei române, de la Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie până la Pagini despre sufletul românesc ale lui C. Noica sau Din psihologia poporului român a lui D. Drăghicescu și viziunea etnopsihologică a lui Rădulescu Motru. Ce efect a avut eseul cu pricina asupra mea, nu are nici o relevanță. Incontestabil este însă omul de cultură pe care l-am descoperit, ceva de genul intelectualului interbelic, doxă de carte, dornic de a împărtăși și a convinge prin elocință și argumentare.
Are har, încearcând creștinește să salveze sau să disculpe nația română printr-un recurs magistral la ortodoxism, tradiții sau precursori. Demers pe care îl împărtășesc în mare parte. Uneori supralicitează și cade mucenicul în păcatul antieuropenismului, plecând de la premisa subiectiv egoistă, că noi românii chiar am pus coada la prună. O mostră: omenia, ca dat strămoșesc al acestui neam a fosta aeroportul pe care a aterizat lin credința creștină și din această îmbinare de rai și de înger al lui Dumnezeu s-a născut Grădina Maicii domnului, numită România. Peste ea a căzut necruțător, nedrept și barbar istoria, iar dincolo de istorie, cu mult în afara ei comunismul. Nu mă deranjează plagiatul după papa Ioan Paul al II-lea, referitor la posesia grădinii christice a României, dar omenia românească, frate Puric s-a cam dus pe apa Sâmbetei. La noi, la mireni, mai treacă meargă, dar slujitorii Domnului, la popi mă refer, cam dau cu Evanghelia după câini. Le stă gândul mai mult la arginți și mai puțin la Cele Sfinte. În ce privește istoria, căderea noastră era inevitabilă. Nici poporul ales nu a dobândit veleități anistorice. Vorba cronicarului, ne-am trezit în calea tuturor răutaților, dar n-a fost baiul prea mare, fiindcă am deprins repede unduirea trestiei și poezioara capului plecat, netăiat de sabie. Unduirea s-a transmis genetic și dacă mai ieri băteam metanii la Stambul, astăzi le batem la Bruxelles. Ce să-i faci, țară mică, putere mică, rezistă fiecare cum poate.
În interior, concetățeni de teapa lui Þandără, citat în eseu (sunt gelos) erau așa de umani, încât au omorât fără pic de resentiment confrați, la normă. Suntem un popor care genetic nu are simțul justiției. Criminalul Þandără a fost un torționar ordinar, un criminal care și-a ucis tatăl cu inevitabilul baltag, instrument tabu al literaturii române și lunar a chinuit bestial și a ucis la un spital din București, în timpul prigoanei comuniste, zeci de oameni nvinovați, bărbați și femei. După ‘90 s-a spovedit public, cinic, nonșalant și a devenit cu tupeu, personaj de betseller și film în ,,După amiaza unui torționar ,, ,dar nu s-a legat nimeni de viața lui. Criminalul a murit liniștit, la Giurgiu, ca și alte bestii: Nicolski, Crăciun, Drăghici, fără să plătească pentru crimele comise. Cum a fost posibil? Simplu! Orbul găinilor al unei nații balcanizate în exces i-a scăpat. Chiar așa zisa elită a societății civile i-a luat apărarea, apreciind curajul spovedaniei criminalului. Au uitat în nevolnicia lor intelectualist condescendentă că asemenea structuri inumane sfârșesc într-o societate civilizată prin a fi condamnate cu închisoare pe viață. Suntem ortodocși și iertători, dar atunci când lași crima nepedepsită, tolerantul Dumnezeu nu ne dă izbăvirea pe care o cerșim prin rugă fiindcă devenim părtași, ucigași morali. Nu avem voie să uităm. Părintele Ghelasie de la Frăsineiul de peste culme de Brezoi ne spune că: Dumnezeu nu admite golul total, uitarea, fiindcă păcatul aduce golul de Memorie, cu pierderea identității…! Întreb și eu să mă aflu în treabă, cine a plătit pentru crimele malefice din comunism ? Nimeni! și strig înnotând în disperare și durere:
- De ceeeeeeeeeeeeeeeeeee? De ce Þandără și gloata de torționari abrutizați de dialectica marxist-cotonogistă (de la cotonogeală) nu au fost judecați?
- De ceeeeeeeeeeeeeeeeee? nu mai vreau să fiul ciobanul mioritic care se împacă cu fatalitatea. Sunt ortodox, creștin din moși strămoși, dar vreau să devin european Dan Puric, fiindcă sper ca efectele globalizării, care nu au treabă distructivă cu tradițiile noastre, cum prea te temi de altfel, să se facă simțită în ceea ce înseamnă justiție, iar infractorii de orice teapă să plătească fărădelegile.
Admirație deplină pentru Tine, Dan Puric. Chiar dacă ești autodidact în ale ortodoxismului, ai har și dacă ți-ai simplifica limbajul ca al părintelui Atanasie, succesul ar fi garantat.
Avem nevoie de oameni care cunosc, dar care mai ales simt credința. Vreau un purtător avizat al dumnezeirii, care să ne lumineze calea. Dan Puric tu ești cel ales. Nu vreau să cad în păcatul trufiei și al teribilismului, dar Români, el este Omul... prin predicile sale ne poate vindeca de angoasele secolulului XXI. Ceea ce este reconfortant este faptul că prin ortodoxismul său nu îmbraci cămașa morții, ci cămașa reânvierii și a mântuirii.

Superb citatul din Părintele Stăniloaie: arta eliberează omul din fiară, nu fiara din om! Ceea ce înseamnă că indiferent de epocă, puiul de om se naște fiară. Este datoria adulților să îmblânzească mica fiară prin ecumenism, artă, educație și atitudine transdisciplinară.
Binecuvântat fii Doamne, iartă necredinței noastre !